Predica Papei în Duminica Floriilor

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 5 aprilie 2009

Iubiți frați și surori,

Dragi tineri!

Împreună cu o ceată crescândă de pelerini, Isus a urcat la Ierusalim pentru Paște. În ultima etapă a drumului, aproape de Ierihon, el vindecase pe orbul Bartimeu care-l invocase ca Fiul lui David, cerând milă. Acum – fiind capabil să vadă – cu recunoștință s-a inserat în grupul de pelerini. Atunci când, la porțile Ierusalimului, Isus urcă pe un măgar, animalul simbol al regalității davidice, printre pelerini izbucnește în mod spontan certitudinea plină de bucurie: El este, Fiul lui David! De aceea îl salută pe Isus cu aclamația mesianică: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”, și adaugă: „Binecuvântată este împărăția care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor!” (Mc 11,9 și urm.). Noi știm ce-și imaginau precis pelerinii entuziaști că era împărăția lui David care vine. Însă noi am înțeles cu adevărat mesajului lui Isus, Fiul lui David? Am înțeles ce este împărăția despre care el a vorbit în interogatoriul din fața lui Pilat? Înțelegem ce înseamnă că această împărăție nu este din lumea aceasta? Sau am dori oare ca ea să fie din lumea aceasta?

Sfântul Ioan, în evanghelia sa, după relatarea intrării în Ierusalim, prezintă o serie de cuvinte ale lui Isus, în care el explică esențialul acestui nou gen de împărăție. La o primă lectură a acestor texte putem distinge trei imagini diferite ale împărăție în care, mereu în mod diferit, se oglindește același mister. Ioan relatează înainte de toate că, printre pelerinii care în timpul sărbătorii „voiau să-l adore pe Dumnezeu”, erau și câțiva greci (cf. 12,20). Să fim atenți la faptul că adevăratul obiectiv al acestor pelerini era să-l adore pe Dumnezeu. Acest lucru corespunde perfect cu ceea ce spune Isus cu ocazia purificării templului: „Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Mc 11,17). Adevăratul scop al pelerinajului trebuie să fie acela de a-l întâlni pe Dumnezeu; de a-l adora și astfel a pune în ordine justă relația de fond a vieții noastre. Grecii sunt persoane care-l caută pe Dumnezeu, cu viața lor sunt în drum spre Dumnezeu. Acum, prin intermediul celor doi apostoli de limbă greacă, Filip și Andrei, transmit Domnului cererea: „Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,21). Un cuvânt mare. Dragi prieteni, pentru aceasta ne-am adunat aici: Vrem să-l vedem pe Isus. Cu acest scop, anul trecut, mii de tineri au mers la Sydney. Desigur, vor fi avut multiple așteptări de la acest pelerinaj. Însă obiectivul esențial era acesta: Vrem să-l vedem pe Isus.

Cu privire la această cerere, în ceasul acela ce a spus și ce a făcut Isus? Din evanghelie nu rezultă clar dacă a existat o întâlnire dintre acei greci și Isus. Privirea lui Isus merge mult mai încolo. Nucleul răspunsului său la cererea acelor persoane este: „Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24). Asta înseamnă: nu are importanță acum un colocviu mai mult sau mai puțin lung cu câteva persoane puține, care apoi se întorc acasă. Asemenea bobului de grâu mor și înviat voi veni, în mod total nou și dincolo de limitele momentului, în întâmpinarea lumii și a grecilor. Prin înviere, Isus depășește limitele spațiului și timpului. Ca înviat, el este în drum spre imensitatea lumii și a istoriei. Da, ca înviat merge la greci și vorbește cu ei, li se arată așa încât ei, fiind departe, devin apropiați și chiar în limba lor, în cultura lor, cuvântul său este dus înainte în mod nou și înțeles în mod nou – vine împărăția sa. Astfel putem recunoaște două caracteristici esențiale ale acestei Împărății. Prima este că această Împărăție trece prin cruce. Pentru că Isus se dăruiește total, poate ca Înviat să aparțină tuturor și să se arate prezent tuturor. În sfânta Euharistie primim rodul bobului de grâu mort, înmulțirea pâinilor care continuă până la sfârșitul lumii și în toate timpurile. A doua caracteristică spune: împărăția sa este universală. Se împlinește vechea speranță a lui Israel: această regalitate a lui David nu mai are granițe. Se extinde „de la o mare la alta” – așa cum spune profetul Zaharia (9,10) – adică îmbrățișează întreaga lume. Însă acest lucru este posibil numai pentru că nu este o regalitate a unei puteri politice, ci se bazează numai pe adeziunea liberă a iubirii – o iubire care, la rândul ei, răspunde la iubirea lui Isus Cristos care s-a dăruit pentru toți. Cred că trebuie să învățăm mereu din nou ambele lucruri – înainte de toate universalitatea, catolicitatea. Ea înseamnă că nimeni nu se poate pune ca absolut pe sine însuși, cultura sa, timpul său și lumea sa. Acest lucru cere ca toți să ne primim reciproc, renunțând la ceva ce este al nostru. Universalitatea include misterul crucii – depășirea de noi înșine, ascultarea față de cuvântul comun al lui Isus Cristos în Biserica comună. Universalitatea este mereu o depășire de noi înșine, renunțare la ceva personal. Universalitatea și crucea mereu împreună. Numai așa se creează pacea.

Cuvântul referitor la bobul de grâu mort face parte încă din răspunsul lui Isus dat grecilor, este răspunsul său. Însă după aceea El formulează încă o dată legea fundamentală a existenței umane: „Cine își iubește viața o va pierde; cine își urăște viața în lumea aceasta o păstrează pentru viața veșnică” (In 12,25). Cel care vrea să aibă viața pentru sine, să trăiască numai pentru sine, să strângă totul la sine și să exploateze toate posibilitățile – tocmai acesta își pierde viața. Ea devine plictisitoare și goală. Astfel acest principiu fundamental, pe care-l stabilește Domnul, în ultimă analiză este pur și simplu identic cu principiul iubirii. De fapt, iubirea înseamnă a ne părăsi pe noi înșine, a nu vrea să ne avem pe noi înșine, ci a deveni liberi de noi înșine: a nu ne concentra asupra noastră înșine – ce va fi cu mine -, ci a privi înainte, spre celălalt – spre Dumnezeu și spre oamenii pe care el mi-i trimite. Și acest principiu al iubirii, care definește drumul omului, este încă o dată identic cu misterul crucii, cu misterul morții și învierii pe care-l întâlnim în Cristos. Dragi prieteni, este relativ ușor a accepta acest lucru ca mare viziune fundamentală despre viață. Însă în realitatea concretă nu e vorba pur și simplu a recunoaște un principiu, ci de a trăi adevărul său, adevărul crucii și al învierii. Și pentru aceasta, din nou, nu e suficientă o unică mare decizie. Este desigur important a îndrăzni o dată marea decizie fundamentală, a îndrăzni marele „da”, pe care Domnul ni-l cere într-un anumit moment al vieții noastre. Dar marele „da” al momentului decisiv în viața noastră – „da”-ul spus adevărului pe care Domnul îl pune în fața noastră – trebuie apoi să fie zilnic recucerit în situațiile de toate zilele în care, mereu din nou, trebuie să abandonăm eul nostru, să ne punem la dispoziție, atunci când în fond am vrea în schimb să ne prindem de eu-l nostru. Unei vieți drepte îi aparține și sacrificiul, renunțarea. Cine promite o viață fără această mereu nouă dăruire de sine, înșeală oamenii. Nu există o viață reușită fără sacrificiu. Dacă arunc o privire retrospectivă asupra vieții mele personale, trebuie să spun că tocmai momentele în care am spus „da” unei renunțări au fost momentele mari și importante din viața mea.

În sfârșit, sfântul Ioan a primit, în compunerea cuvintelor Domnului pentru „Duminica Floriilor”, și o formă modificată a rugăciunii lui Isus în Grădina Măslinilor. Înainte de toate există afirmația: „Sufletul meu este tulburat” (12,27). Aici apare înspăimântarea lui Isus, ilustrată pe larg de ceilalți trei evangheliști – înspăimântarea sa în fața puterii morții, în fața întregului abis al răului pe care el îl vede și în care trebuie să coboare. Domnul oferă suferințele noastre împreună cu noi, ne însoțește prin ultima neliniște până la lumină. După aceea, urmează în Ioan două întrebări ale lui Isus. Prima, exprimată numai în mod condiționat: „Ce voi spune – Tată, salvează-mă de ceasul acesta?” (12,27). Ca ființă umană, și Isus se simte stimulat să ceară ca să fie scutit de teroarea pătimirii. Și noi ne putem ruga în acest mod. Și noi ne putem plânge în fața Domnului asemenea lui Iob, să-i prezentăm toate întrebările noastre care, în fața nedreptății din lume și a dificultății eu-lui nostru însuși, apar în noi. În fața Lui nu trebuie să ne refugiem în fraze pioase, într-o lume fictivă. A ne ruga înseamnă mereu și a lupta cu Dumnezeu, și asemenea lui Iacob putem să-i spunem: „Nu te voi lăsa, dacă nu mă vei binecuvânta!” (Gen 32,27). Dar apoi vine a doua cerere a lui Isus: „Preamărește numele tău!” (In 12,28). În sinoptici, această cerere sună astfel: „Nu voința mea, ci a ta să se facă!” (Lc 22,42). La sfârșit gloria lui Dumnezeu, stăpânirea sa, voința sa este mereu mai importantă și mai adevărată decât gândirea mea și voința mea. Și acesta este esențialul în rugăciunea noastră și în viața noastră: să învățăm această ordine justă a realității, s-o acceptăm în mod intim; să ne încredem în Dumnezeu și să credem că el face ceea ce este drept; că voința sa este adevărul și iubirea; că viața mea devine bună dacă învăț să ader la această ordine. Viața, moartea și învierea lui Isus sunt pentru noi garanția că putem cu adevărat să ne încredem în Dumnezeu. În felul acesta se realizează Împărăția sa.

Dragi prieteni! La sfârșitul acestei Liturghii, tinerii din Australia vor încredința crucea Zilei Mondiale a Tineretului tinerilor de aceeași vârstă din Spania. Crucea este în drum de la un capăt la altul al lumii, de la o mare la alta. Iar noi o însoțim. Înaintăm cu ea pe drumul ei și astfel găsim drumul nostru. Atunci când atingem crucea, mai mult, atunci când o purtăm, atingem misterul lui Dumnezeu, misterul lui Isus Cristos. Misterul că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea – pe noi – încât l-a dat pe Fiul său unul născut pentru noi (cf. In 3,16). Atingem misterul minunat al iubirii lui Dumnezeu, singurul adevăr realmente răscumpărător. Dar atingem și legea fundamentală, norma constitutivă a vieții noastre, adică faptul că fără „da”-ul spus Crucii, fără a merge în comuniune cu Cristos zi de zi, viața nu poate să reușească. Cu cât din iubire față de marele adevăr și față de marea iubire – din iubire față de adevărul și iubirea lui Dumnezeu – putem face și vreo renunțare, cu atât mai mare și mai bogată devine viața. Cine vrea să-și rezerve viața pentru sine însuși, o pierde. Cine dăruiește viața sa – zilnic în gesturile mici, care fac parte din marea decizie – acesta o găsește. Acesta este adevărul exigent, dar și profund de frumos și eliberator, în care vrem pas cu pas să intrăm în timpul drumului Crucii de-a lungul continentelor. Fie ca Domnul să binecuvânteze acest drum. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.04.2009
Publicarea pe acest sit: 05.04.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns