Predica IPS Lucian Mureşan la sfinţirea bisericii din Beiuş

Predica IPS Lucian Mureșan,
Arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș,
Mitropolit al Bisericii Române Unite
cu Roma, Greco-Catolică,
la sfințirea bisericii din Beiuș

Preasfinția Voastră,
Preacucernici Frați Preoți,
Iubiți credincioși,

În această a IV-a Duminică din Sfântul și Marele Post, Bunul Dumnezeu, iată, ne oferă prilejul de a ne bucura cu ocazia consacrării unei noi biserici, pentru comunitatea greco-catolică din Beiuș.

Beiușul își are un loc mai dinainte consfințit, nu numai pentru Dieceza de Oradea, cât pentru întreaga Provincie Mitropolitană. Să ne gândim la episcopul Samuil Vulcan, care în anul 1828 a întemeiat aici primul gimnaziu, apoi liceu românesc din părțile Bihorului. Acest liceu a fost ca un izvor de apă vie din care s-au adăpat aproape toți cărturarii români din vestul și nordul Transilvaniei, fără a se ține cont de confesiunea lor. În anul 1924 se așează la Beiuș călugării augustinieni-asumpționiști, care fondează Seminarul mic „Cristos Rege” și conduc internatul de băieți, iar mai târziu, surorile oblate asumpționiste se ocupă de internatul de fete. Un suflu înnoit de viața spirituală și o intensă activitate de formare intelectuală și moral-religioasă pentru tinerii români, băieți și fete, s-a instaurat aici, așa încât realizările trecutului au transmis spiritul Beiușului în toate părțile țării, spirit care trebuie să renască spre binele sufletesc și material al fiilor acestor locuri.

Dragii mei,

Tema acestei duminici ne îndrumă atenția spre meditație asupra puterii credinței, a acelei credințe care acceptă urcușul spre patimă, moarte și apoi Înviere, cu Cristos, izvorul și tăria credinței.

Minunea relatată, cu vindecarea fiului lunatic, posedat de diavolul, are loc îndată după coborârea lui Isus de pe Muntele Taborului, unde s-a schimbat la față și unde, cu Moise și Ilie care i s-au arătat, vorbea despre patima și sfârșitul Său care va avea loc în Ierusalim. Coborât de pe munte, Isus întâlnește situația grea a omului pentru mântuirea căruia s-a întrupat, a omului lovit și doborât de necazuri și suferință, a omului care poate să creadă și crezând să se roage și să vadă minuni (cf Mc 9,23-24). Isus nu putea rămâne indiferent în fața unor asemenea situații.

În contrast cu starea fericitoare de pe munte, în vale, jos, omul este asaltat de ispite și de rele. Isus coboară până la relele omului, inclusiv până la moarte, pentru a-l mântui pe om. El își anunță programul mântuirii: „Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia” (Mc 9,31). Un program dumnezeiesc de răscumpărare a omului, din care deducem că Dumnezeu a făcut tot ceea ce trebuia făcut pentru ca omul să aibă deplinătatea vieții. Ce mai rămâne pentru ca mântuirea omului să fie eficace și operantă? Rămâne răspunsul omului, răspunsul nostru.

„De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede!” spune Isus. Iar răspunsul este un strigăt al durerii și al lacrimilor: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. Un asemenea răspuns obține minuni. Sunt minunile credinței!

Se aud din toate părțile afirmații că lumea de azi este bolnavă; și nu atât trupește, cât mai ales moral, sufletește. Această boală este consecința unei crize a credinței.

Credința este o virtute de o amplă complexitate. Prin revelația Sa, „Dumnezeu cel nevăzut, în belșugul iubirii Sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni și intră în relație cu ei pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El” (DV, 2). Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credința. Prin credință, omul își supune în întregime lui Dumnezeu mintea și voința. Cu toată ființa, omul își dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelază (cf DV, 5). Sfânta Scriptură numește acest răspuns al omului dat lui Dumnezeu care se descoperă „ascultarea credinței” (cf CBC, 142-143). Credința este o participare la viața dumnezeiască, este o experiență a acestei vieți. Cu ea, noi vedem realitatea înconjurătoare și cea veșnică cu ochii lui Dumnezeu. Ea ne ajută și ne permite să ne unim cu Cristos, să ne sprijinim pe El și să ne încredințăm necondiționat puterii și iubirii Sale nemărginite.

Omul este astfel zidit încât caută neostoit un sprijin; este mulțumit dacă are mereu un sentiment de siguranță, dacă poate conta pe ceva, dacă poate să se încreadă în cineva. Numai Cristos poate oferi asemenea garanții.

Tatăl din Evanghelia de azi dovedește stăruință în căutarea unui sprijin. A fost la apostoli, dar aceștia n-au putut să-i vindece fiul. Sigur că a mai fost și pe la alții, spunându-și durerea. Vine la Isus formulând cea mai deplină rugăciune de implorare: „De poți ceva, ajută-ne; fie-ți milă de noi!” (Mc 9,22). Se abandonează cu totul lui Cristos.

Această atitudine de abandonare noi o exprimăm prin ridicarea mâinilor, fie împreunate sau nu, lui Dumnezeu, cu rugăciune. Acest gest are o semnificație profundă. Aceste mâini sunt totdeauna goale și exprimă încredințarea întregii noastre vieți lui Dumnezeu. Noi nu avem nimic care Lui să-i lipsească. De la El vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”. Împreunarea și ridicarea mâinilor goale spre Dumnezeu exprimă credința că Dumnezeu, căruia te abandonezi, răspunde sigur cu iubire cererilor tale.

Să ridicăm mâini și inimi smerite, precum tatăl din evanghelia de astăzi, însoțite de rugăciune și de jertfă, pentru noi și pentru alții, pentru familiile noastre, pentru comunitățile și Biserica noastră, pentru o lume care are nevoie mai mult ca oricând de ajutorul lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Avem cu toții cunoștință de situațiile neplăcute și nedorite cu care se confruntă încă Biserica noastră. Asemenea situații ar putea fi rezolvate. Dar acestea agravându-se, ne determină să ne punem o mulțime de întrebări. Ca și altădată, Isus spune și astăzi: „Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide…dar a treia zi va învia”. Dar ucenicii Săi de atunci și de astăzi nu înțeleg cuvântul Lui (cf Mc 9,32). Adevărata Biserică a lui Cristos este mereu persecutată, este mereu lovită. Drumul Bisericii nu poate fi decât drumul Capului ei, care este Cristos. La înviere nu se ajunge decât prin cruce. În ziua în care toți credincioșii și toți preoții noștri vor înțelege și vor accepta cu credință și cu iubire sensul urcușului cu Isus spre gloria învierii, prin răbdare, patimă și cruce, ziua aceea va fi ziua măreață și într-adevăr frumoasă, ziua acelei bucurii pe care nimeni nu o va mai putea lua de la noi. Atunci, pentru credința noastră se vor face minuni.

Fie această biserică locul unde credința voastră, a preoților voștri, a episcopului vostru, va face minuni. Fie această biserică har și binecuvântare pentru aceste locuri încărcate de mărturii ale credinței tari, mărturii care deși au fost depuse în trecut, pot reîncolții și rodii prin dumneavoastră, cei de azi, prin tinerii și copiii dumneavoastră.

Mulțumesc Preasfințitului Virgil pentru invitația de a participa la această sfântă bucurie. Doresc pentru toți cei prezenți și pentru toți cei dragi ai voștri să ajungeți Paștile Domnului cu mulțumire și cu pace. Cristos biruitorul, pentru rugăciunile sfintei Sale mame Maria, să înmulțească în toți credința. Amin!

Autor: IPS Lucian Mureșan
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 14.04.2002
Publicarea pe acest sit: 18.04.2002
Etichete: ,

Lasă un răspuns