Predica Papei în Duminica Floriilor

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 17 aprilie 2011

Iubiți frați și surori,
Dragi tineri,

Ne emoționează din nou în fiecare an, în Duminica Floriilor, să urcăm împreună cu Isus muntele către sanctuar, să-l însoțim de-a lungul căii spre înălțime. În această zi, pe toată fața pământului și prin toate secolele, tineri și oameni de toate vârstele Îl aclamă: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului!”.

Dar ce facem cu adevărat atunci când ne inserăm în această procesiune – în ceata celor care împreună cu Isus urcau la Ierusalim și Îl aclamau ca rege al lui Israel? Este ceva mai mult decât o ceremonie, decât un obicei frumos? Oare are de-a face cu adevărata realitate a vieții noastre, a lumii noastre? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să clarificăm înainte de toate ce anume a voit și a făcut în realitate Isus însuși. După mărturisirea de credință, pe care Petru a făcut-o la Cezareea lui Filip, în nordul extrem al ?ării Sfinte, Isus a pornit ca pelerin spre Ierusalim pentru festivitățile de Paște. Este în drum spre templul din Cetatea Sfântă, spre acel loc care pentru Israel garanta în mod deosebit apropierea lui Dumnezeu față de poporul său. Este în drum spre sărbătoarea comună a Paștelui, memorial al eliberării din Egipt și semn al speranței în eliberarea definitivă. El știe că Îl așteaptă un nou Paște pe că El însuși va lua locul mieilor jertfiți, oferindu-se pe sine însuși pe Cruce. Știe că, în darurile misterioase ale pâinii și vinului, se va dărui pentru totdeauna discipolilor săi, le va deschide poarta spre o nouă cale de eliberare, spre comuniunea cu Dumnezeul cel viu. Este în drum spre înălțimea Crucii, spre momentul iubirii care se dăruiește. Punctul ultim al pelerinajului său este înălțimea lui Dumnezeu însuși, la care El vrea să ridice ființa umană.

Procesiunea noastră de astăzi vrea să fie deci imaginea a ceva mai profund, imagine a faptului că, împreună cu Isus, pornim în pelerinaj: pe calea înaltă spre Dumnezeul cel viu. Despre această urcare este vorba. Este drumul la care ne invită Isus. Dar cum putem noi ține pasul în această urcare? Oare nu depășește forțele noastre? Da, este mai presus de posibilitățile noastre. Din totdeauna oamenii au fost plini – și astăzi sunt mai mult ca oricând – de dorința de „a fi ca Dumnezeu”, de a ajunge ei înșiși la înălțimea lui Dumnezeu. În toate invențiile spiritului uman se caută, în ultimă analiză, să se dobândească aripi, pentru a se putea ridica la înălțimea Ființei, pentru a deveni independenți, totalmente liberi, așa cum este Dumnezeu. Atâtea lucruri a putut realiza omenirea: suntem în măsură să zburăm. Putem să ne vedem, să ne ascultăm și să ne vorbim de la un capăt la altul al pământului. Și totuși, forța de gravitație care ne trage în jos este puternică. Împreună cu capacitățile noastre nu a crescut numai binele. Și posibilitățile răului au crescut și sunt ca niște furtuni amenințătoare asupra istoriei. Și limitele noastre au rămas: e suficient să ne gândim la catastrofele care în aceste luni au lovit și continuă să lovească omenirea.

Părinții au spus că omul se află la punctul de intersecție dintre două câmpuri de gravitație. Există înainte de toate forța de gravitație care trage în jos – spre egoism, spre minciună și spre rău; gravitatea care ne coboară și ne îndepărtează de la înălțimea lui Dumnezeu. Pe de altă parte există forța de gravitație a iubirii lui Dumnezeu: faptul de a fi iubiți de Dumnezeu și răspunsul iubirii noastre ne atrag în sus. Omul se află în mijlocul acestei duble forțe de gravitație, și totul depinde de faptul de a scăpa de câmpul de gravitație a răului și de a deveni liberă să ne lăsăm totalmente atrași de forța de gravitație a lui Dumnezeu, care ne face adevărați, ne ridică, ne dăruiește adevărata libertate.

După liturgia Cuvântului, la începutul Rugăciunii euharistice în timpul căreia Domnul intră în mijlocul nostru, Biserica ne adresează invitație: „Sursum corda – Sus inimile!”. Conform concepției biblice și în viziunea Părinților, inima este acel centru al omului în care se unesc intelectul, voința și sentimentul, trupul și sufletul. Acel centru, în care spiritul devine trup și trupul devine spirit; în care voința, sentimentul și intelectul se unesc în cunoașterea lui Dumnezeu și în iubirea față de El. Această „inimă” trebuie să fie ridicată. Dar încă o dată: noi singuri suntem prea slabi pentru a ridica inima noastră până la înălțimea lui Dumnezeu. Nu suntem în stare. Tocmai mândria de a putea face asta singuri ne trage în jos și ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu însuși trebuie să ne tragă în sus, și acest lucru l-a inițiat Cristos pe Cruce. El a coborât până la josul extrem al existenței umane, pentru a ne trage în sus spre El, spre Dumnezeul cel viu. El a devenit umil, ne spune lectura a doua. Numai așa mândria noastră putea să fie depășită: umilința lui Dumnezeu este forma extremă a iubirii sale, și această iubire umilă atrage în sus.

Psalmul procesional numărul 24, pe care Biserica ni-l propune drept „cântare de urcare” pentru liturgia de astăzi, indică unele elemente concrete, care aparțin urcării noastre și fără de care nu putem să fim ridicați în sus: mâinile nevinovate, inima curată, refuzarea minciunii, căutarea feței lui Dumnezeu. Marile cuceriri ale tehnicii ne fac liberi și sunt elemente ale progresului omenirii numai dacă sunt unite cu aceste atitudini – dacă mâinile noastre devin nevinovate și inima noastră curată, dacă suntem în căutarea adevărului, în căutarea lui Dumnezeu însuși, și ne lăsăm atinși și interpelați de iubirea lui. Toate aceste elemente ale urcării sunt eficace numai dacă în umilință recunoaștem că trebuie să fim atrași în sus; dacă abandonăm mândria de a voi noi înșine să ne facem Dumnezeu. Avem nevoie de El: El ne trage în sus, în faptul de a fi ținuți de mâinile sale – adică în credință – ne dă orientarea corectă și forța interioară care ne ridică în sus. Avem nevoie de umilința credinței care caută fața lui Dumnezeu și se încredințează adevărului iubirii sale.

Problema modului în care omul poate să ajungă sus, să devină totalmente el însuși și cu adevărat asemenea lui Dumnezeu, a angajat omenirea din totdeauna. A fost discutată cu pasiune de filozofii platonici din secolul al treilea și al patrulea. Întrebarea lor centrală era cum să găsească mijloace de purificare, prin care omul să se poată elibera de povara grea care îl trage în jos și să urce la înălțimea adevăratei sale ființe, la înălțimea divinității. Sfântul Augustin, în căutare căii drepte, o anumită perioadă de timp a căutat sprijin în acele filozofii. Dar la sfârșit a trebuit să recunoască faptul că răspunsul lor nu era suficient, că prin metodele lor el nu ar fi ajuns cu adevărat la Dumnezeu. Le-a spus reprezentanților lor: Așadar recunoașteți că forța omului și a tuturor purificărilor sale nu este suficientă pentru a-l duce într-adevăr la înălțimea divinului, la înălțimea adecvată lui. Și a spus că ar fi fost disperat de sine însuși și de existența umană, dacă nu l-ar fi găsit pe Cel care face ceea ce noi înșine nu putem face; Cel care ne ridică la înălțimea lui Dumnezeu, în pofida întregii noastre mizerii: Isus Cristos care, de la Dumnezeu, a coborât spre noi și, în iubirea sa răstignită, ne ia de mână și ne conduce în sus.

Noi mergem în pelerinaj cu Domnul în sus. Suntem în căutarea inimii curate și a mâinilor nevinovate, suntem în căutarea adevărului, căutăm fața lui Dumnezeu. Îi manifestăm Domnului dorința noastră de a deveni drepți și Îl rugăm: Atrage-ne Tu în sus! Fă-ne curați! Fă să fie valabil pentru noi cuvântul pe care îl cântăm cu Psalmul procesional; să putem aparține generației care îl caută pe Dumnezeu, „care caută fața ta, Dumnezeul lui Iacob” (Ps 24,6). Amin

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.04.2011
Publicarea pe acest sit: 17.04.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns