Predica Mons. Ruini la Liturghia din Duminica Floriilor

Omilia Cardinalului Camillo Ruini
Duminică, 20 martie 2005
A XX-a Zi Mondială a Tineretului
„Am venit să-l adorăm”
(Mt 2,2)

Iubiți frați și surori, relatarea Patimii Domnului ne impresionează și implică inima, credința și capacitatea noastră de a iubi.

Observăm înainte de toate un contrast puternic: Evanghelia care a fost citită imediat după binecuvântarea ramurilor ne vorbește despre o mulțime în sărbătoare, care aclamă: „Osana fiului lui David! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!” În relatarea Patimii însă o altă mulțime, dar în mare parte aceeași, alcătuită din locuitorii Ierusalimului, strigă: „Să fie răstignit!”. Pentru a afla motivul acestui contrast nu trebuie să mergem prea departe: este suficient să privim în lăuntrul nostru. Profetul Ieremia avertiza: „Inima omului este mai vicleană decât orice și foarte stricată! Cine o va cunoaște?” (Ier 17,9). Trădarea lui Iuda, și chiar și cea a lui Petru, arată cât de mare este această neîncredere omenească.

Contrastul dintre mulțimea care aclamă și mulțimea care cere răstignirea, și în general fragilitatea și neîncrederea inimii omului, este însă doar o dimensiune, dar nu cea mai profundă, a Patimii Domnului. Semnificația sa deplină o aflăm din cuvintele Apostolului Paul pe care le-am ascultat în a doua scrisoare: „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu; ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului…; socotit ca un om, s-a umilit pe sine până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). Cât de eficace a fost pentru noi această umilire de sine a Fiului lui Dumnezeu ne spune tot Apostolul Paul în a doua scrisoare către Corinteni: „Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor 5,21).

Astfel, tocmai din umilirea, din suferința și din moartea Fiului lui Dumnezeu capătă lumină misterul lui Dumnezeu și chiar misterul omului. Dacă privim de fapt la multele suferințe omenești, mai ales la suferința nevinovată, rămânem într-un fel dezorientați și suntem îndemnați să ne întrebăm dacă Dumnezeu ne iubește cu adevărat și se îngrijește de noi, sau dacă nu cumva e vorba de un destin nefericit pe care nici măcar Dumnezeu nu îl poate schimba.

În crucea lui Cristos, însă, intrăm în contact cu adevăratul chip al lui Dumnezeu, conform cuvântului lui Isus însuși care ne spune: „Pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-l reveleze” (Mt 11,27). În crucea lui Cristos, de fapt, chipul lui Dumnezeu nu pierde nimic din măreția sa și din misterul său, ci dimpotrivă devine extraordinar de aproape și de prieten, deoarece este chipul Aceluia care, în propriul Fiu, împărtășește până la capăt chiar și latura cea mai întunecată a condiției umane.

De aceea crucea lui Cristos emană forță și speranță de mântuire asupra întregii suferințe omenești: drama și misterul suferinței – care sunt în fond drama și misterul vieții noastre – în acest fel nu sunt eliminate, dar nu ne mai par drept ceva întunecat și lipsit de sens.

Desigur, în fața lui Isus răstignit dispare orice pretenție a noastră de nevinovăție, orice ambiție de a putea construi cu propriile puteri o lume dreaptă și perfectă, dar din acest motiv nu trebuie să cădem în pesimism și să ne pierdem încrederea în viață. În timp ce recunoaștem că suntem creaturi fragile și păcătoase, ne simțim îmbrățișați și susținuți de iubirea lui Dumnezeu, care este mai puternică decât păcatul și moartea, și devenim capabili să descoperim, în evenimentele de zi cu zi, chiar și în cele mai mici, o semnificație extraordinar de bogată și deplină, deoarece nu este destinată să se piardă cu trecerea timpului ci să aducă rod pentru veșnicie.

Iubiți frați și surori, și în particular voi, iubiți tineri care celebrați Ziua Mondială a Tineretului, Domnul Isus nu ne-a ascuns faptul că crucea sa ne privește și pe noi, că pentru a fi ucenici ai săi suntem chemați să îi facem loc în viața noastră: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16,24). Aceste cuvinte este de înțeles că provoacă teamă, ba mai mult, ne sperie și mai mult pe noi, oamenii din vremurile noastre care suntem tentați să vedem în suferință doar ceva inutil și dăunător. Dar tocmai aceasta este greșeala noastră, care ne împiedică să înțelegem nu doar semnificația suferinței, ci și sensul vieții.

În fața lui Isus răstignit să ne amintim un alt cuvânt al său: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă. … Jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este ușoară” (Mt 11,28-30). Da, crucea lui Isus nu deprimă și nu slăbește puterile. Dimpotrivă, din ea izvorăsc forțe mereu noi, acelea care strălucesc în inițiativele Sfinților și care au făcut rodnică istoria Bisericii, acelea care astăzi transpar cu o claritate deosebită de pe chipul obosit al Sfântului Părinte.

Autor: Cardinalul Camillo Ruini
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 20.03.2005
Publicarea pe acest sit: 20.03.2005
Etichete:

Lasă un răspuns