Predica Papei în Duminica Floriilor

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 20 martie 2016

„Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului” (cf. Lc 19,38), striga cu bucurie mulțimea din Ierusalim primindu-l pe Isus. Ne-am însușit acel entuziasm: agitând ramurile de palmier și de măslin am exprimat lauda și bucuria, dorința de a-l primi pe Isus care vine la noi. Da, așa cum a intrat în Ierusalim, El dorește să intre în orașele noastre și în viețile noastre. Așa cum a făcut în Evanghelie, mergând călare pe un măgar, vine la noi cu umilință, dar vine „în numele Domnului”: cu puterea iubirii sale divine iartă păcatele noastre și ne reconciliază cu Tatăl și cu noi înșine.

Isus este bucuros de manifestarea populară de afect a oamenilor și atunci când fariseii îl invită să-i reducă la tăcere pe copii și pe ceilalți care-l aclamă răspunde: „Dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele” (Lc 19,40). Nimic n-a putut opri entuziasmul pentru intrarea lui Isus; nimic să nu ne împiedice să găsim în El izvorul bucuriei noastre, bucuria adevărată, care rămâne și dă pacea; pentru că numai Isus ne salvează de lațurile păcatului, ale morții, ale fricii și ale tristeții.

Însă Liturgia de astăzi ne învață că Domnul nu ne-a mântuit cu o intrare triumfală sau prin minuni puternice. Apostolul Paul, în lectura a doua, sintetizează cu două verbe parcursul răscumpărării: „s-a despuiat pe sine” și „s-a umilit” pe sine însuși (Fil 2,7.8). Aceste două verbe ne spun până la ce extrem a ajuns iubirea lui Dumnezeu față de noi. Isus s-a despuiat pe sine însuși: a renunțat la gloria de Fiu al lui Dumnezeu și a devenit Fiu al omului, pentru a fi în toate solidar cu noi păcătoșii, El care este fără păcat. Nu numai atât: a trăit printre noi într-o „condiție de sclav” (v. 7): nu de rege, nici de principe, ci de sclav. Apoi s-a umilit, și abisul umilirii sale pe care Săptămâna Sfântă ne-o arată, pare să nu aibă capăt.

Primul gest al acestei iubiri „până la sfârșit” (In 13,1) este spălarea picioarelor. „Domnul și Învățătorul” (In 13,14) se înjosește până la picioarele discipolilor, așa cum fac numai sclavii. Ne-a arătat cu exemplul că noi avem nevoie de a ajunge la noi iubirea sa, care se apleacă asupra noastră; nu putem să ne lipsim de ea, nu putem iubi fără a ne lăsa mai întâi iubiți de El, fără a experimenta duioșia sa surprinzătoare și fără a accepta că iubirea adevărată constă în slujirea concretă.

Dar acesta este numai începutul. Umilirea pe care Isus o îndură devine extremă în Pătimire: este vândut pentru treizeci de dinari și trădat cu o sărutare de un discipol pe care l-a ales și l-a numit prieten. Aproape toți ceilalți fug și îl părăsesc; Petru îl tăgăduiește de trei ori în curtea templului. Umilit în suflet cu batjocuri, insulte și scuipături, pătimește în trup violențe atroce: loviturile, biciuirea și coroana de spini fac aspectul său de nerecunoscut. Îndură și infamia și condamnarea nedreaptă a autorităților, religioase și politice: este făcut păcat și recunoscut nedrept. Apoi, Pilat îl trimite la Irod și acesta îl retrimite la guvernatorul roman: în timp ce îi este negată orice justiție, Isus simte pe pielea sa și indiferența, pentru că nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea destinului său. Și mă gândesc la atâția oameni, la atâția marginalizați, la atâția refugiați, la cei dintre care mulți nu vor să-și asume responsabilitatea destinului lor. Mulțimea, care cu puțin înainte l-a aclamat, transformă laudele într-un strigăt de acuză, preferând chiar ca în locul său să fie eliberat un ucigaș. Astfel ajunge la moartea pe cruce, aceea mai dureroasă și infamantă, rezervată trădătorilor, sclavilor, celor mai răi criminali. Singurătatea, defăimarea și durerea încă nu sunt culmea despuierii sale. Pentru a fi în toate solidar cu noi, pe cruce experimentează și abandonarea misterioasă a Tatălui. Însă, în abandonare se roagă și se încredințează: „Tată, în mâinile tale încredințez spiritul meu” (Lc 23,46). Pironit de lemn, în afară de derâdere, înfruntă ultima ispită: provocarea de a coborî de pe cruce, de a învinge răul cu forța și de a arăta fața unui dumnezeu puternic și invincibil. În schimb Isus, chiar aici, la apogeul nimicirii, revelează adevărata față a lui Dumnezeu, care este milostivire. Îi iartă pe cei care-l răstignesc, deschide porțile paradisului pentru tâlharul căit și atinge inima centurionului. Dacă este abisal misterul răului, este infinită realitatea Iubirii care l-a străbătut, ajungând până la mormânt și până la iad, asumând toată durerea noastră pentru a o răscumpăra, ducând lumină în întuneric, viață în moarte, iubire în ură.

Poate să ne pară atât de distant modul de a acționa al lui Dumnezeu, care s-a nimicit pentru noi, în timp ce nouă ni se pare dificil chiar și să uităm un pic de noi. El vine ca să ne mântuiască; suntem chemați să alegem calea sa: calea slujirii, a dăruirii, a uitării de sine. Putem porni pe această cale oprindu-ne în aceste zile să privim Răstignitul, este „catedra lui Dumnezeu”. Vă invit în această săptămână să privim adesea această „catedră a lui Dumnezeu”, pentru a învăța iubirea umilă, care mântuiește și dă viața, pentru a renunța la egoism, la căutarea puterii și a faimei. Cu umilirea sa, Isus ne invită să mergem pe drumul său. Să ne îndreptăm privirea spre El, să cerem harul de a înțelege măcar ceva din acest mister al nimicirii sale pentru noi; și astfel, în tăcere, să contemplăm misterul acestei Săptămâni.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.03.2016
Publicarea pe acest sit: 20.03.2016
Etichete: ,

Comments are closed