Predica Papei din Bazilica Fecioarei de Guadalupe

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
din Bazilica Fecioarei de Guadalupe
Ciudad de Mexico, sâmbătă, 13 februarie 2016

Am ascultat cum Maria a mers s-o viziteze pe verișoara Elisabeta. Fără amânări, fără îndoieli, fără încetineli, merge s-o însoțească pe ruda sa care era în ultimele luni de sarcină.

Întâlnirea cu îngerul n-a oprit-o Maria, pentru că nu s-a simțit privilegiată, sau obligată să se dezlipească de viața alor săi. Dimpotrivă, a reînsuflețit și a pus în mișcare o atitudine prin care Maria este și va fi mereu recunoscută: femeia lui da, unda de dăruire lui Dumnezeu și, în același timp, un da de dăruire fraților săi. Este da-ul care a pus-o în mișcare pentru a da tot ce-i mai bun din ea, pornind la drum în întâmpinarea celorlalți.

A asculta acest text din Evanghelie în această Casă are un gust special. Maria, femeia lui da, a voit să-i viziteze și pe locuitorii din acest ținut al Americii în persoana sfântului indian Juan Diego. Așa cum s-a mișcat pe străzile din Iudeea și din Galileea, în același mod a ajuns la Tepeyac, cu hainele sale, folosind limba sa, pentru a sluji această mare națiune. Și așa cum a însoțit sarcina Elisabetei, a însoțit și însoțește „sarcina” acestui binecuvântat pământ mexican. Așa cum s-a făcut prezentă micului Juanito, în același mod continuă să se facă prezentă nouă tuturor, mai ales celor care asemenea lui simt „că nu valorează nimic” (cf. Nican Mopohua, 55). Această alegere deosebită, să spunem preferențială, n-a fost împotriva nimănui, ci în favoarea tuturor. Micul indian Juan care se numea și „mecapal, cacaxtle, coadă, aripă, având el însuși nevoie să fie purtat” (cf. ibid.) a devenit „mesagerul, foarte vrednic de încredere”.

În acele zori din decembrie 1531 se împlinea primul miracol care apoi va fi amintirea vie a tot ceea ce păstrează acest Sanctuar. În acele zori, în acea întâlnire, Dumnezeu a trezit speranța fiului său Juan, speranța unui popor. În acele zori, Dumnezeu a trezit și trezește speranța celor mai mici, a celor suferinzi, a celor evacuați și a celor marginalizați, a tuturor celor care simt că nu au un loc demn în aceste ținuturi. În acele zori, Dumnezeu s-a apropiat și se apropie de inima suferindă dar rezistentă a atâtor mame, tați, bunici care i-au văzut pe copiii lor plecând, i-au văzut pierduți sau chiar smulși de criminalitate.

În acele zori, Juanito experimentează în viața sa ce anume este speranța, ce anume este milostivirea lui Dumnezeu. El este ales pentru a supraveghea, a îngriji, a păzi și a favoriza construirea acestui Sanctuar. În mai multe rânduri i-a spus Fecioarei că el nu era persoana potrivită, ba chiar, dacă voia să ducă înainte acea lucrare trebuia să aleagă alții pentru că el nu era instruit, literat sau apartenent la cei care ar fi putut face asta. Maria, hotărâtă – cu hotărârea care se naște din inima milostivă a Tatălui – i-a spus nu, că el va fi mesagerul său.

Astfel el reușește să evidențieze ceva ce nu știa să exprime, o adevărată imagine transparentă de iubire și de dreptate: în construirea celuilalt sanctuar, cel al vieții, cel al comunităților, societăților și culturilor noastre, nimeni nu poate fi lăsat în afară. Toți suntem necesari, mai ales aceia care în mod normal nu contează pentru că nu sunt „la înălțimea circumstanțelor” sau pentru că nu „aduc capitalul necesar” pentru construirea lor. Sanctuarul lui Dumnezeu este viața fiilor săi, a tuturor și în toate condițiile, îndeosebi a tinerilor fără viitor expuși la o infinitate de situații dureroase, la risc, și cea a bătrânilor fără recunoaștere, uitați în atâtea colțuri. Sanctuarul lui Dumnezeu sunt familiile noastre care au nevoie de minimul necesar pentru a se putea forma și susține. Sanctuarul lui Dumnezeu este fața atâtora pe care-i întâlnim în drumul nostru…

Venind în acest sanctuar ni se poate întâmpla același lucru care i s-a întâmplat lui Juan Diego. A privi Mama pornind de la durerile noastre, de la fricile, disperările, tristețile noastre și a-i spune: „Ce anume pot da eu dacă nu sunt o persoană instruită?”. Să privim Mama cu ochi care spun: „Sunt atâtea situațiile care ne iau forța, care ne facă să simțim că nu există spațiu pentru speranță, pentru schimbare, pentru transformare”.

Pentru aceasta cred că astăzi ne va face bine un pic de tăcere și s-o privim, s-o privim mult și cu calm și să-i spunem așa cum a făcut celălalt fiu care o iubea mult:

„Să te privesc pur și simplu – Mamă –,
ținând deschisă numai privirea;
să te privesc în întregime fără să-ți spun nimic,
și să-ți spun totul, mut și reverențios.
Nu tulbura vântul frunții tale;
numai să legeni singurătatea mea încălcată
în ochii tăi de Mamă îndrăgostită
și în cuibul tău de pământ transparent.
Orele se precipită; loviți,
mușcă oamenii nesăbuiți murdăria
vieții și a morții, cu zgomotele lor.
Să te privesc, Mamă; să te contemplu abia,
inima tăcută în duioșia ta,
în curata ta tăcere de crini” (Imn liturgic).

Și în tăcere, în această rămânere pentru a o contempla, să simțim încă o dată că ne repetă: „Ce este, fiul meu, cel mic dintre toți? Ce anume întristează inima ta?” (cf. Nican Mopohua, 107.118). „Oare nu sunt aici eu, eu care am onoarea de a fi mama ta?” (ibid., 119).

Ea ne spune că are „onoarea” de a fi mama noastră. Acest lucru ne dă certitudinea că lacrimile celor care suferă nu sunt sterile. Sunt o rugăciune tăcută care se înalță până la cer și care în Maria găsește mereu loc sub mantia sa. În ea și cu ea, Dumnezeu se face frate și însoțitor de drum, poartă cu noi crucile pentru a nu ne lăsa striviți de durerile noastre.

„Oare nu sunt mama ta? Nu sunt aici? Nu te lăsa învins de durerile tale, de tristețile tale” – ne spune. Astăzi din nou ne trimite, ca pe Juanito; astăzi din nou ne repetă: fii mesagerul meu, fii trimisul meu pentru a construi atâtea noi sanctuare, pentru a însoți atâtea vieți, pentru a șterge atâtea lacrimi. Este suficient ca să mergi pe străzile din cartierul tău, din comunitatea ta, din parohia ta ca mesager al meu, ca mesageră a mea; înalță sanctuare împărtășind bucuria de a ști că nu suntem singuri, că ea este cu noi. Fii mesagerul meu – ne spune – dând de mâncare celor înfometați, de băut celor însetați, dă un loc celor nevoiași, îmbracă pe cel care este gol și vizitează pe cei bolnavi. Ajută-l pe prizonier, nu-l lăsa singur, iartă pe cel care ți-a făcut rău, mângâie pe cel care este trist, ai răbdare cu ceilalți și, mai ales, imploră-l și roagă-l pe Dumnezeul nostru. Și în tăcere îi spunem ceea ce ne iese din inimă.

„Oare nu sunt mama ta? Oare nu sunt aici?” – ne spune iarăși Maria. Mergi ca să construiești sanctuarul meu, ajută-mă să ridic din nou viața fiilor mei, frații tăi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.02.2016
Publicarea pe acest sit: 15.02.2016
Etichete: , ,

Comments are closed