Predica Papei în Duminica Floriilor

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 25 martie 2018

Isus intră în Ierusalim. Liturgia ne-a invitat să intervenim și să participăm la bucuria și la sărbătoarea poporului care este capabil să strige și să-l laude pe Domnul său; bucurie care se întunecă și lasă un gust amar și dureros după ce am terminat de ascultat relatarea Pătimirii. În această celebrare par să se intersecteze istorii de bucurie și de suferință, de greșeli și de succese care fac parte din trăirea noastră cotidiană ca discipoli, pentru că reușește să arate clar sentimente și contradicții care astăzi ne aparțin adesea și nouă, bărbați și femei din acest timp: capabili să iubim mult… dar și să urâm – și mult –; capabili de jertfe valoroase dar și să știm „să ne spălăm pe mâini” la momentul oportun; capabili de fidelități dar și de mari abandonări și trădări.

Și se vede clar în toată narațiunea din Evanghelie că bucuria provocată de Isus este pentru unii motiv de deranj și de iritare.

Isus intră în cetate înconjurat de oamenii săi, înconjurat de cântece și strigăte zgomotoase. Putem să ne imagină că este glasul fiului iertat, cel al leprosului vindecat sau behăitul oii rătăcite care răsună puternic în această intrare, toți împreună. Este cântecul vameșului și al celui impur; este strigătul celui care trăia la marginile cetății. Este strigătul bărbaților și femeilor care l-au urmat pentru că au experimentat compătimirea sa în fața durerii lor și a mizeriei lor… Este cântecul și bucuria spontană a atâtor marginalizați care, atinși de Isus, pot să strige: „Binecuvântat cel care vine în numele Domnului!”. Cum să nu-l aclame pe Cel care le-a redat demnitatea și speranța? Este bucuria atâtor păcătoși iertați care au regăsit încredere și speranță. Și aceștia strigă. Se bucură. Este bucuria.

Această bucurie osanantă este incomodă și devine absurdă și scandaloasă pentru cei care se consideră drepți și „fideli” față de lege și față de preceptele rituale[1]. Bucurie insuportabilă pentru cei care au blocat sensibilitatea în fața durerii, a suferinței și a mizeriei. Dar atâția dintre aceștia gândesc: „Uite ce popor needucat!”. Bucurie intolerabilă pentru cei care au pierdut amintirea și au uitat de atâtea oportunități primite. Cât de greu este de înțeles bucuria și sărbătoarea milostivirii lui Dumnezeu pentru cel care încearcă să se justifice pe sine însuși și să se aranjeze! Cât de greu este a putea împărtăși această bucurie pentru cei care se încred numai în propriile forțe și se simt superiori altora[2]!

Și astfel se naște strigătul celui căruia nu-i tremură glasul pentru a urla: „Răstignește-l!”. Nu este un strigăt spontan, ci strigătul montat, construit, care se formează cu disprețul, cu calomnia, cu provocarea de mărturii false. Este strigătul care se naște în trecerea de la fapt la darea de seamă, se naște din darea de seamă. Este glasul celui care manipulează realitatea și creează o versiune în folosul propriu și nu are probleme să-i „închidă” pe alții pentru a se descurca. Aceasta este o [falsă] dare de seamă. Strigătul celui care nu are scrupule să caute mijloacele pentru a se întări pe sine însuși și a reduce la tăcere glasurile disonante. Este strigătul care se naște din „falsificarea” realității și pictarea ei în așa manieră încât ajunge să desfigureze fața lui Isus și-l face să devină un „răufăcător”. Este glasul celui care vrea să apere propria poziție discreditând în special pe cel care nu se poate apăra. Este strigătul fabricat de „intrigile” autosuficienței, orgoliului și mândriei care proclamă fără probleme: „Răstignește-l, răstignește-l!”.

Și astfel la sfârșit se reduce la tăcere sărbătoarea poporului, se demolează speranța, se ucid visele, se suprimă bucuria; astfel la sfârșit se blindează inima, se răcește caritatea. Este strigătul acelui „salvează-te pe tine însuți” care vrea să adoarmă solidaritatea, să stingă idealurile, să facă insensibilă privirea… Strigătul care vrea să șteargă compătimirea, acel „a pătimi cu”, compătimirea, care este slăbiciunea lui Dumnezeu.

În fața tuturor acestor glasuri urlate, cel mai bun antidot este a privi crucea lui Cristos și a ne lăsa interpelați de ultimul său strigăt. Cristos a murit strigând iubirea sa față de fiecare dintre noi: față de tineri și bătrâni, sfinți și păcătoși, iubire față de cei din timpul său și față de cei din timpul nostru. Pe crucea sa am fost mântuiți pentru ca nimeni să nu stingă bucuria evangheliei; pentru ca nimeni, în situația în care se află, să nu rămână departe de privirea milostivă a Tatălui. A privi crucea înseamnă a ne lăsa interpelați în prioritățile, alegerile și acțiunile noastre. Înseamnă a lăsa pusă în discuție sensibilitatea noastră față de cel care trece sau trăiește un moment de dificultate. Frați și surori, ce vede inima noastră? Isus continuă să fie motiv de bucurie și de laudă în inima noastră sau ne rușinăm de prioritățile sale față de cei păcătoși, cei din urmă, cei uitați?

Și vouă, dragi tineri, bucuria pe care Isus o trezește în voi este pentru unii motiv de deranj și chiar de iritare, pentru că un tânăr bucuros este greu de manipulat. Un tânăr bucuros este greu de manipulat!

Dar există în această zi posibilitatea unui al treilea strigăt: „Atunci unii farisei din mulțime i-au spus: «Învățătorule, mustră-ți discipolii!» Dar el le-a răspuns: «Vă spun, dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele»” (Lc 19,39-40).

A-i reduce la tăcere pe tineri este o ispită care a existat mereu. Fariseii înșiși se iau de Isus și îi cer să-i calmeze și să-i facă să stea liniștiți.

Există multe moduri pentru a-i face pe tineri tăcuți și invizibili. Multe moduri de a-i anestezia și de a-i adormi pentru ca să nu facă „gălăgie”, pentru ca să nu-și pună întrebări și să nu se pună în discuție. „Stați liniștiți voi!”. Există multe moduri de a-i face să stea liniștiți pentru ca să nu se implice și visele lor să piardă nivel și să devină fantasmagorii mediocre, meschine, triste.

În această Duminică a Floriilor, celebrând Ziua Mondială a Tineretului, ne face bine să ascultăm răspunsul lui Isus dat fariseilor de ieri și din toate timpurile, și celor de astăzi: „Dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele” (Lc 19,40).

Dragi tineri, vă revine vouă decizia de a striga, vă revine vouă să vă decideți pentru Osana de duminică așa încât să nu cădeți în acel „răstignește-l!” de vineri… Și vă revine vouă să nu rămâneți liniștiți. Dacă alții tac, dacă noi bătrâni și responsabili – de atâtea ori corupți – stăm liniștiți, dacă lumea tace și pierde bucuria, vă întreb: voi veți striga?

Vă rog, decideți-vă înainte ca să strige pietrele.

Note:
[1] Cf. R. Guardini, Il Signore, Brescia-Milano 2005, 344-345.
[2] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 94.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 25.03.2018
Publicarea pe acest sit: 25.03.2018
Etichete: ,

Comments are closed