Predica Papei de la celebrarea penitenţială

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
de la celebrarea penitențială
vineri, 4 martie 2016

„Să-mi recapăt vederea” (Mc 10,51). Aceasta este cererea pe care astăzi vrem s-o adresăm Domnului. Să vedem din nou, după ce păcatele noastre ne-au făcut să pierdem din vedere binele și ne-au abătut de la frumusețea chemării noastre, făcându-ne în schimb să rătăcim departe de țintă.

Acest text din evanghelie are o mare valoare simbolică, pentru că fiecare dintre noi se află în situația lui Bartimeu. Orbirea sa l-a dus la sărăcie și să trăiască la marginile cetății, depinzând de ceilalți în toate. Și păcatul are acest efect: ne sărăcește și ne izolează. Este o orbire a spiritului, care împiedică vederea esențialului, îndreptarea privirii asupra iubirii care dă viața și duce puțin câte puțin la ceea ce este superficial, ajungând să ne facă insensibili față de ceilalți și față de bine. Câte ispite au forța de a încețoșa vederea inimii și de a o face mioapă! Cât de ușor și greșit este a crede că viața depinde de ceea ce se are, de succes sau de admirația care se primește; că economia este făcută numai din profit și din consum; că propriile voințe individuale trebuie să prevaleze asupra responsabilității sociale! Privind numai la eu-l nostru, devenim orbi, stinși și concentrați asupra noastră înșine, lipsiți de bucurie și lipsiți de libertate. Este așa de urât!

Dar Isus trece; trece și nu merge mai departe: „s-a oprit”, spune evanghelia (v. 49). Atunci un freamăt străbate inima, pentru că ne dăm seama că suntem priviți de lumină, de acea lumină gentilă care ne invită să nu rămânem închiși în orbirile noastre întunecate. Prezența apropiată a lui Isus ne face să simțim că departe de el ne lipsește ceva important. Ne face să simțim că avem nevoie de mântuire și acesta este începutul vindecării inimii. Apoi, când dorința de a fi vindecați devine curajoasă, conduce la rugăciune, ca să strigăm cu putere și insistență ajutor, așa cum a făcut Bartimenu: „Fiul lui David, Isuse, ai milă de mine!” (v. 47).

Din păcate, ca acei „mulți” din evanghelie, există mereu cineva care nu vrea să se oprească, nu vrea să fie deranjat de cel care strigă propria durere, preferând să-l reducă la tăcere și să-l certe pe săracul care deranjează (cf. v. 48). Este ispita de a merge înainte ca și cum n-ar fi nimic, dar în acest mod se rămâne distanți de Domnului și se țin departe de Isus și ceilalți. Să recunoaștem că suntem cu toții cerșetori ai iubirii lui Dumnezeu și să nu lăsăm să ne scape Domnul care trece. „Mi-e frică de Domnul care trece”, spunea sfântul Augustin. Teamă că trece și eu îl las să treacă. Să dăm glas dorinței noastre celei mai adevărate: „[Isuse], să-mi recapăt vederea!” (v. 51). Acest Jubileu al Milostivirii este timp favorabil pentru a primi prezența lui Dumnezeu, pentru a experimenta iubirea sa și a ne întoarce la El cu toată inima. Ca Bartimeu, să aruncăm mantia și să ne ridicăm în picioare (cf. 50): adică să aruncăm ceea ce împiedică să fim sprinteni în drumul spre el, fără frica de a lăsa ceea ce dă siguranță și de care suntem alipiți; să nu rămânem așezați, să ne ridicăm în picioare, să regăsim statura noastră spirituală – în picioare – demnitatea de fii iubiți care stau în fața Domnului pentru a fi priviți în ochi de el, iertați și re-creați. Și cuvântul care probabil astăzi ajunge în inima noastră este același de la crearea omului: „Ridică-te!”. Dumnezeu ne-a creat în picioare: „Ridică-te!”.

Astăzi mai mult ca oricând, mai ales noi păstorii suntem chemați și să ascultăm strigătul, poate ascuns, al celor care doresc să-l întâlnească pe Domnul. Suntem ținuți să revizuim acele comportamente care uneori nu-i ajută pe alții să se apropie de Isus; orarele și programele care nu întâlnesc nevoile reale ale celor care s-ar putea apropia de confesional; regulile umane, dacă valorează mai mult decât dorința de iertare; rigiditățile noastre care ar putea ține departe de duioșia lui Dumnezeu. Desigur nu trebuie să diminuăm exigențele evangheliei, dar nu putem risca să facem zadarnică dorința păcătosului de a se reconcilia cu Tatăl, pentru că întoarcerea acasă a fiului este ceea ce Tatăl așteaptă înainte de orice (cf. Lc 15,20-32).

Cuvintele noastre să fie cele ale discipolilor care, repetând aceleași expresii ale lui Isus, îi spun lui Bartimeu: „Curaj! Ridică-te, te cheamă” (v. 49). Suntem trimiși să insuflăm curaj, să susținem și să conducem la Isus. Slujirea noastră este slujirea însoțirii, pentru ca întâlnirea cu Domnul să fie personală, intimă și inima să se poată deschide cu sinceritate și fără teamă Mântuitorului. Să nu uităm: numai Dumnezeu este cel care acționează în fiecare persoană. În evanghelie, el e cel care se oprește și întreabă despre orb; el este cel care poruncește ca să-l aducă la el; el este cel care-l ascultă și-l vindecă. Noi am fost aleși – noi păstorii – pentru a trezi dorința convertirii, pentru a fi instrumente care facilitează întâlnirea, pentru a întinde mâna și a dezlega, făcând vizibilă și operantă milostivirea sa. Fie ca orice bărbat și femeie care se apropie de confesional să găsească un tată; să găsească un tată care îl/o așteaptă; să-l găsească pe Tatăl care iartă.

Concluzia relatării evanghelice este încărcată de semnificație: Bartimeu „îndată și-a recăpătat vederea și îl urma pe cale” (v. 52). Și noi, când ne apropiem de Isus, revedem lumina pentru a privi la viitor cu încredere, regăsim forța și curajul pentru a porni la drum. De fapt, „cine crede, vede” (Scrisoarea enciclică Lumen fidei, 1) și merge înainte cu speranță, pentru că știe că Domnul este prezent, susține și conduce. Să-l urmăm, ca discipoli fideli, pentru a-i face părtași pe cei pe care-i întâlnim pe drumul nostru de bucuria iubirii sale. Și după îmbrățișarea Tatălui, iertarea Tatălui, să facem sărbătoare în inima noastră! Pentru că el face sărbătoare!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.03.2016
Publicarea pe acest sit: 05.03.2016
Etichete: ,

Comments are closed