Predica Papei in Duminica Floriilor

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Duminica Floriilor, 1 aprilie 2007

Dragi frați și surori,

În procesiunea Duminicii Floriilor ne asociem mulțimii ucenicilor care, în bucurie sărbătorească, îl însoțesc pe Domnul în intrarea Sa în Ierusalim. Asemenea lor îl lăudăm pe Domnul cu glas tare pentru toate faptele prodigioase pe care le-am văzut. Da, și noi am văzut și vedem încă minunile lui Cristos: cum face ca bărbați și femei să renunțe la comoditățile propriei vieți și să se pună total în serviciul celor suferinzi; cum dă curajul unor bărbați și femei de a se opune violenței și minciunii, pentru a face loc în lume adevărului; cum, în secret, determină bărbați și femei să facă bine altora, să suscite reconcilierea unde este ură, să creeze pace acolo unde domnește dușmănia.

Procesiunea este înainte de toate o mărturie plină de bucurie pe care o dăm lui Isus Cristos, în care a devenit vizibil pentru noi Chipul lui Dumnezeu și datorită căruia inima lui Dumnezeu este deschisă pentru noi toți. În Evanghelia lui Luca povestirea începutului cortegiului în apropiere de Ierusalim este alcătuită în parte exact după modelul ritului încoronării cu care, conform primei Cărți a Regilor, Solomon a fost învestit ca urmaș al regalității lui David (cfr 1Regi 1,33-35). Astfel procesiunea Floriilor este și o procesiune a lui Cristos Rege: noi mărturisim regalitatea lui Isus Cristos, îl recunoaștem pe Isus ca Fiul lui David, adevăratul Solomon – Regele păcii și al dreptății. A-l recunoaște ca Rege înseamnă: a-l accepta ca pe Acela care ne arată calea, în care ne încredem și pe care îl urmăm. Înseamnă a accepta zi de zi cuvântul Său ca criteriu valid pentru viața noastră. Înseamnă a vedea în El autoritatea căreia ne supunem. Ne supunem Lui, deoarece autoritatea Sa este autoritatea adevărului.

Procesiunea Floriilor este – ca atunci pentru ucenici – înainte de toate expresie de bucurie, pentru că îl putem cunoaște pe Isus, pentru că El ne face să fim prietenii Săi și pentru că ne-a dat cheia vieții. Această bucurie, care stă la început, este însă și expresie a „da”-ului nostru în favoarea lui Isus și a disponibilității noastre de a merge cu El oriunde ne duce. Îndemnul care stă astăzi la începutul liturgiei noastre interpretează de aceea în mod just procesiunea și ca reprezentare simbolică a ceea ce numim „urmarea lui Cristos”: „Să cerem harul de a-l urma”, am spus. Expresia „urmarea lui Cristos” este o descriere a întregii existențe creștine în general. În ce constă? Ce înseamnă concret „a-l urma pe Cristos?”

La început, pentru primii ucenici, sensul era foarte simplu și imediat: însemna că aceste persoane au hotărât să își lase profesia, afacerilor lor, toată viața lor pentru a merge cu Isus. Însemna a avea o nouă profesie: aceea de ucenic. Conținutul fundamental al acestei profesii era faptul de a merge cu învățătorul, a se încrede total în călăuzirea Lui. Astfel urmarea era un lucru exterior și, în același timp, foarte interior. Aspectul exterior era a merge după Isus în peregrinările Lui prin Palestina; cea interioară era noua orientare a existenței, care nu mai avea punctele sale de referință în afaceri, în meseria care asigura traiul, în voința personală, ci care se abandona cu totul voinței unui Altuia. A fi la dispoziția Sa devenise de acum rațiunea vieții. Câtă renunțare la ceea ce era propriu comporta aceasta și câtă detașare de sine o putem recunoaște în mod foarte clar în unele scene din Evanghelii.

Dar cu aceasta se arată și ce înseamnă pentru noi urmarea și care este adevărata sa esență pentru noi: este vorba de o schimbare interioară a existenței. Cere ca eu să nu mai fiu închis în eul meu considerând autoîmplinirea mea rațiunea principală a vieții mele. Cere ca eu să mă dăruiesc în mod liber unui Altul – pentru adevăr, pentru iubire, pentru Dumnezeu care, în Isus Cristos, merge înaintea mea și îmi arată calea. Este vorba de decizia fundamentală de a nu mai considera utilitatea și câștigul, carierea și succesul ca scop ultim al vieții mele, ci de a recunoaște în schimb drept criterii autentice adevărul și iubirea. Este vorba de alegerea între a trăi numai pentru mine însumi sau a mă dărui – pentru lucrul cel mai mare. Și să înțelegem bine că adevărul și iubirea nu sunt valori abstracte; în Isus Cristos ele au devenit persoană. Urmându-l pe El intru în slujirea adevărului și a iubirii. Pierzându-mă mă regăsesc.

Să ne întoarcem la liturgia și la procesiunea Floriilor. În ea liturgia prevede drept cântare Psalmul 24(23), care era și în Israel o cântare de procesiune folosită la urcarea la muntele templului. Psalmul vorbește despre urcarea interioară pentru care urcarea exterioară este imagine și ne explică astfel încă o dată ce înseamnă a urca cu Cristos: „Cine se va sui în muntele Domnului”, întreabă Psalmul, și indică două condiții esențiale. Cei care urcă și doresc să ajungă cu adevărat sus, să ajungă la înălțimea adevărată, trebuie să fie persoane care își pun întrebări cu privire la Dumnezeu. Persoane care scrutează în jurul lor pentru a-l căuta pe Dumnezeu, pentru a căuta Fața Lui. Dragi prieteni tineri – cât este de important astăzi tocmai acest lucru: a nu ne lăsa purtați pur și simplu încoace și încolo în viață; a nu ne mulțumi cu ceea ce toți gândesc și spun și fac. A privi cu atenție în jurul nostru în căutarea lui Dumnezeu. A nu lăsa ca întrebarea cu privire la Dumnezeu să se dizolve în sufletele noastre. Dorința după ceea ce este mai mare. Dorința de a-l cunoaște pe El – Fața Lui.

Cealaltă condiție foarte concretă pentru urcare este aceasta: poate sta în locul cel sfânt „Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima”. Mâinile nevinovate – sunt mâini care nu sunt folosite pentru acte de violență. Sunt mâini care nu sunt murdărite de corupție, de mită. Inimă curată – când este inima curată? Este curată o inimă care nu se preface și nu se pătează cu minciună și ipocrizie. O inimă care rămâne transparentă ca apa de izvor, pentru că cunoaște duplicitate. Este curată o inimă care nu se înstrăinează cu beția plăcerii; o inimă a cărei iubire este adevărată și nu doar pasiune de moment. Mâini nevinovate și inimă curată: dacă pășim cu Isus, urcăm și găsim purificările care ne duc cu adevărat la acea înălțime pentru care este destinat omul: prietenia cu Dumnezeu însuși.

Psalmul 24(23) care vorbește de urcare se încheie cu o liturgie de intrare înaintea porților templului: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei”. În vechea liturgie din Duminica Floriilor preotul, ajuns înaintea Bisericii, bătea puternic cu partea de jos a Crucii procesionale în ușa încă închisă, care în urmă acestor bătăi se deschidea. Era o frumoasă imagine pentru misterul lui Isus Cristos însuși care, cu lemnul crucii Sale, cu forța iubirii Sale care se dăruiește, a bătut dinspre partea lumii la ușa lui Dumnezeu; dinspre partea unei lumi care nu reușea să găsească acces la Dumnezeu. Cu crucea Isus a deschis larg poarta lui Dumnezeu, poarta dintre Dumnezeu și oameni. Acum ea este deschisă. Dar și din cealaltă parte Domnul bate cu crucea Sa: bate la porțile lumii, la ușile inimilor noastre, care atât de des și în număr atât de mare sunt închise pentru Dumnezeu. Și ne vorbește mai mult sau mai puțin astfel: dacă dovezile pe care Dumnezeu în creație ni le dă despre existența Sa nu reușesc să te deschidă pentru El; dacă cuvântul Scripturii și mesajul Bisericii te lasă indiferent – atunci privește la Mine, Domnul și Dumnezeul tău.

Aceasta este chemarea pe care în acest moment să o lăsăm să pătrundă în inima noastră. Domnul să ne ajute să deschidem ușa inimii, ușa lumii, pentru ca El, Dumnezeul cel viu, să poată veni prin Fiul său în acest timp al nostru, să ajungă în viața noastră. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 01.04.2007
Publicarea pe acest sit: 01.04.2007
Etichete: , ,

Lasă un răspuns