Predica Papei în Duminica Floriilor

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 28 martie 2009

Iubiți frați și surori,
Dragi tineri,

Evanghelia de la binecuvântarea ramurilor de palmier, pe care am ascultat-o aici, adunați în Piața Sfântul Petru, începe cu fraza: „Isus a pornit înainte, urcând spre Ierusalim” (Lc 19,28). Imediat, la începutul liturgiei din această zi, Biserica anticipă răspunsul ei dat Evangheliei, spunând: „Să-l urmăm pe Domnul”.

Cu aceasta, tema din Duminica Floriilor este exprimată în mod clar. Este urmarea. A fi creștini înseamnă să considerăm calea lui Isus Cristos drept cale corectă pentru a fi oameni – acea cale care conduce la țintă, la o umanitate pe deplin realizată și autentică. În mod deosebit, aș vrea să repet tuturor tinerilor și tinerelor, în această a XXV-a Zi Mondială a Tineretului, că a fi creștini este un drum, sau mai bine zis: un pelerinaj, un a merge împreună cu Isus Cristos. Un a merge în acea direcție pe care el ne-a indicat-o și ne-o indică.

Dar despre care direcție e vorba? Cum poate fi găsită? Fraza din Evanghelia noastră oferă două indicații în această privință. În primul rând, spune că e vorba de o urcare. Asta are înainte de toate o semnificație foarte concretă. Ierihon, unde a început ultima parte a pelerinajului lui Isus, se află la 250 de metri sub nivelul mării: o urcare de aproape o mie de metri. Însă această cale exterioară este mai ales o imagine a mișcării interioare a existenței, care are loc în urmarea lui Cristos: este o urcare la adevărata înălțime a faptului de a fi oameni. Omul poate alege o cale comodă și să evite orice trudă. Poate chiar să coboare în jos, spre vulgar. Poate să se prăvălească în mlaștina minciunii și a necinstei. Isus merge în fața noastră și merge spre înălțime. El ne conduce spre ceea ce este mare, curat, ne conduce spre aerul curat al înălțimilor: spre viața conformă adevărului; spre curajul care nu se lasă intimidat de flecăreala opiniilor dominante; spre răbdarea care-l suportă și-l susține pe celălalt. El conduce spre disponibilitatea față de cei suferinzi, față de cei abandonați; spre fidelitatea care se află de partea celuilalt chiar și atunci când situația devine dificilă. Conduce spre disponibilitatea de a ajuta; spre bunătatea care nu se lasă dezarmată nici măcar de nerecunoștință. El ne conduce spre iubire – ne conduce spre Dumnezeu.

„Isus mergea înaintea tuturor urcând spre Ierusalim”. Dacă citim acest cuvânt al Evangheliei în contextul căii lui Isus în ansamblul său – o cale care continuă până la sfârșitul timpurilor – putem descoperi în indicația țintei „Ierusalim” diferite niveluri. Desigur, înainte de toate trebuie să se înțeleagă pur și simplu locul „Ierusalim”: este cetatea în care se găsea templul lui Dumnezeu, a cărui unicitate trebuia să facă aluzie la unicitatea lui Dumnezeu însuși. Acest loc vestește deci, înainte de toate, două lucruri: pe de o parte, spune că Dumnezeu este unul singur în toată lumea, depășește imens toate locurile și timpurile noastre; este acel Dumnezeu căruia îi aparține întreaga creație. Este Dumnezeul în căutarea căruia se află toți oamenii în adâncul ființei lor, despre care, într-un fel, toți au și luat cunoștință. Însă acest Dumnezeu și-a dat un nume. Ni s-a făcut cunoscut nouă, a început o istorie cu oamenii; și-a ales un om – pe Abraham – ca punct de plecare al acestei istorii. Dumnezeul infinit este, în același timp, Dumnezeul apropiat. El, care nu poate să fie închis în nici un edificiu, vrea totuși să locuiască în mijlocul nostru, să fie în întregime cu noi.

Dacă Isus împreună cu Israelul peregrin urcă spre Ierusalim, el merge acolo pentru a celebra cu Israelul Paștele: memorialul eliberării lui Israel – memorial care, în același timp, este întotdeauna speranță a libertății definitive, pe care Dumnezeu o va dărui. Și Isus merge spre această sărbătoare având conștiința că el însuși este Mielul în care se va împlini ceea ceCartea Exodului spune în această privință: un miel fără meteahnă, de parte bărbătească, care la apusul soarelui, în fața ochilor fiilor lui Israel, este jertfit „ca rit veșnic” (cf. Ex 12,5-6.14). Și, în sfârșit, Isus știe că drumul lui va merge mai departe: nu va avea în cruce sfârșitul său. Știe că drumul lui va smulge vălul dintre această lume și lumea lui Dumnezeu; că el va urca până la tronul lui Dumnezeu și-l va reconcilia pe Dumnezeu cu omul în trupul său. Știe că trupul său înviat va fi noul sacrificiu și noul templu; că în jurul lui, din ceata îngerilor și a sfinților, se va forma noul Ierusalim care este în cer și, totuși, este deja și aici, pe pământ, pentru că în pătimirea sa el a deschis granița dintre cer și pământ. Calea lui conduce dincolo de vârful muntelui templului până la înălțimea lui Dumnezeu însuși: aceasta este marea urcare la care el ne invită pe noi toți. El rămâne mereu lângă noi, pe pământ, și a ajuns deja mereu la Dumnezeu. El ne conduce pe pământ și dincolo de pământ.

Astfel, în lărgimea urcării lui Isus devin vizibile dimensiunile urmării noastre – ținta la care el vrea să ne conducă: până la înălțimile lui Dumnezeu, la comuniunea cu Dumnezeu, la a fi cu Dumnezeu. Aceasta este ținta adevărată și comuniunea cu el este calea. Comuniunea cu Cristos înseamnă a fi pe drum, o permanentă urcare spre adevărata înălțime a chemării noastre. A merge împreună cu Isus înseamnă, în același timp, a merge în acel „noi” al celor care vor să-l urmeze pe el. Ne introduce în această comunitate. Deoarece drumul până la viața adevărată, până la un a fi oameni conformi cu modelul Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, depășește propriile noastre forțe, acest mers înseamnă mereu și un a fi purtați. Suntem, ca să spunem așa, într-o echipă de alpiniști cu Isus Cristos – împreună cu el în urcarea spre înălțimile lui Dumnezeu. El ne trage și ne susține. Face parte din urmarea lui Cristos să ne lăsăm integrați în această echipă de alpiniști; să acceptăm că nu putem reuși singuri. Face parte din ea acest act de umilință, intrarea în acel „noi” al Bisericii; agățarea de echipa de alpiniști, responsabilitatea comuniunii – a nu rupe coarda prin încăpățânare și aroganță. Credința umilă împreună cu Biserica, ca și cum am fi întăriți în echipa de alpiniști care urcă spre Dumnezeu, este o condiție esențială a urmării. Din acest a fi în ansamblul echipei de alpiniști face parte și faptul de a nu ne comporta ca stăpâni ai cuvântului lui Dumnezeu, a nu alerga după o idee greșită de emancipare. Umilința lui „a fi cu” este esențială pentru urcare. Din ea face parte și faptul ca în sacramente să ne lăsăm mereu din nou prinși de mână de către Domnul; să ne lăsăm purificați și întăriți de el; să acceptăm disciplina urcării, chiar dacă suntem obosiți.

În sfârșit, trebuie să mai spunem: din urcarea spre înălțimea lui Isus Cristos, din urcarea până la înălțimea lui Dumnezeu însuși face parte crucea. Așa cum în evenimentele din această lume nu se pot obține mari rezultate fără renunțare și exercițiu dur, așa cum bucuria pentru o mare descoperire în cunoaștere sau pentru o adevărată capacitate operativă este legată de disciplina, ba chiar, de truda învățării, tot așa calea spre viața însăși, spre realizarea propriei umanități este legată de comuniunea cu Acela care a urcat la înălțimea lui Dumnezeu prin cruce. În ultimă analiză, crucea este expresia a ceea ce înseamnă iubirea: numai cel care se pierde pe sine însuși, se găsește.

Să rezumăm: urmarea lui Cristos cere ca prim pas trezirea nostalgiei după acel autentic a fi oameni și, astfel, trezirea pentru Dumnezeu. Apoi cere să se intre în echipa celor care urcă, în comuniunea Bisericii. În acel „noi” al Bisericii intrăm în comuniune cu acel „Tu” al lui Isus Cristos și, astfel, ajungem la calea spre Dumnezeu. În afară de asta, se cere ascultarea cuvântul lui Isus Cristos și trăirea lui: în credință, speranță și iubire. Astfel suntem în drum spre Ierusalimul definitiv și chiar de acum, într-un fel, suntem acolo, în comuniunea tuturor sfinților lui Dumnezeu.

Pelerinajul nostru în urmarea lui Cristos nu merge deci spre o cetate pământească, ci spre noua Cetate a lui Dumnezeu care crește în mijlocul acestei lumi. Totuși, pelerinajul spre Ierusalimul pământesc poate să fie propriu și pentru noi, creștinii, un element util pentru această călătorie mai mare. Eu însumi am legat de pelerinajul meu în Țara Sfântă de anul trecut trei semnificații. Înainte de toate, mă gândisem că nouă ni se poate întâmpla cu această ocazie ceea ce spune sfântul Ioan la începutul primei sale Scrisori: ceea ce am auzit, putem, într-un fel, să vedem și să atingem cu mâinile noastre (cf. 1In 1,1). Credința în Isus Cristos nu este o invenție legendară. Ea se întemeiază pe o istorie care s-a întâmplat cu adevărat. Această istorie noi o putem, ca să spunem așa, contempla și atinge. Este emoționant să te afli la Nazaret în locul unde îngerul i-a apărut Mariei și i-a transmis misiunea de a deveni Mama Răscumpărătorului. Este emoționant să te afli la Betleem în locul unde Cuvântul, făcut trup, a venit să locuiască între noi; să pui piciorul pe terenul sfânt în care Dumnezeu a voit să se facă om și prunc. Este emoționant să urci scara spre Calvar până la locul în care Isus a murit pentru noi pe cruce. Și, în sfârșit, să stai în fața mormântului gol; să te rogi acolo unde sfântul său sicriu s-a odihnit și unde a treia zi a avut loc învierea. Urmarea căilor exterioare ale lui Isus trebuie să ne ajute să mergem mai bucuroși și cu o nouă certitudine pe calea interioară pe care el ne-a indicat-o și care este el însuși.

Când mergem în Țara Sfântă ca pelerini, mergem acolo însă – și acesta este al doilea aspect – și ca mesageri ai păcii, cu rugăciunea pentru pace; cu invitația puternică adresată tuturor de a face din locul acela, care poartă în nume cuvântul „pace”, tot posibilul ca el să devină cu adevărat un loc de pace. Astfel, acest pelerinaj este, în același timp – ca al treilea aspect -, o încurajare pentru creștini de a rămâne în țara originilor lor și de a se angaja intens în ea pentru pace.

Să ne întoarcem încă o dată la liturgia din Duminica Floriilor. În rugăciunea cu care sunt binecuvântate ramurile de palmier noi ne rugăm ca, în comuniunea cu Cristos, să putem aduce rod de fapte bune. De la o interpretare greșită a sfântului Paul s-a dezvoltat în mod repetat, în decursul istoriei și chiar și astăzi, opinia că faptele bune n-ar face parte din faptul de a fi creștini, sau, oricum, că ar fi nesemnificative pentru mântuirea omului. Dar dacă Paul spune că faptele nu pot să-l justifice pe om, cu asta nu se opune importanței acțiunii corecte și, dacă el vorbește despre sfârșitul Legii, nu declară depășite și irelevante Cele Zece Porunci. Nu este nevoie acum să reflectăm asupra întregii amplori a problemei care-l interesa pe Apostol. Important este să afirmăm că, prin termenul „Lege”, el nu înțelege Cele Zece Porunci, ci complexul stil de viață prin care Israelul trebuia să se protejeze împotriva tentațiilor păgânismului. Acum, însă, Cristos l-a dus pe Dumnezeu la păgâni. Lor nu le este impusă această formă de distincție. Lor le este dată ca Lege numai Cristos. Însă asta înseamnă iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele și tot ceea ce face parte din acestea. Fac parte din această iubire Poruncile citite în mod nou și mai profund, pornind de la Cristos, acele Porunci care nu sunt altceva decât reguli fundamentale ale iubirii adevărate: înainte de toate și ca principiu fundamental, adorarea lui Dumnezeu, primatul lui Dumnezeu, pe care le exprimă primele trei Porunci. Ele ne spun: fără Dumnezeu nimic nu reușește în mod corect. Cine este acest Dumnezeu și cum este el o știm pornind de la persoana lui Isus Cristos. Urmează apoi sfințenia familiei (Porunca a patra), sfințenia vieții (Porunca a cincea), orânduirea căsătoriei (porunca a șasea), orânduirea socială (Porunca a șaptea) și, în sfârșit, inviolabilitatea adevărului (Porunca a opta). Toate acestea sunt astăzi de maximă actualitate și chiar și în sensul sfântului Paul – dacă citim în întregime Scrisorile lui. „Pentru a aduce rod prin fapte bune”: la începutul Săptămânii Sfinte să-l rugăm pe Domnul să ne dea nouă tuturor tot mai mult acest rod.

La sfârșitul Evangheliei pentru binecuvântarea ramurilor auzim aclamația cu care pelerinii îl salută pe Isus la porțile Ierusalimului. Este cuvântul din Psalmul 118 (117), pe care, la origine, preoții îl proclamau din Cetatea Sfântă pelerinilor, dar care, între timp, devenise expresie a speranței mesianice: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului” (Ps 118 [117],26;Lc 19,38). Pelerinii îl văd în Isus pe Cel Așteptat, care vine în numele Domnului, ba chiar, conform Evangheliei după sfântul Luca, introduc încă un cuvânt: „Binecuvântat cel care vine, regele, în numele Domnului”. Și continuă cu o aclamație care amintește de mesajul îngerilor la Crăciun, dar îl modifică într-o manieră care ne face să reflectăm. Îngerii vorbiseră despre gloria lui Dumnezeu întru cei de sus și despre pace pe pământ pentru oamenii bunăvoinței divine. Pelerinii la intrarea în Cetatea Sfântă spun: „Pace în cer și glorie întru cei de sus!” Știu prea bine că pe pământ nu este pace. Și știu că locul păcii este cerul. Astfel, această aclamație este expresie a unei profunde suferințe și, în același timp, este rugăciune de speranță: Cel care vine în numele Domnului să aducă pe pământ ceea ce este în ceruri. Regalitatea lui să devină regalitatea lui Dumnezeu, prezență a cerului pe pământ. Biserica, înainte de consacrarea euharistică, cântă cuvântul Psalmului cu care Isus a fost salutat înainte de intrarea lui în Cetatea Sfântă: ea îl salută pe Isus ca Regele care, venind de la Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu intră în mijlocul nostru. Și astăzi acest salut bucuros este mereu implorare și speranță. Să-l rugăm pe Domnul să aducă la noi cerul: gloria lui Dumnezeu și pacea oamenilor. Să înțelegem acest salut în spiritul cererii din Tatăl nostru: „Facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ!” Să știm că cerul este cer, loc al gloriei și al păcii, pentru că acolo domnește totalmente voința lui Dumnezeu. Și să știm că pământul nu este cer până când în el nu se realizează voința lui Dumnezeu. Să-l salutăm deci pe Isus care vine din cer și să-l rugăm să ne ajute să cunoaștem și să facem voința lui Dumnezeu. Fie ca regalitatea lui Dumnezeu să intre în lume și, astfel, să fie umplută cu strălucirea păcii. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 28.03.2010
Publicarea pe acest sit: 29.03.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns