Predica Papei a finalul Sinodului Episcopilor pentru Orientul Mijlociu

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la încheierea Sinodului Episcopilor
pentru Orientul Mijlociu
Vatican, 24 octombrie 2010

Venerați frați,
Stimați domni și doamne,
Iubiți frați și surori!

La două săptămâni de la celebrarea de deschidere, ne-am adunat din nou în ziua Domnului, în jurul Altarului Mărturisirii din bazilica „Sfântul Petru”, pentru a încheia Adunarea Specială pentru Orientul Mijlociu a Sinodului Episcopilor. În inimile noastre este o profundă recunoștință față de Dumnezeu care ne-a dăruit această experiență cu adevărat extraordinară, nu numai pentru noi, ci pentru binele Bisericii, al poporului lui Dumnezeu care trăiește în ținuturile dintre Mediterana și Mesopotamia. Ca episcop de Roma, doresc să vă fac părtași de această recunoștință pe voi, venerați părinți sinodali: cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi. Mulțumesc în mod deosebit Secretariatului Special, celor patru președinți delegați, raportorului general, secretarului special și tuturor colaboratorilor, care în aceste zile au lucrat fără încetare.

Astăzi dimineață am părăsit Aula Sinodului și am venit „la templu pentru a ne ruga”; pentru aceasta, ne privește în mod direct parabola fariseului și a vameșului relatată de Isus și prezentată de sfântul evanghelist Luca (cf. Lc 18,9-14). Și noi am putea să fim tentați, asemenea fariseului, să-i amintim lui Dumnezeu meritele noastre, eventual gândindu-ne la activitatea din aceste zile. Însă, pentru a urca la cer, rugăciunea trebuie să pornească dintr-o inimă umilă, săracă. Deci și noi, la sfârșitul acestui eveniment eclezial, vrem înainte de toate să-i mulțumim lui Dumnezeu, nu pentru meritele noastre, ci pentru darul pe care el ni l-a oferit. Ne recunoaștem mici și nevoiași de mântuire, de milostivire; recunoaștem că totul vine de la el și că numai cu harul său se va realiza tot ceea ce Duhul Sfânt ne-a spus. Numai așa vom putea „să ne întoarcem acasă” într-adevăr îmbogățiți, făcuți mai drepți și mai capabili să mergem pe căile Domnului.

Prima lectură și Psalmul responsorial insistă asupra temei rugăciunii, subliniind că ea este cu atât mai puternică la inima lui Dumnezeu cu cât acela care se roagă este mai mult în stare de necesitate și de suferință. „Rugăciunea celui sărac străbate norii”, afirmă Ben Sirah (35,21); și psalmistul adaugă: „Domnul este aproape de cel cu inima zdrobită, / el îl mântuiește pe cel cu sufletul mâhnit” (34,19). Gândul se îndreaptă spre atâția frați și surori care trăiesc în regiunea medio-orientală și care se află în situații dificile, uneori foarte grele, fie datorită lipsurilor materiale, fie datorită descurajării, a stării de tensiune și uneori de frică. Astăzi cuvântul lui Dumnezeu ne oferă și o lumină de speranță mângâietoare, acolo unde prezintă rugăciunea, personificată, care „nu se liniștește până când Cel Preaînalt nu intervine, în favoarea celor drepți, pronunțând o sentință dreaptă” (Sir 35,21-22). Și această legătură dintre rugăciune și dreptate ne face să ne gândim la atâtea situații în lume, îndeosebi în Orientul Mijlociu. Strigătul săracului și al celui asuprit are ecou imediat în Dumnezeu, care vrea să intervină pentru a deschide o cale de ieșire, pentru a reda un viitor de libertate, un orizont de speranță.

Această încredere în Dumnezeul cel apropiat, care îi eliberează pe prietenii săi, este aceea pe care o mărturisește apostolul Paul în epistola de astăzi, luată din Scrisoarea a doua către Timotei. „Am luptat lupta cea bună, am alergat și am ajuns la țintă, mi-am păstrat credința” (2Tim 4,7). Pentru fiecare dintre noi, iubiți frați întru episcopat, acesta este un model de imitat: să ne dea Bunătatea divină să ne însușim un asemenea bilanț! „Domnul – continuă sfântul Paul – mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia și s-o audă toate popoarele păgâne” (2Tim 4,16-17). Este un cuvânt care răsună cu forță deosebită în această duminică în care celebrăm Ziua Misionară Mondială! Comuniune cu Isus răstignit și înviat, mărturie a iubirii sale. Experiența Apostolului este paradigmatică pentru fiecare creștin, în special pentru noi Păstorii. Am împărtășit un moment forte de comuniune eclezială. Acum ne luăm rămas-bun pentru a ne întoarce fiecare la propria misiune, dar știm că rămânem uniți, rămânem în iubirea sa.

Adunarea sinodală care astăzi se încheie a avut mereu prezentă icoana primei comunități creștine, descrisă în Faptele Apostolilor: „Mulțimea celor care au crezut era o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32). Este o realitate experimentată în zilele trecute, în care am împărtășit bucuriile și durerile, preocupările și speranțele creștinilor din Orientul Mijlociu. Am trăit unitatea Bisericii în varietatea Bisericilor prezente în regiunea aceea. Conduși de Duhul Sfânt, am devenit „o singură inimă și un singur suflet” în credință, în speranță și în caritate, mai ales în timpul Celebrărilor euharistice, izvor și culme a comuniunii ecleziale, precum și în Liturgia Orelor, celebrată în fiecare dimineață în unul din cele șapte rituri catolice din Orientul Mijlociu. Astfel, am valorizat bogăția liturgică, spirituală și teologică a Bisericilor Orientale Catolice, precum și a Bisericii Latine. A fost vorba de un schimb de daruri prețioase, de care au beneficiat toți părinții sinodali. Este de dorit ca această experiență pozitivă să se repete și în respectivele comunități din Orientul Mijlociu, favorizând participarea credincioșilor la celebrările liturgice din celelalte rituri catolice, deci să se deschidă la dimensiunile Bisericii Universale.

Rugăciunea comună ne-a ajutat să înfruntăm și provocările Bisericii Catolice din Orientul Mijlociu. Una dintre ele este comuniunea în interiorul fiecărei Biserici sui iuris, precum și în raporturile dintre diferitele Biserici Catolice cu tradiții diferite. Așa cum ne-a amintit pagina din Evanghelia de astăzi (cf. Lc 18,9-14), avem nevoie de umilință, pentru a recunoaște limitele noastre, erorile și omisiunile noastre, pentru a putea într-adevăr să formăm „o singură inimă și un singur suflet”. O comuniune mai deplină în interiorul Bisericii Catolice favorizează și dialogul ecumenic cu celelalte Biserici și Comunități ecleziale. Biserica Catolică a reafirmat și în această Adunare sinodală convingerea sa profundă de a continua acest dialog, pentru ca să se realizeze pe deplin rugăciunea Domnului Isus „ca toți să fie una” (In 17,21).

Creștinilor din Orientul Mijlociu pot fi aplicate cuvintele Domnului Isus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția” (Lc 12,32). De fapt, chiar dacă sunt mai puțin numeroși, ei sunt purtătorii Veștii Bune a iubirii lui Dumnezeu față de om, iubire care s-a revelat chiar în Țara Sfântă în persoana lui Isus Cristos. Acest cuvânt de mântuire, întărit cu harul sacramentelor, răsună cu eficacitate deosebită în locurile în care, prin Providența divină, a fost scris, și este unicul cuvânt în măsură să rupă cercul vicios al răzbunării, al urii, al violenței. Dintr-o inimă purificată, în pace cu Dumnezeu și cu aproapele, se pot naște propuneri și inițiative de pace la nivel local, național și internațional. În această lucrare, la a cărei realizare este chemată toată comunitatea internațională, creștinii, cetățeni cu titlu deplin, pot și trebuie să-și dea contribuția lor de reconciliere în folosul întregii societăți.

De prea mult timp în Orientul Mijlociu durează conflictele, războaiele, violența, terorismul. Pacea, care este dar al lui Dumnezeu, este și rezultatul eforturilor oamenilor de bunăvoință, ale instituțiilor naționale și internaționale, îndeosebi ale statelor mai implicate în căutarea soluționării conflictelor. Nu trebuie să ne resemnăm niciodată cu lipsa păcii. Pacea este posibilă. Pacea este urgentă. Pacea este condiția indispensabilă pentru o viață demnă a persoanei umane și a societății. Pacea este și cel mai bun remediu pentru a evita emigrarea din Orientul Mijlociu. „Cereți pacea pentru Ierusalim” – ne spune Psalmul (122,6). Să ne rugăm pentru pacea în Țara Sfântă. Să ne rugăm pentru pacea în Orientul Mijlociu, angajându-ne pentru ca acest dar al lui Dumnezeu oferit oamenilor de bunăvoință să se răspândească în întreaga lume.

O altă contribuție pe care creștinii pot s-o aducă societății este promovarea unei autentice libertăți religioase și de conștiință, unul din drepturile fundamentale ale persoanei umane pe care fiecare stat trebuie să-l respecte mereu. În numeroase țări din Orientul Mijlociu există libertatea de cult, în timp ce spațiul libertății religioase nu de puține ori este limitat. Lărgirea acestui spațiu de libertate devine o exigență pentru a garanta tuturor celor care aparțin diferitelor comunități religioase adevărata libertate de a trăi și a mărturisi propria credință. Această temă ar putea să devină obiect de dialog între creștini și musulmani, dialog a cărui urgență și utilitate a fost reafirmată de părinții sinodali.

În timpul lucrărilor adunării a fost subliniată adesea necesitatea de a repropune Evanghelia persoanelor care o cunosc puțin, sau care chiar s-au îndepărtat de Biserică. Adesea a fost evocată necesitatea urgentă a unei noi evanghelizări și pentru Orientul Mijlociu. E vorba de o temă destul de răspândită, mai ales în țările de încreștinare antică. Și recenta creare a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări răspunde la această exigență profundă. Pentru aceasta, după ce am consultat episcopatul din lume și după ce am ascultat părerea Consiliului Ordinar al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor, am decis să dedic următoarea Adunare Generală Ordinară, în anul 2012, următoarei teme: „Nova evangelizatio ad christianam fidem tradendam – Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței creștine”.

Iubiți frați și surori din Orientul Mijlociu! Experiența din aceste zile să vă asigure că nu sunteți niciodată singuri, că vă însoțesc mereu Sfântul Scaun și Biserica întreagă, care, născută la Ierusalim, s-a răspândit în Orientul Mijlociu și după aceea în întreaga lume. Încredințăm aplicarea rezultatelor Adunării Speciale pentru Orientul Mijlociu, precum și pregătirea acelei Adunări Generale Ordinare, mijlocirii Sfintei Fecioare Maria, Mama Bisericii și Regina Păcii. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.10.2010
Publicarea pe acest sit: 26.10.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns