Predica Papei în Duminica Floriilor

Predica Papei Benedict al XVI-lea
la liturgia din Duminica Floriilor
Bazilica San Pietro, 16 martie 2008

Iubiți frați și surori,

An după an, textul evanghelic din Duminica Floriilor ne relatează intrarea lui Isus în Ierusalim. Împreună cu discipolii săi și cu un grup crescând de pelerini, el urcase de pe câmpia Galileii la Cetatea Sfântă. Ca niște trepte ale acestei urcări, evangheliștii ne-au transmis trei vestiri ale lui Isus referitoare la pătimirea sa, făcând aluzie cu aceasta în același timp la urcarea interioară care se făcea în acest pelerinaj. Isus este în drum spre templu – spre locul unde, așa cum spune Cartea Deuteronomului, Dumnezeu a voit „să-și stabilească sediul” numelui său (cf. 12,11; 14,23). Dumnezeu care a creat cerul și pământul și-a dat un nume, a devenit invocabil, mai mult, a devenit aproape tangibil din partea oamenilor. Nici un loc nu-l poate ține și totuși, sau tocmai pentru aceasta, el însuși își dă un loc și un nume, pentru ca el personal, Dumnezeul adevărat, să poată fi venerat acolo ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Din relatarea despre Isus la vârsta de 12 ani știm că el a iubit templul ca și casă a Tatălui său, ca și casa lui paternă. Acum vine din nou la acest templu, însă parcursul merge mai departe: ultima țintă a urcării sale este crucea. Este urcarea pe care Scrisoarea către Evrei o descrie ca urcare spre cortul care nu e făcut de mâna omului, până în fața lui Dumnezeu. Urcarea până în fața lui Dumnezeu trece prin cruce. Este urcarea spre „iubirea până la sfârșit” (cf. In 13,1), care este adevăratul munte al lui Dumnezeu, locul definitiv al contactului dintre Dumnezeu și om.

În timpul intrării în Ierusalim, lumea îi aduce omagiu lui Isus ca fiu al lui David cu cuvintele din Psalmul 118 [117] al pelerinilor: „Osana! Fiul lui David! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Osana în înaltul cerurilor!” (Mt 21,9). Apoi el ajunge la templu. Dar acolo unde trebuia să fie spațiul întâlnirii dintre Dumnezeu și om, el găsește vânzătorii de animale și schimbătorii de bani care ocupă cu afacerile lor locul de rugăciune. Desigur, animalele care se vindeau acolo erau destinate jertfelor care trebuiau aduse în templu. Și pentru că în templu nu se puteau folosi monedele pe care erau reprezentați împărații romani care erau în contrast cu Dumnezeul cel adevărat, trebuiau schimbate în monede care nu aveau imagini idolatrice. Dar toate acestea se puteau desfășura în altă parte: spațiul unde aveau loc acestea trebuia să fie, conform destinației lor, atriul păgânilor. De fapt, Dumnezeul lui Israel era întocmai unicul Dumnezeu al tuturor popoarelor. Și chiar dacă păgânii nu intrau, ca să spunem așa, în interiorul revelației, totuși puteau, în atriul credinței, să se asocieze la rugăciunea către unicul Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul tuturor oamenilor, era mereu în așteptarea și a rugăciunii lor, a căutării lor, a invocației lor. Acum, însă, acolo dominau afacerile – afaceri legalizate de autoritatea competentă care, la rândul său, era părtașă de câștigul vânzătorilor. Vânzătorii acționau în mod corect conform orânduielii în vigoare, însă orânduiala însăși era coruptă. „Aviditatea este idolatrie”, spune Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni (cf. 3,5). Această idolatrie o întâlnește Isus și în fața ei îl citează pe Isaia: „Casa mea se va numi casă de rugăciune” (Mt 21,3; cf. Is 56,7) și pe Ieremia: „Voi însă o faceți peștera tâlharilor” (Mt 21,13; cf. Ier 7,11). Împotriva ordinii interpretată rău, Isus, cu gestul său profetic, apără ordinea adevărată care se găsește în Lege și în Profeți.

Toate acestea trebuie să ne facă și pe noi creștinii să gândim astăzi: este credința noastră suficient de curată și deschisă, așa încât pornind de la ea și „păgânii”, persoanele care astăzi sunt în căutare și au întrebările lor, să poată intui lumina unicului Dumnezeu, să se asocieze în atriile credinței la rugăciunea noastră și cu întrebările lor să devină probabil și ei adoratori? Conștiința că aviditatea este idolatrie ajunge și la inima noastră și la practica noastră de viață? Oare nu lăsăm în diferite moduri să intre idolii și în lumea credinței noastre? Suntem dispuși să ne lăsăm purificați mereu din nou de către Domnul, permițându-i să alunge din noi și din Biserică tot ceea ce i se împotrivește?

Însă, în purificarea templului este vorba mai mult decât de lupta împotriva abuzurilor. Este preconizată o nouă oră a istoriei. Acum începe ceea ce Isus i-a vestit femeii samaritene cu privire la întrebarea ei despre adevărata adorație: „Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută” (In 4,23). S-a terminat timpul în care erau jertfite animale lui Dumnezeu. Deja din totdeauna jertfele de animale au fost o înlocuire sărmană, un gest de nostalgie după adevăratul mod de a-l adora pe Dumnezeu. Scrisoarea către Evrei, cu privire la viața și la activitatea lui Isus a pus ca moto o frază din Psalmul 40 [39]: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup” (Ev 10,5). În locul jertfelor sângeroase și al ofrandelor de mâncăruri vine trupul lui Cristos, vine el însuși. Numai „iubirea până la sfârșit”, numai iubirea care pentru oameni se dăruiește total lui Dumnezeu, este adevăratul cult, adevăratul sacrificiu. A adora în duh și adevăr înseamnă a adora în comuniunea cu acela care este adevărul; a adora în comuniune cu Trupul său, în care Duhul Sfânt ne adună.

Evangheliștii ne relatează că, în procesul împotriva lui Isus, s-au prezentat martori falși și au afirmat că Isus a spus: „Pot să distrug templul lui Dumnezeu și în trei zile să-l reconstruiesc” (Mt 26,61). În fața lui Cristos care atârna pe cruce câțiva batjocoritori fac referință la același cuvânt, strigând: „Tu, care dărâmi templul și-l construiești în trei zile, salvează-te pe tine însuți!” (Mt 27,40). Versiunea corectă a cuvântului, așa cum a ieșit din gura lui Isus însuși, ne-a transmis-o Ioan în relatarea purificării templului. În fața cererii unui semn cu care Isus trebuia să se legitimeze pentru o astfel de acțiune, Domnul a răspuns: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica” (In 2,18 și urm.). Ioan adaugă că, gândindu-se din nou la acel eveniment după înviere, discipolii au înțeles că Isus a vorbit despre templul trupului său (cf. 2,21 și urm.). Nu Isus distruge templul; el este abandonat distrugerii de atitudinea celor care, din loc de întâlnire a tuturor popoarelor cu Dumnezeu, l-au transformat într-o „peșteră de tâlhari”, într-un loc al afacerilor lor. Dar, ca întotdeauna începând de la căderea lui Adam, eșecul oamenilor devine ocazie pentru o angajare și mai mare a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Ora templului de piatră, ora jertfelor de animale era depășită: faptul că acum Domnul îi alungă afară pe vânzători nu numai că împiedică un abuz, ci indică noua acțiune a lui Dumnezeu. Se formează noul templu: însuși Isus Cristos, în care iubirea lui Dumnezeu se apleacă asupra oamenilor. El, în viața sa, este templul nou și viu. El, care a trecut prin cruce și a înviat, este spațiul viu de duh și viață, în care se realizează adorația corectă. Astfel, purificarea templului, ca apogeu al intrării solemne a lui Isus în Ierusalim, este în același timp semnul apropiatei dărâmări a edificiului și promisiunea noului templu; promisiunea împărăției reconcilierii și a iubirii care, în comuniunea cu Cristos, este instaurată dincolo de orice graniță.

Sfântul Matei, a cărui evanghelie o ascultăm anul acesta, prezintă la sfârșitul relatării din Duminica Floriilor, după purificarea templului, încă două mici evenimente care, din nou, au un caracter profetic și încă o dată ne prezintă clar adevărata voință a lui Isus. Imediat după cuvântul lui Isus despre casa de rugăciune a tuturor popoarelor, evanghelistul continuă astfel: „Atunci, orbi și șchiopi s-au apropiat de el, în templu, iar el i-a vindecat”. În afară de aceasta, Matei ne spune că în templu niște copii au repetat aclamația pe care pelerinii o făcuseră la intrarea în oraș: „Osana, Fiului lui David” (Mt 21,14 și urm.). Vânzării de animale și afacerilor cu bani Isus contrapune bunătatea sa vindecătoare. Ea este adevărata purificare a templului. El nu vine ca distrugător; nu vine cu sabia revoluționarului. Vine cu darul vindecării. Se dedică celor care din cauza infirmității lor sunt împinși la marginile vieții lor și la marginea societății. Isus îl arată pe Dumnezeu ca acela care iubește și puterea lui ca putere a iubirii. Și astfel ne spune nouă ce anume va face parte pentru totdeauna din cultul corect al lui Dumnezeu: a vindeca, a sluji, bunătatea care vindecă.

Și apoi sunt copiii care aduc omagiu lui Isus ca fiu al lui David și aclamă Osana. Isus spusese discipolilor săi că, pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, trebuiau să redevină ca pruncii. El însuși, care cuprinde lumea întreagă, s-a făcut mic pentru a veni în întâmpinarea noastră, pentru a ne îndrepta spre Dumnezeu. Pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu trebuie să abandonăm mândria care ne orbește, care vrea să ne ducă departe de Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar fi concurentul nostru. Pentru a-l întâlni pe Dumnezeu trebuie să devenim capabili să vedem cu inima. Trebuie să învățăm să vedem cu o inimă tânără, care nu este împiedicată de prejudecăți și nu este orbită de interese. Astfel, în cei mici care cu o asemenea inimă liberă și deschisă îl recunosc pe el, Biserica a văzut imaginea credincioșilor din toate timpurile, propria imagine.

Iubiți prieteni, la această oră ne asociem la procesiunea tinerilor din acea vreme – o procesiune care străbate întreaga istorie. Împreună cu tinerii din toată lumea să mergem în întâmpinarea lui Isus. De el să ne lăsăm conduși spre Dumnezeu, pentru a învăța chiar de la Dumnezeu modul corect de a fi oameni. Cu el să-i mulțumim lui Dumnezeu, pentru că împreună cu Isus, Fiul lui David, ne-a dăruit un spațiu de pace și de reconciliere care cuprinde lumea. Să-l rugăm pentru ca să devenim și noi împreună cu el și pornind de la el mesageri ai păcii sale, pentru ca în noi și în jurul nostru să crească împărăția sa. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.03.2008
Publicarea pe acest sit: 16.03.2008
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns