Predica Papei în Duminica Floriilor

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 1 aprilie 2012

Iubiți frați și surori,

Duminica Floriilor este marele portal care ne introduce în Săptămâna Sfântă, săptămâna în care Domnul Isus se îndreaptă spre apogeul vieții sale pământești. El urcă la Ierusalim pentru a duce la împlinire Scripturile și pentru a fi pironit pe lemnul crucii, tronul de pe care va domni pentru totdeauna, atrăgând la sine omenirea din orice timp și oferind tuturor darul răscumpărării. Știm din Evanghelii că Isus a pornit la drum spre Ierusalim împreună cu cei doisprezece și că treptat li s-a asociat un grup crescând de pelerini. Sfântul Marcu ne relatează că deja la plecarea din Ierihon era o „mare mulțime” care îl urma pe Isus (cf. 10,46).

În această ultimă parte a parcursului are loc un eveniment deosebit, care mărește așteptarea a ceea ce urmează să se întâmple și face în așa fel încât atenția să se concentreze și mai mult asupra lui Isus. De-a lungul drumului, la ieșirea din Ierihon, este așezat și cerșește un om orb, cu numele Bartimeu. Imediat ce el aude să sosește Isus din Nazaret, începe să strige: „Fiul lui David, Isuse, ai milă de mine!” (Mc 10,47). Se încearcă să fie redus la tăcere, dar inutil; până când Isus îl cheamă și îl invită să se apropie. „Ce vrei să fac pentru tine?”, îl întreabă. Și el răspunde: „Rabbun?, să văd din nou!” (v. 51). Isus răspunde: „Mergi, credința ta te-a salvat”. Bartimeu și-a recăpătat vederea și a început să-l urmeze pe Isus de-a lungul drumului (cf. v. 52). Și iată că, după acel semn minunat, însoțit de acea invocație „Fiul lui David”, un freamăt de speranță mesianică străbate mulțimea făcând să apară în mulți o întrebare: acel Isus, care mergea înaintea lor spre Ierusalim, era oare Mesia, noul David? Și cu intrarea sa de acum iminentă în cetatea sfântă, oare a venit timpul în care Dumnezeu va restaura în sfârșit împărăția davidică?

Și pregătirea intrării, pe care Isus o face împreună cu discipolii săi, contribuie la creșterea speranței. Așa cum am ascultat în Evanghelia de astăzi (cf. Mc 11,1-10), Isus ajunge la Ierusalim de la Betfage și de la Muntele Măslinilor, adică de pe drumul de pe care trebuia să vină Mesia. De acolo, El trimite înainte doi discipoli, poruncindu-le să-i aducă un măgăruș, pe care îl vor găsi pe cale. Efectiv, ei găsesc măgărușul, îl dezleagă și îl duc la Isus. În acest moment, sufletele discipolilor și chiar ale celorlalți pelerini sunt cuprinse de entuziasm: își iau hainele și le pun pe măgăruș; alții le aștern pe drum în fața lui Isus, care înaintează călare pe măgăruș. Apoi, taie ramuri din copaci și încep să strige cuvinte din Psalmul 118, vechi cuvinte de binecuvântare a pelerinilor care devin, în acel context, o proclamare mesianică: „Osana! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Binecuvântată este Împărăția care vine, Împărăția părintelui nostru David! Osana în înaltul cerului!” (v. 9-10). Această aclamație sărbătorească, transmisă de toți cei patru Evangheliști, este un strigăt de binecuvântare, un imn de tresăltare de bucurie: exprimă convingerea unanimă că, în Isus, Dumnezeu a vizitat poporul său și că Mesia cel dorit a sosit în sfârșit. Și toți sunt acolo, cu așteptarea crescândă pentru lucrarea pe care Isus o va împlini odată ce va fi intrat în cetatea sa.

Dar care este conținutul, rezonanța cea mai profundă a acestui strigă de jubilare? Răspunsul ne vine din întreaga Scriptură, care ne amintește că Mesia duce la împlinire promisiunea binecuvântării lui Dumnezeu, promisiunea originară pe care Dumnezeu a făcut-o lui Abraham, tatăl tuturor celor care cred: „Voi face din tine o națiune mare și te voi binecuvânta… și în tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului” (Gen 12,2-3). Este promisiunea pe care Israelul a ținut-o întotdeauna vie în rugăciune, îndeosebi în rugăciunea Psalmilor. Pentru aceasta, Cel care este aclamat de mulțime drept cel binecuvântat este, în același timp, Cel în care va fi binecuvântată întreaga omenire. Astfel, în lumina lui Cristos, omenirea se recunoaște profund unită și ca învăluită de mantia binecuvântării divine, o binecuvântare care impregnează totul, susține totul, răscumpără totul, sfințește totul.

Putem descoperi aici un prim mare mesaj care ajunge la noi de la festivitatea de astăzi: invitația de a asuma privirea justă asupra întregii omeniri, asupra neamurilor care formează lumea, asupra diferitelor culturi și civilizații. Privirea pe care cel care crede o primește de la Cristos este privirea binecuvântării: o privire înțeleaptă și iubitoare, capabilă să perceapă frumusețea lumii și să-i compătimească fragilitatea. În această privire transpare însăși privirea lui Dumnezeu asupra oamenilor pe care El îi iubește și asupra creației, lucrare a mâinilor sale. Citim în Cartea Înțelepciunii: „Tu ai milă față de toți, pentru că tu poți toate, închizi ochii la păcatele oamenilor, așteptând căința lor. De fapt, tu iubești toate lucrurile care există și nu disprețuiești nimic din ceea ce ai creat; … Tu ești indulgent cu toate lucrurile, pentru că sunt ale tale, Doamne, iubitor al vieții” (Înț 11,23-24.26).

Să ne întoarcem la pagina evanghelică de astăzi și să ne întrebăm: ce anume este realmente în inima celor care-l aclamă pe Cristos ca Rege al lui Israel? Cu siguranță aveau o idee proprie despre Mesia, o idee a modului în care trebuia să acționeze Regele promis de profeți și îndelung așteptat. Nu este o întâmplare că, după puține zile, mulțimea din Ierusalim, în loc să-l aclame pe Isus, îi va striga lui Pilat: „Răstignește-l”! Și chiar discipolii, precum și alții care l-au văzut și l-au ascultat, vor rămâne amuțiți și dezorientați. De fapt, cea mai mare parte rămăseseră dezamăgiți de modul în care Isus a decis să se prezinte ca Mesia și Rege al lui Israel. Tocmai aici se află nodul sărbătorii de astăzi, și pentru noi. Cine este pentru noi Isus din Nazaret? Ce idee avem despre Mesia, ce idee avem despre Dumnezeu? Aceasta este o întrebare crucială, pe care nu o putem eluda, cu atât mai mult cu cât chiar în această săptămână suntem chemați să-l urmăm pe Regele nostru care alege ca tron crucea; suntem chemați să urmăm un Mesia care nu ne asigură o fericire pământească ușoară, ci fericirea cerului, fericirea lui Dumnezeu. Așadar trebuie să ne întrebăm: care sunt adevăratele noastre așteptări? Care sunt dorințele cele mai profunde cu care am venit aici astăzi ca să celebrăm Duminica Floriilor și să începem Săptămâna Sfântă?

Dragi tineri, care ați venit aici! Aceasta este în mod deosebit Ziua voastră, oriunde este prezentă Biserica în lume. Pentru aceasta vă salut cu mare iubire! Duminica Floriilor să fie pentru voi ziua deciziei, decizia de a-l primi pe Domnul și de a-l urma până la capăt, decizia de a face din Paștele său de moarte și înviere sensul însuși al vieții voastre de creștini. Este decizia care duce la adevărata bucurie, așa cum am voit să amintesc în Mesajul adresat tinerilor pentru această Zi – „Bucurați-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4) – și așa cum s-a întâmplat pentru sfânta Clara de Assisi, care, în urmă cu opt sute de ani, atrasă de exemplul sfântului Francisc și al primilor săi însoțitori, chiar în Duminica Floriilor, a părăsit casa părintească pentru a se consacra total Domnului: avea optsprezece ani și a avut curajul credinței și al iubirii, să se decidă pentru Cristos, găsind în El bucuria și pacea.

Iubiți frați și surori, două să fie în mod deosebit sentimentele din aceste zile: lauda, așa cum au făcut cei care l-au primit pe Isus în Ierusalim cu „osanalele” lor; și mulțumirea, pentru că în această Săptămână Sfântă, Domnul Isus va reînnoi cel mai mare dar care se poate imagina: ne va dărui viața sa, trupul său și sângele său, iubirea sa. Dar la un dar așa de mare trebuie să răspundem în mod adecvat, adică prin dăruirea de noi înșine, a timpului nostru, a rugăciunii noastre, a faptului de a sta în comuniune profundă de iubire cu Cristos care suferă, moare și învie pentru noi. Anticii Părinți ai Bisericii au văzut un simbol la toate acestea în gestul oamenilor care-l urmau pe Isus la intrarea sa în Ierusalim, gestul de a așterne mantiile în fața Domnului. În fața lui Cristos – spuneau Părinții – trebuie să așternem viața noastră, persoanele noastre, în atitudine de recunoștință și de adorație. În încheiere, să reascultăm glasul unuia dintre acești antici Părinți, cel al sfântului Andrei, Episcop de Creta: „Așadar, să ne așternem cu umilință în fața lui Cristos pe noi înșine în locul hainelor sau ale ramurilor neînsuflețite și ale frunzelor verzi care bucură ochii numai pentru câteva ore și sunt destinate să piară. Să ne așternem pe noi înșine îmbrăcați cu harul său, sau mai bine zis, îmbrăcați cu el însuși… și să ne prosternăm la picioarele sale ca niște haine așternute… pentru a putea oferi învingătorului morții nu numai simple ramuri de palmier, ci trofee ale victoriei. Agitând ramurile spirituale ale sufletului, să aclamăm și noi cu sfințenie în fiecare zi, alături de copii: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, regele lui Israel!”” (PG 97, 994). Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.04.2012
Publicarea pe acest sit: 01.04.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns