Predica Papei din Catedrala Westminster

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Catedrala Preasfântului Sânge
Londra, sâmbătă, 18 septembrie 2010

Dragi prieteni în Cristos,

Vă salut pe toți cu bucurie în Domnul și vă mulțumesc pentru călduroasa primire. Sunt recunoscător Arhiepiscopului Nichols pentru cuvintele de bun venit rostite în numele vostru. Cu adevărat, în această întâlnire a Succesorul lui Petru cu credincioșii britanici, „inima vorbește inimii” în timp ce ne bucurăm în iubirea lui Cristos și în mărturisirea noastră comună a credinței catolice primite de la Apostoli. Mă bucur în mod special că întâlnirea noastră are loc în Catedrala dedicată Preasfântului Sânge, semnul milostivirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu revărsate asupra lumii prin patima, moartea și învierea Fiului Său, Domnul nostru Isus Cristos. În mod particular îl salut apoi pe Arhiepiscopul de Canterbury, care ne onorează cu prezența sa.

Cel care vizitează această Catedrală nu poate să nu fie impresionat de marele crucifix ce îi domină nava, crucifix care prezintă trupul lui Cristos strivit de suferință, copleșit de durere, victimă nevinovată a cărei moarte ne-a reconciliat cu Tatăl și ne-a făcut părtași la însăși viața lui Dumnezeu. Brațele întinse ale Domnului par să îmbrățișeze întreaga biserică, înălțând la Tatăl toate categoriile de credincioși care s-au strâns în jurul altarului jertfei euharistice și care se împărtășesc din roadele sale. Domnul răstignit stă deasupra și în fața noastră ca izvor de viață și de mântuire, „marele preot al bunurilor viitoare”, după cum îl numește autorul Scrisorii către Evrei în prima lectură de astăzi (Evrei 9,11).

În umbra – să spunem așa – acestei imagini copleșitoare aș dori să vorbesc despre cuvântul lui Dumnezeu care a fost proclamat în mijlocul nostru și să reflectez asupra misterului Preasfântului Sânge, pentru că acest mister ne conduce să vedem unitatea dintre jertfa lui Cristos de pe Cruce, jertfa euharistică pe care a dat-o Bisericii Sale și preoția veșnică, prin intermediul căreia, stând de-a dreapta Tatălui, El mijlocește neîncetat pentru noi, membrii Trupului Său mistic.

Să începem cu jertfa de pe Cruce. Vărsarea sângelui lui Cristos este izvorul vieții Bisericii. Sfântul Ioan, după cum știm, vedea în apa și în sângele care au curs din trupul Domnului izvorul vieții divine care ne este dată de Duhul Sfânt și ne este transmisă prin Sacramente (Ioan 19,34; cf. 1Ioan 1,7;5,6-7). Scrisoarea către Evrei trasează, am putea spune, implicațiile liturgice ale acestui mister. Isus, prin suferința și moartea Sa, prin jertfa de sine în Duhul veșnic, a devenit Marele nostru Preot și „mijlocitorul unei alianțe noi” (Evrei 9,15). Aceste cuvinte sunt un ecou al cuvintelor Domnului de la Cina cea de Taină, când a instituit Euharistia ca Sacrament al Trupului Său, dat pentru noi, și al Sângelui Său, sângele noului și veșnicului legământ, care s-a vărsat pentru iertarea păcatelor (cf. Marcu 14,24; Matei 26,28; Luca 22,20).

Fidelă poruncii lui Cristos „Faceți aceasta în amintirea Mea” (Luca 22,19), Biserica din toate timpurile și din toate locurile celebrează Euharistia până la întoarcerea Domnului în slavă, bucurându-se de prezența Sa sacramentală și luându-și forța din puterea jertfei sale mântuitoare pentru răscumpărarea lumii. Realitatea jertfei euharistice a fost mereu în centrul credinței catolice; pusă în discuție în secolul al XVI-lea, ea a fost solemn afirmată de Conciliul din Trento, în contextul justificării noastre în Cristos. Aici, în Anglia, după cum știm, au fost mulți cei care au apărat neclintiți Liturghia, uneori cu un preț mare, dând naștere la devoțiunea față de Preasfânta Euharistie, care a constituit o caracteristică a catolicismului în aceste ținuturi.

Jertfa euharistică a Trupului și Sângelui lui Cristos cuprinde la rândul ei misterul pătimirii continue a Domnului nostru în membrii Trupului Său mistic, Biserica din fiecare epocă. Aici marele crucifix ce se înalță deasupra noastră servește spre amintirea faptului că Cristos, Marele și Veșnicul nostru Preot, unește zilnic jertfele noastre, suferințele noastre, nevoile, speranțele și aspirațiile noastre, cu infinitele merite ale jertfei Sale. Prin El, cu El și în El noi ne înălțăm propriile trupuri ca jertfă sfântă și plăcută lui Dumnezeu (cf. Romani 12,1). În acest sens, suntem cufundați în jertfa veșnică, completând, cum spune Sf. Paul, în trupul nostru ceea ce lipsește durerii lui Cristos pentru Trupul Său, Biserica (cf. Coloseni 1,24). În viața Bisericii, în încercările și mâhnirile ei, Cristos continuă, după exprimarea lui Pascal, să fie în agonie până la sfârșitul lumii (Pensees, 553, ed. Brunschvicg).

Vedem acest aspect în misterul Preasfântului Sânge al lui Cristos, reprezentat cel mai elocvent de martirii din toate vremurile, care au băut din potirul din care însuși Cristos a băut, și al căror sânge, vărsat în uniune cu jertfa Sa, dă viață nouă Bisericii. Este reflectat și în frații și surorile noastre din toată lumea care chiar și acum suferă discriminare și persecuții pentru credința lor creștină. Dar este prezentă, adesea în mod ascuns, în suferința tuturor acelor creștini care își unesc zilnic sacrificiile personale cu cele ale Domnului, pentru sfințirea Bisericii și pentru răscumpărarea lumii. Gândul meu se îndreaptă în special spre cei care sunt uniți cu această celebrare euharistică, în special bolnavi, bătrâni, persoane cu handicap și cei care suferă mental și spiritual.

Mă gândesc acum și la imensa suferință provocată de abuzarea copiilor, în special în interiorul Bisericii, de slujitorii ei. Mai presus de toate, îmi exprim profunda părere de rău față de victimele nevinovate ale acestor delicte inimaginabile, alături de speranța mea că puterea harului lui Cristos, jertfa Sa de reconciliere, va aduce vindecare profundă și pace în viețile lor. De asemenea recunosc, alături de voi, rușinea și umilința pe care cu toții le suferim datorită acestor păcate; și vă invit să le oferiți Domnului, cu încrederea că aceste pedepse vor contribui la vindecarea victimelor, la purificarea Bisericii și la înnoirea angajamentului ei de veacuri pentru educația și îngrijirea copiilor și tinerilor. Îmi exprim recunoștința pentru eforturile făcute în direcția abordării responsabile a acestei probleme, și vă cer tuturor să vă arătați grija pentru victime și solidaritatea cu preoții voștri.

Dragi prieteni, să ne întoarcem la contemplarea marelui crucifix care se ridică deasupra noastră. Mâinile Domnului, întinse pe Cruce, ne invită să contemplăm participarea noastră la preoția Sa veșnică și astfel responsabilitatea noastră, ca membre ai Trupului Său, de a aduce puterea reconciliatoare a jertfei Sale în lumea în care trăim. Conciliul Vatican II a vorbit cu elocvență despre rolul indispensabil al laicilor în promovarea misiunii Bisericii, prin eforturile lor de slujire ca plămadă pentru Evanghelie în societate și prin activitatea de răspândire a Împărăției lui Dumnezeu în lume (cf. Lumen Gentium 31; Apostolicam Actuositatem 7). Apelul Conciliului către laici de a-și asuma participarea prin Botez la misiunea lui Cristos își găsește ecou în gândirea și învățătura lui John Henry Newman. Fie ca ideile profunde ale acestui mare englez să continue să îi inspire pe toți discipolii lui Cristos din această țară să își conformeze fiecare gând, cuvânt și acțiune după Cristos, și să lucreze activ pentru apărarea acelor adevăruri morale neschimbătoare care, asumate, iluminate și confirmate de Evanghelie, stau la temelia unei societăți cu adevărat umane, drepte și libere.

Când de mult are nevoie societatea contemporană de această mărturie. Cât de mult avem noi nevoie, în Biserică și în societate, de mărturisitori ai frumuseții sfințeniei, ai splendorii adevărului, ai bucuriei și libertății ce se naște din trăirea unei relații vii cu Cristos! Una dintre marile provocări cu care ne confruntăm astăzi este găsirea modalităților de a vorbi convingător despre înțelepciunea și puterea eliberatoare a cuvântului lui Dumnezeu unei lumi care prea adesea vede Evanghelia ca pe o constrângere la adresa libertății umane, și nu ca adevărul care ne eliberează mințile și care ne luminează eforturile pentru a trăi înțelept și bine, atât ca indivizi cât și ca membri ai societății.

Să ne rugăm atunci ca toți catolicii din această țară să devină tot mai conștienți de demnitatea lor ca popor sacerdotal, chemat să consacre lumea lui Dumnezeu prin vieți de credință și de sfințenie. Și fie ca această creștere a zelului apostolic să fie însoțită de o revărsare de rugăciuni pentru vocații la preoția hirotonită. Pentru că cu cât crește apostolatul laic, cu atât se simte mai imperioasă nevoia de preoți; și cu cât este aprofundat simțul propriei vocații a laicilor, cu atât se evidențiază ceea ce este specific preoților. Fie ca numeroși tineri din această țară să găsească tăria de a răspunde chemării Învățătorului la preoția hirotonită, dedicându-și viețile, energiile și talanții lui Dumnezeu, construind astfel poporul Său în unitate și fidelitate față de Evanghelie, în special prin celebrarea jertfei euharistice.

Dragi prieteni, în această Catedrală a Preasfântului Sânge, vă invit încă o dată să priviți spre Cristos, care ne precede în credință și o desăvârșește (cf. Evrei 12,2). Vă invit să vă uniți mai deplin cu Domnul, luând parte la jertfa Sa de pe Cruce și oferindu-i acel „cult spiritual” (Romani 12,1) care îmbrățișează fiecare aspect al vieților noastre și care își găsește expresia în eforturile noastre de a contribui la venirea Împărăției Sale. Mă rog ca, făcând astfel, să vă alăturați numeroșilor credincioși din lunga istorie creștină a acestei țări în construirea unei societăți cu adevărat demne de om, demne de cele mai înalte tradiții ale națiunii voastre.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 18.09.2010
Publicarea pe acest sit: 18.09.2010
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns