Articole selectate

Audienţa generală de miercuri Biserica: 2. Apartenenţa la poporul lui Dumnezeu miercuri, 25 iunie 2014 Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Astăzi este un alt grup de pelerini uniţi cu noi...

Citiţi întreg documentul

Predica Papei la sărbătoarea Corpus Christi Predica Sfântului Părinte Papa Francisc la sărbătoarea Corpus Christi joi, 19 iunie 2014 "Domnul, Dumnezeul tău, ... te-a hrănit cu mană, pe care tu n-o cunoşteai"...

Citiţi întreg documentul

Audienţa generală de miercuri Darurile Duhului Sfânt 7. Teama de Dumnezeu miercuri, 11 iunie 2014 Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Darul temerii de Dumnezeu, despre care vorbim astăzi,...

Citiţi întreg documentul

Declaraţia comună a Papei şi Patriarhului ecumenic Declaraţia comună a Papei Francisc şi a Patriarhului ecumenic Bartolomeu I Ierusalim, 25 mai 2014 1. La fel ca predecesorii noştri venerabili, Papa Paul al VI-lea...

Citiţi întreg documentul

Audienţa generală de miercuri Darurile Duhului Sfânt 2. Înţelegerea miercuri, 30 aprilie 2014 Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! După ce am examinat înţelepciunea, ca primul dintre cele...

Citiţi întreg documentul

Conciliul Vatican II Conciliul Vatican II s-a desfăşurat în Bazilica San Pietro între 1962 şi 1965, începând sub Papa Ioan al XXIII-lea şi încheindu-se sub Papa Paul al VI-lea. În Anul Credinţei se sărbătoresc 50 de ani de la deschiderea lucrărilor conciliare.

Citiţi mai departe

Pentru o pastorală a culturii

Publicat la 9 aprilie 2000 în categoria Consiliul Pontifical pentru Cultură. 432 afişări.
Print Friendly

CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU CULTURĂ

Pentru o pastorală a culturii

INTRODUCERE

Noi situaţii culturale, noi câmpuri de evanghelizare

1. “Procesul întâlnirii şi confruntării cu culturile este o experienţă pe care Biserica a trăit-o încă de la începuturile predicării evangheliei” (Fides et ratio, nr. 70). În realitate “este caracteristic persoanei umane să nu-şi poată atinge adevărata şi deplina realizare ca om decât prin cultură” (Gaudium et spes, nr. 53). Aşadar, vestea cea bună, care este evanghelia lui Cristos pentru fiecare om şi pentru omul în întregime, “în acelaşi timp fiu şi tată al culturii în care este cufundat” (Fides et ratio, nr. 71), îl atinge în propria lui cultură care-i pătrunde maniera sa de a trăi credinţa şi, la rândul său, este modelat progresiv de ea. “Astăzi, pe măsură ce evanghelia intră în contact cu arii culturale rămase până acum în afara mediului de răspândire a creştinismului, datorii noi apar în faţa înculturării” (Ibid., nr. 72). Şi, în acelaşi timp, culturile tradiţional creştine sau pătrunse de tradiţii religioase milenare sunt zdruncinate. De aceea, trebuie nu numai inserată credinţa în culturi, dar şi redată viaţa unei lumi descreştinate în care, adesea, singurele puncte creştine de referinţă sunt de ordin cultural. Acestea sunt astăzi, în pragul mileniului al treilea, noile situaţii culturale care se prezintă Bisericii ca tot atâtea câmpuri noi de evanghelizare.

În faţa unor atari provocări ale “timpului nostru dramatic şi în acelaşi timp fascinant” (Redemptoris missio, nr. 38), Consiliul Pontifical pentru Cultură intenţionează să ofere un ansamblu de principii şi propuneri concrete, rod a numeroase schimburi reciproce, graţie mai ales unei cooperări rodnice cu episcopii, păstorii diecezelor şi colaboratorii lor în acest câmp apostolic, pentru o pastorală reînnoită a culturii ca loc de întâlnire privilegiat cu mesajul lui Cristos. De fapt, orice cultură “este un efort de reflecţie asupra misterului lumii şi în special al omului: este un mod de a da expresie dimensiunii transcendente a vieţii umane. Inima fiecărei culturi o constituie apropierea sa de cel mai mare dintre mistere: misterul lui Dumnezeu”[1]. De aici, marea şi decisiva importanţă a unei pastorale a culturii: “O credinţă care nu devine cultură este o credinţă care nu este pe deplin primită, nu este în întregime gândită şi nu este trăită cu fidelitate”[2].

În felul acesta, Consiliul Pontifical pentru Cultură doreşte să onoreze cererea presantă care i-a fost adresată de către papa Ioan Paul al II-lea: “Dumneavoastră trebuie să ajutaţi ca întreaga Biserică să răspundă la aceste întrebări fundamentale pentru culturile actuale: cum este accesibil mesajul Bisericii noilor culturi, formelor actuale de înţelegere şi sensibilitate? Cum poate Biserica lui Cristos să se facă înţeleasă de spiritul modern, aşa de mândru de realizările sale, şi, în acelaşi timp, aşa de neliniştit pentru viitorul familiei umane?”[3]

I. Credinţă şi cultură: linii de orientare

2. Mesagera lui Cristos, Răscumpărătorul omului, Biserica are o nouă conştiinţă în timpul nostru despre dimensiunea culturală a persoanei şi a comunităţilor umane. Conciliul Vatican II – în special constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană şi decretul despre activitatea misionară a Bisericii -, sinoadele episcopilor privind evanghelizarea în lumea modernă şi cateheza din timpul nostru, rezumate de exortaţiile apostolice Evangelii nuntiandi ale lui Paul al VI-lea şi Catechesi tradendae a lui Ioan Paul al II-lea, propun, în această privinţă, o învăţătură bogată, detaliată de diferite adunări speciale – în fiecare continent – de sinodul episcopilor şi de exortaţiile apostolice postsinodale ale Sfântului Părinte. Înculturarea credinţei a constituit tema unei reflecţii aprofundate din partea Comisiei Pontificale Biblice[4] şi a Comisiei Teologice Internaţionale[5]. Sinodul extraordinar din anul 1985 cu ocazia celui de-al douăzecilea aniversar de la încheierea Conciliului Vatican II, reluat de Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio, o prezintă ca “intima transformare a autenticelor valori culturale prin integrarea în creştinism şi înrădăcinarea creştinismului în diferitele culturi” (nr. 52). Papa Ioan Paul al II-lea, în numeroase intervenţii din timpul călătoriilor sale apostolice, ca şi conferinţele generale ale episcopatului latino-american de la Puebla şi Santo Domingo[6], au actualizat şi detaliat această nouă dimensiune pastorală a Bisericii din timpul nostru, pentru a-i uni pe oameni în cultura lor.

Examinarea atentă a diferitelor domenii culturale propuse în acest document arată amploarea a ceea ce reprezintă cultura, manieră specială prin care indivizii şi popoarele cultivă relaţia lor cu natura şi cu fraţii lor, cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, pentru a ajunge la o existenţă pe deplin umană (cf. Gaudium et spes, nr. 53). Nu există cultură decât cea a omului, prin om şi pentru om. Ea este întreaga activitate a omului, inteligenţa şi afectivitatea sa, căutarea sa de sens, obiceiurile şi referinţele sale etice. Cultura este aşa de înnăscută omului încât natura sa nu-şi are firescul ei decât atunci când se realizează în cultura sa. Misiunea esenţială a unei pastorale a culturii este cea de a restitui omul în plinătatea sa de creatură “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26), îndepărtându-l de la tentaţia antropocentrică de a se considera independent de Creator. De aceea – şi această remarcă este de o importanţă primordială pentru o pastorală a culturii – “nu se poate nega faptul că omul aparţine totdeauna unei anumite culturi, dar totuşi nu se poate nega realitatea că omul nu se epuizează în această cultură. De altfel, însuşi progresul culturilor demonstrează că în om există ceva care transcende culturile. Acest “ceva” este tocmai natura omului: tocmai această natură este măsura culturii şi condiţia ca omul să nu fie prizonierul nici uneia din culturile sale, ci să-şi afirme demnitatea personală prin trăirea conform adevărului profund al fiinţei sale” (Veritatis splendor, nr. 53).

Cultura, în raportul său esenţial cu adevărul şi binele, nu poate izvorî numai din sursa experienţei necesităţilor, a centrelor de interese sau a exigenţelor elementare. “Dimensiunea primară şi fundamentală a culturii – aşa cum sublinia Ioan Paul al II-lea la UNESCO -, este moralitatea sănătoasă: cultura morală”[7]. Culturile, “când sunt adânc înrădăcinate în uman, poartă în ele mărturia deschiderii tipice a omului spre universal şi transcendenţă” (Fides et ratio, nr. 70). Semnate, în însăşi tensiunea spre realizarea lor, de dinamicile oamenilor şi de istoria lor (cf. Ibid., nr. 71), culturile le împărtăşesc şi păcatul, şi, prin urmare, recer discernământul necesar al creştinilor. Când Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întrupare, ia natura umană în dimensiunea ei istorică şi concretă, în afară de păcat (Evr 4,15), o purifică şi o conduce spre plinătatea ei prin Duhul Sfânt. Revelându-se, Dumnezeu îşi deschide inima oamenilor, “prin evenimente şi cuvinte intim unite între ele” şi le descoperă în limbaj omenesc misterele iubirii sale, “pentru a-i invita şi admite la comuniunea cu sine” (Dei Verbum, nr. 2).

Vestea cea bună a evangheliei pentru culturi

3. Pentru a se revela, a intra în dialog cu oamenii şi a-i chema la mântuire, Dumnezeu şi-a ales, din bogatul evantai de culturi milenare născute din geniul uman, un popor căruia i-a pătruns, purificat şi făcut rodnică cultura originară. Istoria alianţei este cea a apariţiei unei culturi inspirată de Dumnezeu însuşi poporului său. Sfânta Scriptură este instrumentul voit şi folosit de Dumnezeu pentru a se revela, ceea ce o înalţă pe un plan supracultural. “Pentru alcătuirea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii” (Dei Verbum, nr. 11). În Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu care constituie înculturarea originară a credinţei în Dumnezeul lui Avram, Dumnezeul lui Isus Cristos, “cuvintele lui Dumnezeu…, exprimate în limbi omeneşti, au devenit asemenea limbajului oamenilor” (Ibid., nr. 13). Mesajul revelaţiei, înscris în istoria sacră, se prezintă totdeauna îmbrăcat într-un înveliş cultural de care nu se poate separa, pentru că îi este parte integrantă. Biblia, cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbajul oamenilor, constituie prototipul întâlnirii rodnice dintre cuvântul lui Dumnezeu şi cultură.

În această privinţă, vocaţia lui Avram este semnificativă: “Ieşi din ţara ta, din patria ta şi din casa tatălui tău” (Gen 12,1). “Avram, datorită credinţei a ascultat chemarea să plece spre ţinutul pe care avea să-l ia în moştenire şi a plecat fără să ştie încotro se duce. Datorită credinţei a venit să locuiască în Ţara Făgăduită ca într-o ţară străină, a locuit în corturi… Căci aştepta cetatea cu temelii, al cărei arhitect şi ziditor este Dumnezeu” (Evr 11,8-10). Istoria poporului lui Dumnezeu începe printr-o adeziune de credinţă, care înseamnă şi o ruptură culturală, pentru a culmina în crucea lui Cristos, ruptură, dacă despre aceasta este vorba, înălţare de pe pământ, dar şi centru de atracţie care orientează istoria lumii spre Cristos şi-i adună în unitate pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu: “Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,31).

Ruptura culturală prin care se inaugurează vocaţia lui Avram, “Părintele celor care cred”, exprimă ceea ce se întâmplă în intimul inimii omului, atunci când Dumnezeu pătrunde vijelios în existenţa sa, pentru a se revela şi a trezi angajarea întregii sale fiinţe. Avram este dezrădăcinat spiritualiceşte şi din punct de vedere cultural pentru a fi, prin credinţă, plantat de Dumnezeu în Ţara Promisă. Ba mai mult, această ruptură subliniază diferenţa fundamentală de natură dintre credinţă şi cultură. Contrar idolilor care sunt produsul unei culturi, Dumnezeul lui Avram este acel total altcineva. Prin revelaţie el intră în viaţa lui Avram. Timpul ciclic al religiilor vechi este depăşit: cu Avram şi poporul evreu, începe un timp nou, care devine istoria oamenilor în drum spre Dumnezeu. Nu poporul este cel care-şi făureşte un dumnezeu, ci Dumnezeu este acela care dă naştere poporului său, ca popor al lui Dumnezeu.

De aceea, cultura biblică ocupă un loc unic. Este cultura poporului lui Dumnezeu, în centrul căreia s-a întrupat. Promisiunea făcută lui Avram culminează prin glorificarea lui Cristos răstignit. Tatăl celor credincioşi, care tinde spre îndeplinirea promisiunii, anunţă jertfa fiului lui Dumnezeu pe lemnul crucii. În Cristos, venit să recapituleze ansamblul creaţiei, iubirea lui Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii să împărtăşească condiţia de fii. Dumnezeu, acel total Altcineva, se manifestă în Isus, totul nostru: “Cuvântul Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor” (Dei Verbum, nr. 13). Deci credinţa are puterea de a atinge inima oricărei culturi, pentru a o purifica, a o face rodnică, a o îmbogăţi şi a-i da modul de a se exprima în măsura fără de măsură a iubirii lui Cristos. Astfel, faptul de a primi mesajul lui Cristos dă viaţă unei culturi ale cărei două componente fundamentale sunt, dintr-un motiv cu totul nou, persoana şi iubirea. Iubirea răscumpărătoare a lui Cristos dezvăluie, dincolo de limitele naturale ale persoanei, valoarea lor profundă, care se manifestă sub acţiunea harului, dar al lui Dumnezeu. Cristos este izvorul acestei civilizaţii a iubirii, spre care oamenii sunt înclinaţi nostalgic, urmare a căderii în păcatul originar din grădina Edenului, şi pe care Ioan Paul al II-lea, pe urmele lui Paul al VI-lea, ne invită mereu să o realizăm concret cu toţi oamenii de bunăvoinţă. De fapt, legătura fundamentală a evangheliei, adică a lui Cristos şi a Bisericii, cu omul în umanitatea sa este creatoare de cultură în însăşi temelia ei. Trăind evanghelia – cele două milenii de istorie sunt mărturie în acest sens – Biserica face lumină asupra sensului şi valorii vieţii, lărgeşte orizonturile raţiunii şi întăreşte bazele moralei umane. Credinţa creştină, autentic trăită, descoperă în toată profunzimea sa demnitatea persoanei şi sublimitatea vocaţiei sale (Redemptor hominis, nr. 10). Încă de la origini, creştinismul se distinge prin înţelegerea credinţei şi îndrăzneala raţiunii. Acest lucru este atestat de pionierii credinţei cum ar fi: sfântul Iustin şi sfântul Clement Alexandrinul, Origene şi părinţii capadocieni. Această întâlnire rodnică a evangheliei cu filozofiile, până în epoca noastră contemporană, este amintită de papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Fides et ratio (cf. nr. 36-48). “De fapt întâlnirea credinţei cu diferite culturi a dat naştere unei realităţi noi” (Ibid., nr. 70), în felul acesta, ea crează o cultură originală, în contextele cele mai diferite.

Evanghelizare şi înculturare

4. Evanghelizarea propriu-zisă constă în vestirea explicită a misterului mântuirii lui Cristos şi a mesajului său, deoarece “Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4). “De aceea, este necesar ca toţi să se convertească la el, cunoscându-l prin propovăduirea Bisericii, şi lui şi Bisericii lui, trupul său, să fie încorporaţi prin Botez” (Ad gentes, nr. 7). Noutatea, care izvorăşte încontinuu din revelaţia lui Dumnezeu prin “fapte şi cuvinte intim legate între ele” (Dei Verbum, nr. 2), revelaţie comunicată de Duhul lui Cristos prin Biserică, arată adevărul despre Dumnezeu şi mântuirea omului. Anunţul lui Cristos Isus, “care este în acelaşi timp mijlocitor şi plinătatea întregii revelaţii (Ibid.), pune în lumină semina Verbi, ascunse şi uneori cvasiînmormântate în inima culturilor, şi le deschide în însăşi măsura capacităţii de infinit pe care el a creat-o şi pe care vine s-o umple în admirabila condescendenţă a veşnicei Înţelepciuni (cf. Dei Verbum, nr. 13), transformând planul lor de sens în aspiraţie spre transcendenţă şi aşteptările în puncte de ancoraj pentru primirea evangheliei. Prin mărturia explicită a credinţei lor, ucenicii lui Isus impregnează cu evanghelia pluralitatea culturilor.

Pentru Biserică, a evangheliza înseamnă a duce vestea cea bună în toate straturile umanităţii şi, prin influenţa sa, a transforma dinăuntru, a face nouă însăşi umanitatea… Este vorba… şi de a atinge şi cvasirăsturna prin forţa evangheliei criteriile de judecată, valorile determinante, punctele de interes, liniile de gândire, sursele de inspiraţie şi modelele de viaţă ale umanităţii, care sunt în contradicţie cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu planul de mântuire.

“Trebuie să se evanghelizeze – nu într-o manieră decorativă, asemenea unei lăcuiri de suprafaţă, ci în mod vital, în profunzime şi până la rădăcini – cultura şi culturile omului, în sensul deplin şi extins pe care aceşti termeni îl au în constituţia Gaudium et spes, pornind totdeauna de la persoană şi revenind totdeauna la raporturile persoanelor între ele şi cu Dumnezeu.

“Evanghelia şi deci evanghelizarea nu se identifică desigur cu cultura şi sunt independente faţă de toate culturile. Totuşi împărăţia, pe care o anunţă evanghelia, este trăită de oameni profund legaţi de o cultură, iar construirea împărăţiei nu poate să nu se folosească de elementele culturii şi de culturile umane. Independente faţă de culturi, evanghelia şi evanghelizarea, nu sunt în mod necesar incompatibile cu ele, ci capabile de a le impregna pe toate, fără a se aservi vreuneia.

“Ruptura dintre evanghelie şi cultură este fără îndoială drama epocii noastre… De aceea, trebuie să se depună toate eforturile în vederea unei evanghelizări generoase a culturii, mai exact a culturilor. Ele trebuie să fie regenerate prin întâlnirea cu vestea cea bună” (Evangelii nuntiandi, nr. 18-20). Pentru a realiza aceasta este necesară anunţarea evangheliei în limbajul şi în cultura oamenilor.

Această veste bună se adresează persoanei umane în totalitatea sa complexă, spirituală şi morală, economică şi politică, culturală şi socială. De aceea, Biserica nu ezită să vorbească despre evanghelizarea culturilor, adică a mentalităţilor, obiceiurilor, comportamentelor. “Noua evanghelizare recere un efort lucid, serios şi ordonat pentru a evangheliza cultura” (Ecclesia in America, nr. 70).

Dacă culturile, al căror ansamblu este format din elemente neomogene, sunt schimbătoare şi pieritoare, primatul lui Cristos şi universalitatea mesajului său sunt izvor inepuizabil de viaţă (cf. Col 1,8-12; Ef 1,8) şi de comuniune. Purtătorii acestei noutăţi absolute a lui Cristos în inima culturilor, misionarii evangheliei, nu încetează să depăşească limitele proprii fiecărei culturi, fără a se lăsa închişi în cadrul perspectivelor pământeşti ale unei lumi mai bune. “Şi, fiindcă împărăţia lui Cristos nu este din această lume (cf. In 18,36), Biserica sau poporul lui Dumnezeu, care pregăteşte venirea acestei împărăţii, nu sustrage nimic din binele temporal al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează şi adoptă toate resursele, bogăţiile, obiceiurile popoarelor, în măsura în care sunt bune şi, adoptându-le, le purifică, le întăreşte şi le înalţă” (Lumen gentium nr. 13). Evanghelizarea, prin care credinţa însăşi este legată de o cultură, trebuie să dea mărturie încontinuu despre locul unic al lui Cristos, sacramentalitatea Bisericii sale, iubirea ucenicilor săi faţă de tot omul şi despre “orice este adevărat, orice este de cinste, drept, curat, vrednic de iubire, cu faimă bună, ce este virtuos şi lăudabil (Fil 4,8), ceea ce implică respingerea a tot ceea ce constituie izvor de păcat şi rod al păcatului în inima culturilor.

5. “Astăzi este puternic simţită necesitatea evanghelizării culturilor şi a înculturării mesajului credinţei” (Pastores dabo vobis, nr. 55). Şi una şi cealaltă se îndreaptă cu paşi egali, într-un proces de schimb reciproc, care recere exerciţiul permanent al unui riguros discernământ în lumina evangheliei, pentru a identifica valorile şi contravalorile prezente în culturi, pentru a construi pe primele şi a lupta viguros împotriva ultimelor. “Prin înculturare, Biserica inserează evanghelia în diferite culturi şi, în acelaşi timp, introduce popoarele cu culturile lor în însăşi comunitatea sa; le transmite valorile proprii, însuşindu-şi ceea ce este bun în ele şi reînnoindu-le din interior. În ceea ce o priveşte, prin înculturare, Biserica devine semn mai inteligibil a ceea ce este şi instrument mai potrivit pentru misiune” (Redemptoris missio, nr. 52). “Necesară şi esenţială” (Pastores dabo vobis, nr. 55), înculturarea atât de îndepărtată de arheologismul admirator al trecutului cât şi de mimetismul intramonden, este “chemată să aducă forţa evangheliei în inima culturii şi a culturilor”. “Prin această întâlnire, culturilor nu numai că nu li se ia nimic, dar, dimpotrivă, sunt stimulate să se deschidă noutăţii adevărului evanghelic pentru a scoate din el imboldul spre ulterioare dezvoltări” (Fides et ratio, nr. 71).

În sintonie cu exigenţele obiective ale credinţei şi misiunea de evanghelizare, Biserica ţine cont de un element esenţial: întâlnirea dintre credinţă şi culturi se realizează între două realităţi care nu sunt de acelaşi ordin. Aşadar, înculturarea credinţei şi evanghelizarea culturilor constituie un binom care exclude orice formă de sincretism[8]: acesta este sensul autentic al înculturării. “Aceasta, în faţa celor mai diverse şi uneori opuse culturi, prezente în diferite părţi ale lumii, înseamnă o ascultare faţă de porunca lui Cristos de a predica evanghelia la toate popoarele până la marginile pământului. O asemenea ascultare nu înseamnă nici sincretism, nici simplă adaptare a vestirii evanghelice, dar că evanghelia pătrunde vital în culturi, se inserează în ele, învingând elementele culturale din ele, incompatibile cu credinţa şi cu viaţa creştină şi înălţând valorile din ele la misterul mântuirii care provine din Cristos” (Pastores dabo vobis, nr. 55). Diferite sinoade ale episcopilor nu încetează să sublinieze importanţa specială, pentru evanghelizare, a acestei înculturări în lumina marilor mistere ale mântuirii: întruparea lui Cristos, naşterea sa, patima sa şi Paştele său răscumpărător, şi Rusaliile care, prin puterea Duhului, dau fiecăruia posibilitatea de a înţelege în propria limbă minunile lui Dumnezeu[9]. Naţiunile, adunate în jurul Cenacolului Rusaliilor, nu au auzit în limbile lor respective un discurs despre propriile culturi umane, dar s-au mirat că aud, fiecare în propria limbă, pe apostoli vestind minunile lui Dumnezeu. Dacă “mesajul evanghelic nu se poate pur şi simplu separa de cultura în care el s-a inserat de la început şi nici nu se poate separa… de culturile în care s-a exprimat deja…, puterea evangheliei este peste tot transformatoare şi regeneratoare” (Catechesi tradendae, nr. 53). “Vestirea evangheliei în diferite culturi, în timp ce aşteaptă de la fiecare destinatar adeziunea credinţei, nu-i împiedică pe aceştia să-şi păstreze propria identitate culturală…, favorizând progresul a ceea ce în ea este implicit spre explicaţia ei deplină în adevăr” (Fides et ratio, nr. 71).

“Dată fiind strânsa şi organica relaţie care există între Isus Cristos şi cuvântul pe care-l vesteşte Biserica, înculturarea mesajului revelat nu va putea să nu urmeze “logica” proprie a misterului Răscumpărării… Această kenosis necesară înălţării, itinerarul lui Isus şi al fiecăruia dintre ucenicii săi (cf. Fil 2,6-9), este iluminatorie pentru întâlnirea culturilor cu Cristos şi evanghelia sa. Orice cultură are nevoie să fie transformată de valorile evangheliei în lumina misterului pascal” (Ecclesia in Africa, nr. 61). Valul dominant al secularismului, care se răspândeşte prin culturi, adesea idealizează, graţie forţei sugestive a mass-media, modele de viaţă care sunt la antipozii culturii fericirilor şi a imitării lui Cristos sărac, curat, ascultător şi smerit cu inima. În realitate, există mari opere culturale care se inspiră din păcat şi pot incita la păcat. “Biserica, propunând vestea cea bună, denunţă şi corijează prezenţa păcatului în culturi; purifică şi exorcizează contravalorile. În consecinţă, stabileşte o critică a culturilor…, critica idolatriilor, adică a valorilor înălţate idolilor sau acelor valori care, fără a fi atare, o cultură le ridică valorilor absolute”[10].

O pastorală a culturii

6. Spre slujirea anunţului veştii bune şi deci a destinului omului în planul lui Dumnezeu, pastorala culturii derivă din însăşi misiunea Bisericii în lumea de astăzi, în perceperea reînnoită a exigenţelor sale, exprimată de Conciliul Vatican II şi de sinoadele episcopilor. Conştientizarea dimensiunii culturale a existenţei umane trezeşte o atenţie specială faţă de acest nou câmp al pastoralei. Ancorată în antropologia şi etica creştină, această pastorală animă un proiect cultural creştin care dă posibilitatea lui Cristos, Răscumpărătorul omului, centrul cosmosului şi al istoriei (cf. Redemptor hominis, nr. 1), să reînnoiască întreaga viaţă a oamenilor, deschizând “puterii sale mântuitoare… domenii întinse de cultură”[11]. Practic, în acest domeniu, căile sunt infinite, întrucât pastorala culturii se aplică la situaţii concrete pentru a le deschide spre mesajul universal al evangheliei.

Spre slujirea evanghelizării, care constituie misiunea esenţială a Bisericii, harul său şi vocaţia sa proprie ca şi identitatea sa cea mai profundă (cf. Evangelii nuntiandi, nr. 14), pastorala, în căutarea “modalităţilor cele mai potrivite şi mai eficace pentru comunicarea mesajului evanghelic oamenilor din timpul nostru” (Ibid., nr. 40), uneşte mijloace complementare: “Evanghelizarea… este un proces complex şi cu elemente diferite: reînnoirea umanităţii, mărturia, vestirea explicită, adeziunea inimii, intrarea în comunitate, primirea semnelor, iniţiative de apostolat. Aceste elemente pot apărea contrastante şi chiar excluzându-se între ele. Însă, în realitate, sunt complementare şi se îmbogăţesc reciproc. Trebuie privit totdeauna la fiecare dintre ele integrându-l pe fiecare cu celelalte” (Ibid., nr. 24).

O evanghelizare înculturată, graţie unei pastorale înculturate concentrate, permite comunităţii să primească, să celebreze, să trăiască şi să-şi exprime credinţa în propria sa cultură, în “compatibilitate cu evanghelia şi comuniunea cu Biserica universală” (Redemptoris missio, nr. 54). Ea exprimă în acelaşi timp caracterul absolut nou al revelaţiei în Isus Cristos şi exigenţa de convertire care izvorăşte din întâlnirea cu unicul Mântuitor: “Iată, toate le fac noi” (Ap 21,5).

Aceasta arată importanţa misiunii proprii teologilor şi păstorilor în ceea ce priveşte înţelegerea fidelă a credinţei şi discernământul pastoral. Simpatia cu care ei trebuie să se apropie de culturi, “recurgând la conceptele şi limbile diferitelor popoare” (Gaudium et spes, nr. 44) pentru a exprima mesajul lui Cristos, nu poate renunţa la un discernământ angajant, în faţa marilor şi gravelor probleme care ies la iveală dintr-o analiză obiectivă a fenomenelor culturale contemporane, a căror pondere nu poate fi ignorată de păstori, din moment ce este vorba despre convertirea persoanelor şi, prin ele, a culturilor, încreştinarea etos-ului popoarelor (cf. Evangelii nuntiandi, nr. 20).

II. Provocări şi puncte de sprijin

O nouă epocă a istoriei umane

(Gaudium et spes, nr. 54)

7. Condiţiile de viaţă ale omului modern, din aceste ultime decenii ale celui de-al doilea mileniu, s-au transformat aşa de mult, încât Conciliul Vatican II nu ezită să vorbească despre “o nouă epocă a istoriei umane” (Gaudium et spes, nr. 54). Pentru Biserică este un kairos, timp favorabil pentru o nouă evanghelizare, în care noile aspecte ale culturii constituie tot atâtea provocări şi puncte de sprijin pentru o pastorală a culturii.

În timpul nostru, Biserica este foarte conştientă de aceasta, impulsionată fiind de papii care au dezvoltat şi actualizat doctrina socială a Bisericii, începând de la Rerum novarum, din 1981, la Centesimus annus, din 1991. Conferinţele episcopale, federaţiile lor, precum şi sinoadele episcopilor se inspiră din ea, prin iniţiative practice, potrivite cu situaţiile particulare ale diferitelor ţări. În cadrul unei atare diversităţi, se afirmă totuşi unele caracteristici.

În situaţia culturală predominantă astăzi în diferite ţări ale lumii, subiectivismul predomină ca măsură şi criteriu de viaţă (cf. Fides et ratio, nr. 47). Propunerile pozitiviste referitor la progresul ştiinţei şi tehnologiei sunt puse în discuţie. După spectacularul faliment al marxism-leninismului colectivist ateu, ideologia rivală a liberalismului îşi arată incapacitatea sa de a construi fericirea neamului omenesc, prin demnitatea responsabilă a fiecărei persoane. Un ateism practic antropocentric, o indiferenţă religioasă ostentativă, un materialism hedonist invadator, marginalizează credinţa care devine tot mai firavă, fără consistenţă sau pertinenţă culturală, în cadrul unei culturi “preponderent ştiinţifică şi tehnică” (Veritatis splendor, nr. 112). “În realitate, criteriile de judecată şi de alegere asumate de înşişi credincioşii se prezintă adesea, în contextul unei culturi foarte descreştinate, străine sau chiar opuse criteriilor evangheliei” (Ibid., nr. 88). Papa Ioan Paul al II-lea o amintea cu ocazia celebrării celui de-al XXV-lea aniversar al constituţiei conciliare despre liturgie: “Adaptarea la culturi cere şi o convertire a inimii şi, dacă este necesar, şi rupturi cu obiceiurile ancestrale incompatibile cu credinţa catolică. Aceasta recere o serioasă instruire teologică, istorică şi culturală, ca şi o judecată sănătoasă, pentru a discerne ceea ce este necesar, sau util, sau chiar inutil ori periculos pentru credinţă” (Vigesimus quintus annus, nr. 16).

Urbanizarea galopantă şi dezrădăcinarea culturală

8. Din cauze diferite, cum ar fi sărăcia, subdezvoltarea zonelor rurale lipsite de bunuri şi servicii indispensabile, sau, în anumite ţări, şi conflictele armate care constrâng milioane de fiinţe umane să-şi părăsească ambientul lor familial şi cultural, lumea cunoaşte un impresionant exod rural care tinde să facă să crească enorm marile centre urbane. La aceste motive de ordin economic şi social se adaugă fascinaţia oraşului, a bunăstării şi distracţiilor pe care el le oferă şi în favoarea căruia mijloacele de comunicare socială pledează prin transmiterea de imagini. Prin lipsa de planificare, împrejurimile şi periferiile acestor supermetropole sunt adevărate ghetouri, aglomeraţii imense de persoane dezrădăcinate din punct de vedere social, nevoiaşe din punct de vedere politic, marginalizate economic şi izolate cultural.

Dezrădăcinarea culturală, din multiple cauze, evidenţiază, prin contrast, rolul fundamental al rădăcinilor culturale. Omul destructurat prin rănirea sau pierderea propriei identităţi culturale, devine un teren privilegiat pentru practici dezumanizante. Niciodată, ca în acest secol XX, omul nu a dat dovadă de atâtea capacităţi şi talente, dar niciodată în istorie nu a cunoscut atâtea negări şi violări ale demnităţii umane, roade amare ale negării sau uitării lui Dumnezeu. Îndepărtându-se valorile din sfera privată, viaţa morală, în consecinţă, este alterată, iar viaţa spirituală slăbită. Conceptul terifiant al “culturii morţii” pecetluieşte o contracultură care arată clar contradicţia funestă între o afirmată voinţă de viaţă şi refuzul încăpăţânat al lui Dumnezeu, izvorul oricărei vieţi (cf. Evangelium vitae, nr. 11-12 şi 19-28).

“Evanghelizarea culturii urbane constituie o provocare formidabilă pentru Biserică. Şi, aşa cum de-a lungul secolelor a ştiut să evanghelizeze cultura rurală, tot aşa şi acum este chemată să realizeze o evanghelizare urbană metodică şi diversificată prin cateheză, liturgie şi prin însuşi modul de a-şi organiza propriile structuri pastorale”. (Ecclesia in America, nr. 21).

Mijloacele de comunicare socială şi tehnologia informaţiei

9. “Primul areopag al timpului modern este lumea comunicaţiilor, care tocmai uneşte omenirea făcând-o – aşa cum se obişnuieşte să se spună – “un sat global”. Mijloacele de comunicare socială au dobândit o atare importanţă încât, pentru mulţi, este principalul instrument informativ şi formativ, de ghidare şi de inspiraţie pentru comportamentele individuale, familiale, sociale… Însăşi evanghelizarea culturii moderne depinde în mare parte de influenţa lor… Trebuie integrat mesajul însuşi în această “nouă cultură” creată de comunicarea modernă. Este o problemă complexă, întrucât această cultură se naşte, încă mai înainte de conţinut, din însuşi faptul că există noi modalităţi de comunicare cu noi limbaje, noi tehnici şi noi atitudini psihologice” (Redemptoris missio, nr. 37). Apariţia acestei adevărate revoluţii culturale, cu schimbarea limbajului, determinat mai ales de televiziune şi de modelele propuse de ea, presupune “reordonarea tuturor mijloacelor prin care omenirea cunoaşte lumea care o înconjoară şi-i verifică şi exprimă percepţia… În realitate, se poate recurge la mass-media, atât pentru proclamarea evangheliei, cât şi pentru a o îndepărta din inima omului[12]. Mass-media, care permit accesul la informaţie “în direct”, suprimă distanţele de spaţiu şi timp, dar mai ales transformă modalităţile de percepere a lucrurilor: realitatea cedează locul a ceea ce îi este arătat. De aceea, repetarea continuă de informaţii alese devine un factor determinant pentru crearea unei opinii considerată publică.

Influenţa mass-media, care nu ţine cont de frontiere, mai ales în domeniul publicităţii[13], îi cheamă pe creştini la o nouă creativitate pentru a intra în contact cu acele sute de milioane de persoane care-şi dedică zilnic o bună parte din timpul lor televiziunii şi radio-ului, mijloacelor de informare şi de promovare culturală, dar şi de evanghelizare pentru cei care nu au ocazia să vină în contact cu evanghelia şi cu Biserica în societăţile secularizate. Pastorala culturii trebuie să dea un răspuns pozitiv la întrebarea de importanţă capitală pusă de Ioan Paul al II-lea: “Mai este oare loc pentru Cristos în mass-media tradiţionale?”[14].

Inovaţia cea mai surprinzătoare în domeniul tehnologiei comunicaţiilor este probabil reţeaua internet. Ca orice tehnică nouă, nici aceasta nu se poate să nu trezească temeri, din păcate justificate de o folosire dăunătoare, şi recere o permanentă vigilenţă şi o informaţie serioasă. Nu este vorba numai despre moralitatea folosirii sale, dar şi de consecinţele total noi pe care ea le determină: pierderea “ponderii specifice” a informaţiilor, aplatizarea mesajelor reduse la o pură informaţie, absenţa reacţiilor inerente faţă de mesajele reţelei din partea persoanelor responsabile, efectul neîncrezător în ceea ce priveşte raporturile interpersonale. Însă, fără îndoială, uriaşele posibilităţi ale internetului pot furniza un ajutor însemnat pentru răspândirea veştii bune, aşa cum o demonstrează unele iniţiative ecleziale promiţătoare, care recer o dezvoltare creativă responsabilă asupra acestei “noi frontiere a misiunii Bisericii” (cf. Christifideles laici, nr. 44).

Problema pusă în joc este de mare importanţă. Oare cum să nu fim prezenţi şi să nu folosim reţelele informaţionale, ale căror ecrane umplu de acum casele, pentru a înscrie aici valorile mesajului evanghelic?

Identitate şi minorităţi naţionale

10. Dacă unitatea naturii face pe toţi oamenii membri ai unei singure şi aceleaşi mari comunităţi, caracterul istoric al condiţiei umane îi uneşte în mod necesar într-o manieră mai intensă de anumite grupuri: de la familie la naţiuni. Astfel, condiţia umană este plasată între aceşti doi poli – universalul şi particularul -, într-o tensiune vitală deosebit de fecundă, dacă este trăită într-un mod echilibrat şi armonios.

Fundamentul drepturilor naţiunilor este însăşi persoana umană. În acest sens, aceste drepturi nu sunt altceva decât drepturile omului considerate la acest nivel specific al vieţii comunitare. Primul din aceste drepturi este dreptul la existenţă. “Nimeni – nici un stat, nici o altă naţiune, nici o organizaţie internaţională – nu este niciodată îndreptăţit să considere că o anumită naţiune nu este demnă să existe[15]. Natural că dreptul la existenţă implică pentru orice naţiune dreptul la limba proprie şi la propria cultură. Tocmai datorită lor, un popor se exprimă şi-şi apără suveranitatea proprie.

Dacă drepturile naţiunii exprimă exigenţele particularităţii, este tot atât de important să le subliniem pe cele ale universalităţii, cu datoriile care derivă de aici pentru fiecare naţiune faţă de celelalte şi faţă de întreaga omenire. Prima dintre toate este fără îndoială, datoria de a trăi o voinţă de pace, respectuoasă şi solidară faţă de ceilalţi. A învăţa tinerele generaţii să-şi trăiască propria identitate în diversitate este o datorie prioritară a educaţiei la cultură, dat fiind faptul că adesea există grupuri de presiune care folosesc religia în scopuri politice care le sunt străine.

Contrar naţionalismului aducător de dispreţ, chiar de aversiune faţă de alte naţiuni şi culturi, patriotismul înseamnă iubirea şi slujirea legitimă şi privilegiată, dar nu exclusivă, a ţării şi culturii proprii, departe atât de cosmopolitismul cât şi de naţionalismul cultural. Fiecare cultură este deschisă mai mult spre universal decât spre ea însăşi. În plus, ea este chemată să se purifice, în ceea ce o priveşte, de moştenirea păcatului, care constă în anumite prejudecăţi, obiceiuri şi practici contrarii evangheliei, să se îmbogăţească cu ajutorul credinţei şi să “îmbogăţească însăşi Biserica Universală cu expresii şi valori noi” (cf. Redemptoris missio, nr. 52 şi Slavorum apostoli, nr. 21).

În acelaşi timp, pastorala culturii contează pe darul Duhului lui Isus şi al iubirii sale care “sunt îndreptate spre fiecare şi spre toate popoarele şi culturile pentru a le uni pe toate între ele după exemplul unităţii desăvârşite care există în Dumnezeu, unul şi întreit” (Ecclesia in America, nr. 70).

Noi areopaguri şi câmpuri culturale tradiţionale

Ecologia, ştiinţa, filozofia, bioetica

11. O nouă conştientizare este gata să se afirme o dată cu dezvoltarea ecologiei. Nu este o noutate pentru Biserică: lumina credinţei luminează sensul creaţiei şi raporturile dintre om şi natură. Sfântul Francisc de Assisi şi sfântul Filip Neri sunt martori-simbol ai respectului faţă de natură, respect înscris în viziunea creştină a lumii create. Acest respect îşi are originea din faptul că natura nu este proprietatea omului; ea îi aparţine lui Dumnezeu, Creatorul său, care i-a încredinţat-o s-o stăpânească (Gen 1,28), să o respecte şi aici să-şi găsească întreţinerea sa legitimă (cf. Centesimus annus, nr. 38-39).

Răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice adesea îl conduce pe om să se plaseze în imensitatea cosmosului şi să se extazieze în faţa propriilor capacităţi şi în faţa universului, fără a se gândi câtuşi de puţin că Dumnezeu îi este autorul. Aşadar, iată provocarea pentru pastorala culturii: să-l conducă pe om spre transcendenţă, să-l înveţe să reparcurgă drumul care porneşte de la experienţa sa intelectuală şi umană, pentru a ajunge la cunoaşterea Creatorului, folosind cu înţelepciune cele mai bune cuceriri ale ştiinţelor moderne, în lumina raţiunii drepte. Chiar dacă ştiinţa, graţie prestigiului său, influenţează puternic cultura contemporană, nu poate totuşi culege ceea ce constituie în esenţa sa experienţa umană, nici realitatea cea mai intrinsecă a lucrurilor. O cultură coerentă, bazată pe transcendenţa şi superioritatea spiritului faţă de materie, recere o înţelepciune în care învăţătura ştiinţifică se exprimă printr-un orizont luminat de reflecţia metafizică. Pe planul cunoaşterii, credinţa şi ştiinţa nu sunt suprapuse şi nu trebuie să confundăm principiile metodologice, ci să le distingem pentru a uni şi regăsi, dincolo de dispersia sensului în câmpurile divizate ale ştiinţei, această sinteză armonioasă şi sensul unificator al totalităţii care caracterizează o cultură pe deplin umană. În cultura noastră dezagregată, căreia îi este greu să integreze cumulul uriaş de cunoştinţe, descoperirile minunate ale ştiinţei şi aportul considerabil al tehnicilor moderne, pastorala culturii recere, ca un “datum de facto”, o reflecţie filozofică care să se străduiască să organizeze şi să structureze ştiinţa în ansamblul ei şi, în felul acesta, să afirme atitudinea faţă de adevărul raţiunii şi funcţia ei conducătoare în sânul culturii.

“Caracterul fragmentar al cunoaşterii, întrucât comportă o apropiere parţială faţă de adevăr cu consecinţa sa logică în fragmentarea sensului, împiedică unitatea interioară a omului contemporan. Cum ar putea Biserica să nu se îngrijoreze de aşa ceva? Această misiune sapienţială derivă pentru păstorii ei direct din evanghelie şi ei nu se pot sustrage datoriei de a o pune în practică” (Fides et ratio, nr. 85).

12. De asemenea, este datoria filozofilor şi teologilor calificaţi să identifice competent, în centrul culturii ştiinţifice şi tehnologice dominante, provocările şi punctele de ancoraj pentru vestirea evangheliei. Această exigenţă implică o reînnoire a învăţăturii filozofice şi teologice, întrucât condiţia oricărui dialog şi a oricărei înculturări rezidă într-o teologie pe deplin fidelă faţă de ceea ce este dat de credinţă. De asemenea, pastorala culturii are nevoie de oameni de ştiinţă catolici care să simtă datoria de a-şi aduce contribuţia lor specifică la viaţa Bisericii, împărtăşind experienţa lor personală de întâlnire dintre ştiinţă şi credinţă. Lipsa de calificare teologică şi de competenţă ştiinţifică face aleatorie prezenţa Bisericii în sânul culturii, născută din cercetările ştiinţifice şi din aplicaţiile lor tehnice. Totuşi trăim într-o perioadă extrem de favorabilă dialogului dintre ştiinţă şi credinţă[16].

13. Ştiinţa şi tehnica s-au dovedit mijloace minunate pentru creşterea cunoştinţelor, puterii şi bunăstării oamenilor, dar folosirea lor responsabilă implică dimensiunea etică a problemelor ştiinţifice. Adesea, puse chiar de oamenii de ştiinţă în căutarea adevărului, aceste probleme arată necesitatea unui dialog între ştiinţă şi morală. Această căutare a adevărului, care transcende experienţa simţurilor, oferă noi posibilităţi pentru o pastorală a culturii orientată spre vestirea evangheliei în mediile ştiinţifice.

Este foarte clar – şi importanţa ei o demonstrează – că bioetica este mult mai mult decât o ramură a ştiinţei, datorită incidenţei sale culturale, sociale, politice şi juridice, căreia Biserica îi acordă o maximă importanţă. De fapt, evoluţia legislaţiei în domeniul bioeticii depinde de alegerea referinţelor etice la care recurge legislatorul. Rămâne chestiunea de fond cu natura ei dură: care trebuie să fie raporturile dintre legea morală şi legea civilă într-o societate pluralistă? (cf. Evangelium vitae, nr. 18 şi 68-74).

Supunând problemele etice fundamentale judecăţii diferitor legislatori, oare nu se riscă să se ridice la rangul de drept ceea ce moralmente ar fi inacceptabil?

Bioetica reprezintă unul din acele domenii delicate care invită să se găsească principiile antropologiei şi vieţii morale. Rolul creştinilor este de neînlocuit pentru a contribui la formarea, în sânul societăţii, într-un dialog respectuos şi angajant, a unei conştiinţe etice şi a unui sens civic. Această situaţie culturală recere o instruire riguroasă, valabilă atât pentru preoţi cât şi pentru laici, în acest domeniu de importanţă capitală care este bioetica.

Familia şi educaţia

14. “Aşadar, familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în momentul în care are loc pactul căsătoriei, care deschide soţilor o comuniune perenă de iubire şi de viaţă şi se completează pe deplin şi în mod specific prin naşterea copiilor: comuniunea soţilor dă început comunităţii familiale” (Scrisoare către familii, 1994, nr. 7).

Leagăn al vieţii şi al iubirii, familia este şi izvor de cultură. Ea primeşte viaţa şi este acea şcoală de umanitate unde viitorii soţi învaţă cel mai bine să devină părinţi responsabili. Procesul de creştere care se asigură într-o comunitate de viaţă şi de iubire depăşeşte în anumite civilizaţii nucleul familial, pentru a constitui, de exemplu, marea familie africană. Şi chiar atunci când mizeria materială, culturală şi morală atacă însăşi instituţia căsătoriei şi ameninţă epuizarea izvoarelor vieţii, familia rămâne cu toate acestea locul privilegiat de formare a persoanei şi societăţii. Experienţa o demonstrează: ansamblul civilizaţiilor şi coeziunea popoarelor depind, mai ales, de calitatea umană a familiilor, în special de prezenţa complementară a celor doi soţi cu rolul lor respectiv de tată şi de mamă în educarea copiilor. Într-o societate în care creşte numărul celor fără de familie, educaţia devine mai dificilă, ca şi transmiterea unei culturi populare modelată de evanghelie.

Situaţiile personale dureroase merită înţelegere, dragoste şi solidaritate, dar în nici un caz ceea ce este un faliment tragic al familiei nu poate fi prezentat ca un nou model de viaţă socială. Campaniile de opinie şi politicile antifamiliale sau antinataliste sunt tot atâtea tentative de modificare a însuşi conceptului de “familie”, până în a-l dezgoli de substanţa sa. În acest context, formarea unei comunităţi de viaţă şi de iubire, care să-i unească pe soţi asociindu-i Creatorului, constituie cel mai bun aport cultural pe care familiile creştine îl pot da societăţii.

15. Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, rolul specific al femeii în raporturile interpersonale şi sociale trezeşte reflecţii şi iniţiative. În multe societăţi contemporane, caracterizate de o mentalitate “antifiu”, adesea copii sunt consideraţi un obstacol pentru autonomia şi posibilitatea afirmării femeii, ceea ce întunecă bogata semnificaţie a maternităţii ca şi a personalităţii feminine. Fondată pe mesajul revelaţiei biblice, promovată în ciuda riscurilor istoriei şi culturii naţiunilor creştine, egalitatea fundamentală dintre bărbat şi femeie, creaţi de Dumnezeu după chipul său (Gen 1,27) şi ilustrată de secularul patrimoniu artistic al Bisericii, cheamă pastorala culturii să ţină seama de transformarea profundă a condiţiei femeii din timpul nostru: “În timpurile recente, unele curente de mişcare feministă, în intenţia de a favoriza emanciparea femeii, au ţintit spre a o asimila întru totul cu bărbatul. Dar intenţia divină manifestată în creaţie, deşi vrea femeia egală cu bărbatul în demnitate şi valoare, în acelaşi timp îi afirmă clar diversitatea şi specificitatea. Identitatea femeii nu poate consta în a fi o copie a bărbatului”[17]. Calităţile specifice fiecărui sex se întâlnesc într-o colaborare reciprocă de mutuală îmbogăţire, în care femeile sunt primii artizani ai unei societăţi mai umane.

16. “Misiune primordială şi esenţială în cultură”[18], educaţia, care încă din antichitatea creştină este unul dintre cele mai importante domenii de acţiune pastorală a Bisericii, pe plan religios şi cultural ca şi pe cel personal şi social, este mai complexă mai mult ca niciodată şi de o importanţă hotărâtoare. Ea aparţine esenţial de domeniul responsabilităţii familiilor, dar are nevoie de concursul întregii societăţi. Lumea de mâine depinde de educaţia de astăzi şi nu poate fi redusă la o simplă transmitere de cunoştinţe. Ea formează persoanele şi pregăteşte pentru integrarea în viaţa socială, favorizând maturizarea lor psihologică, intelectuală culturală, morală şi spirituală.

Aşadar, provocarea, care constă în vestirea evangheliei copiilor şi tinerilor de la şcoală la universitate, recere un program educativ potrivit. Educaţia în sânul familiei, la şcoală sau la universitate, “clădeşte un raport profund între educator şi cel educat, dar pe ambii îi face să participe la adevăr şi la iubire, ţinta finală spre care este chemat fiecare om de către Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” (Scrisoare către familii, nr. 16). Ea contribuie la trăirea unor relaţii bazate pe respectarea drepturilor şi datoriilor. Contribuie la trăirea într-un spirit de primire şi solidaritate, la folosirea cumpătată a proprietăţii şi a bunurilor, pentru a garanta condiţii drepte de existenţă pentru toţi şi peste tot. Viitorul omenirii trece prin dezvoltarea integrală şi solidară a fiecărei persoane: fiecare bărbat şi fiecare femeie (cf. Populorum progressio, nr. 42). Astfel, familia, şcoala şi universitatea sunt chemate, fiecare în domeniul propriu, să insereze fermentul evanghelic în culturile celui de-al treilea mileniu.

Artele şi timpul liber

17. Într-o cultură marcată de primatul averii, al obsesiei satisfacţiei imediate, al atractivităţii câştigului, al căutării profitului, este surprinzător să constatăm nu numai permanenţa, dar şi dezvoltarea unui anumit interes pentru frumos. Formele pe care le ia aceste interese par să exprime aspiraţia care rămâne, şi chiar se întăreşte, spre “altceva” care încântă existenţa şi, poate, şi o deschide şi o conduce dincolo de ea însăşi. Biserica a intuit aceasta încă de la originile sale, şi secolele de artă creştină ne oferă o magnifică ilustrare în acest sens: opera autentică de artă este potenţial o poartă de intrare pentru experienţa religioasă. Recunoaşterea importanţei artei pentru înculturarea evangheliei echivalează cu recunoaşterea că geniul şi sensibilitatea omului sunt inerente adevărului şi frumuseţii misterului divin. Biserica manifestă un respect profund faţă de toţi artiştii, făcând abstracţie de convingerile religioase, deoarece opera de artă poartă în ea o cvasiamprentă a invizibilului, deşi, ca orice altă activitate umană, arta nu are în ea însăşi scopul său absolut: ea este îndreptată spre persoana umană.

Artiştii creştini reprezintă pentru Biserică un potenţial extraordinar pentru cizelarea de noi formule şi elaborarea de noi simboluri sau metafore, în exprimarea geniului liturgic dotat cu o puternică forţă creatoare, înrădăcinată de secole în profunzimile imaginarului catolic, cu capacitatea sa de exprimare a omniprezenţei harului. În diferite continente nu lipsesc artişti a căror autentică inspiraţie creştină poate atrage credincioşi din orice religie, ca şi necredincioşi, graţie influenţei frumosului şi adevărului. Prin artiştii creştini, evanghelia, izvor fecund de inspiraţie, ajunge la multe persoane fără contacte cu mesajul lui Cristos.

În acelaşi timp, patrimoniul cultural al Bisericii dă mărturie despre o rodnică simbioză a culturii şi credinţei. Ea constituie o resursă permanentă pentru o educaţie culturală şi catehetică, ce uneşte adevărul credinţei cu frumuseţea autentică a artei (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 122-127). Roade ale unei comunităţi creştine care a trăit şi trăieşte intens propria credinţă în speranţă şi în dragoste, aceste bunuri cultuale şi culturale ale Bisericii pot inspira existenţa umană şi creştină în zorii celui de-al treilea mileniu.

18. Lumea distracţiilor şi a sportului, a călătoriilor şi a turismului, împreună cu cea a muncii, constituie incontestabil o dimensiune importantă a culturii, în care Biserica este prezentă de mult timp. De aceea, pe bună dreptate, devine unul dintre areopagurile pastoralei culturii. Cultura “muncii” cunoaşte schimbări profunde nu lipsite de consecinţe pentru timpul liber şi activităţile culturale. Ba mai mult, mijloc pentru procurarea pâinii zilnice (cf. Laborem exercens, nr. 1), munca este şi unul dintre mijloacele de satisfacere a dorinţei, din ce în ce mai accentuată, de realizare personală, la fel ca activităţile culturale. Totuşi într-un context de specializare, de puternică dezvoltare economică şi tehnologică, noile forme de organizare a muncii adesea merg pas în pas cu creşterea şomajului în toate straturile sociale, ceea ce este izvor nu numai de mizerie materială, dar seamănă în culturi şi dubiul, nemulţumirea, umilirea şi chiar delincvenţa. Precarietatea condiţiilor de viaţă şi necesitatea grijii celor necesare conduc adesea spre a considera cultura artistică şi literară ca nişte bunuri superflue rezervate unei elite favorizate.

Devenit cvasiuniversal, sportul are fără îndoială locul său într-o viziune creştină a culturii şi poate favoriza în acelaşi timp sănătatea fizică şi relaţiile interpersonale, deoarece stabileşte legături şi contribuie la crearea unui ideal. Dar poate fi şi denaturat de interese comerciale, poate deveni vehicul de rivalităţi naţionale sau rasiale, poate da loc la explozii de violenţă care dă la iveală tensiunile şi contradicţiile societăţii, şi în acest caz se transformă în anticultură. De aceea, el reprezintă un domeniu important pentru o pastorală modernă a culturii. Realitate multiformă şi complexă, şi în acelaşi timp plină de simboluri şi activitate comercială, distracţiile şi sportul crează mai mult decât o atmosferă, o cultură, o manieră de a fi, un sistem de referinţe. O pastorală adecvată va reuşi să recunoască aici autenticele valori educative, ca o trambulină de lansare pentru preamărirea bogăţiilor fiinţei create după chipul lui Dumnezeu, şi de vestire, după exemplul apostolului Paul a mântuirii în Isus Cristos (cf. 1Cor 9,24-27).

Diversitatea culturală şi pluralitatea religioasă

19. În zilele noastre, misiunea evanghelizatoare a Bisericii se desfăşoară într-o lume caracterizată de diversitatea situaţiilor culturale, modelate de diferite orizonturi religioase. În timp ce schimburile interculturale şi interreligioase devin tot mai rapide în sânul statului planetar, acest fenomen priveşte toate continentele şi toate ţările.

Adunarea specială a Sinodului Episcopilor pentru Africa a scos în evidenţă toate acestea. În acest continent, religiile tradiţionale care întâlnesc creştinismul şi islamismul rămân foarte vii, pătrunzând cultura şi viaţa persoanelor şi comunităţilor. Dacă valorile culturale pozitive ale acestor religii nu au fost luate în consideraţie suficient la începuturile evanghelizării, Biserica – în special după Conciliul Vatican II – le promovează pe acelea care sunt în armonie cu evanghelia şi pregătesc calea convertirii la Cristos. “Africanii au un profund simţământ religios, simţul sacrului, simţul existenţei lui Dumnezeu Creatorul şi a unei lumi spirituale. Realitatea păcatului în formele sale individuale şi sociale este destul de prezentă în conştiinţa acestor popoare şi de asemenea este simţită nevoia riturilor de purificare şi de ispăşire” (Ecclesia in Africa, nr. 30-37,42). Valorile pozitive transmise de culturile tradiţionale, cum ar fi sensul familiei, al solidarităţii şi al vieţii comunitare, respectul şefului, dimensiunea celebrativă a vieţii, sunt tot atâtea solide ajutoare pentru înculturarea credinţei, prin care evanghelia pătrunde toate aspectele culturii conducându-le la deplina lor expresie (cf. Ibid., nr. 59-62). În schimb, atitudinile contrare evangheliei, inspirate din aceste tradiţii, vor fi combătute cu hotărâre prin puterea veştii bune a lui Cristos, Mântuitorul, aducătorul fericirilor evanghelice (Mt 5,1-12).

20. Imense regiuni ale lumii, mai ales în Asia, continent al culturilor antice, sunt profund marcate de religii şi înţelepciuni necreştine, cum ar fi hinduismul, budismul, taoismul, şintoismul, confucianismul, care merită o deosebită atenţie şi consideraţie. Aici, mesajul lui Cristos trezeşte puţine răspunsuri. Oare pentru faptul că aici Creştinismul este prea adesea perceput ca o religie străină, insuficient inserată, asimilată şi trăită în culturile locale? Toate acestea arată amploarea unei pastorale a culturii în acest context specific.

Numeroase realităţi morale şi spirituale, chiar mistice, cum ar fi sfinţenia, renunţarea, castitatea, virtutea, iubirea universală, iubirea păcii, rugăciunea şi contemplaţia, fericirea în Dumnezeu, compasiunea, trăite în aceste culturi, constituie tot atâtea deschideri spre credinţa în Dumnezeul lui Isus Cristos. Papa Ioan Paul al II-lea o aminteşte: “Le revine creştinilor de astăzi, în special celor din India, misiunea de a scoate din acest bogat patrimoniu elementele compatibile cu credinţa lor, astfel încât de aici să provină o îmbogăţire a gândirii creştine” (Fides et ratio, nr. 72). Expresii ale omului în căutarea lui Dumnezeu, culturile din Orient, prin diversitatea lor, manifestă universalitatea geniului uman şi dimensiunea lui spirituală (cf. Nostra aetate, nr. 2). Într-o lume pradă secularizării, ele atestă experienţa trăită a divinului şi importanţa spiritualului ca nucleu viu al culturilor.

Este o provocare uriaşă pentru pastorala culturii faptul de a-i însoţi pe oamenii de bunăvoinţă, a căror raţiune caută adevărul, bazându-se pe acele bogate tradiţii culturale, cum ar fi milenara înţelepciune chinezească, şi să îndrume căutarea lor după divin spre deschiderea la revelaţia lui Dumnezeu cel viu care, prin harul Duhului, şi-l asociază pe om în Isus Cristos, singurul Răscumpărător.

21. Alte mari zone – şi Adunarea specială pentru America a Sinodului Episcopilor a scos-o bine în evidenţă – trăiesc o cultură profund modelată de mesajul evanghelic şi, în acelaşi timp, sunt pradă unei penetrante influenţe de moduri de viaţă materialiste şi secularizate, care se manifestă mai ales prin abandonarea religiei în clasele de mijloc şi în ambientul oamenilor de cultură.

Prin afirmarea demnităţii persoanei umane, Biserica se străduieşte să purifice viaţa socială de multele plăgi, cum ar fi: violenţa, nedreptăţile sociale, abuzurile cărora sunt victime copiii străzii, traficul de stupefiante etc. În acest context şi afirmându-şi iubirea preferenţială faţă de cei săraci şi marginalizaţi, Biserica are datoria de a promova o cultură a solidarităţii la toate nivelurile vieţii sociale: instituţii guvernamentale, instituţii publice şi organizaţii private. Dedicându-se în favoarea unei mai mari uniri între persoane, societăţi şi naţiuni, ea se va asocia la eforturile oamenilor de bunăvoinţă pentru făurirea unei lumi tot mai demne de persoana umană. Procedând în felul acesta, va contribui “la reducerea efectelor negative ale globalizării, cum ar fi stăpânirea celor mai puternici asupra celor mai slabi, în special în domeniul economic, şi pierderea valorilor culturilor locale în favoarea unei rău înţelese omogenizări” (Ecclesia in America, nr. 55).

În zilele noastre, ignoranţa religioasă endemică alimentează diferitele forme de sincretism între vechile culturi astăzi dispărute, noile mişcări religioase şi credinţa catolică. Aceste rele sociale, economice, culturale şi morale slujesc drept justificare pentru noile ideologii sincretiste, ale căror cercuri sunt prezente activ în diferite ţări. Biserica intenţionează să accepte aceste provocări, mai ales printre cei mai săraci, să promoveze dreptatea socială şi să evanghelizeze culturile tradiţionale ca şi culturile noi care ies la iveală din marile metropole[19].

22. Ţările islamice constituie un univers cultural cu propria sa configuraţie, deşi diversificată între ţările arabe şi alte ţări din Africa şi Asia, din moment ce islamul se prezintă indisolubil ca o societate cu legislaţia şi tradiţiile sale, care formează în ansamblul său o comunitate vastă, umma, cu propria sa cultură şi cu planul său de civilizaţie.

Actualmente, islamul cunoaşte o puternică răspândire, datorată mai ales mişcărilor de migrare care provin din ţări cu o puternică creştere demografică. Ţările de tradiţie creştină, care au, cu excepţia Africii, o demografie scăzută sau negativă, văd astăzi adesea în prezenţa crescândă a musulmanilor o provocare socială, culturală şi chiar religioasă. În ceea ce-i priveşte, emigranţii musulmani, întâlnesc, cel puţin în unele ţări, mari dificultăţi de integrare socio-culturală. De altfel, faptul îndepărtării de o comunitate tradiţională conduce adesea – în islam ca şi în alte religii – spre abandonarea anumitor practici religioase şi spre o criză de identitate culturală. O colaborare loială cu musulmanii pe plan cultural poate permite menţinerea – printr-o reciprocitate efectivă – a raporturilor rodnice în ţările islamice, ca şi cu comunităţile musulmane stabilite în ţările de tradiţie creştină. O cooperare de acest fel nu-i dispensează pe creştini de a-şi argumenta credinţa lor cristologică şi trinitară în faţa altor expresii ale monoteismului.

23. Culturile secularizate exercită o profundă influenţă în diferite părţi ale unei lumi marcate de accelerarea şi complexitatea crescândă a schimbărilor culturale. Apărută în ţări cu o veche tradiţie creştină, această cultură secularizată, cu valorile sale de solidaritate, abnegaţie, libertate, dreptate, egalitatea dintre bărbat şi femeie, de deschiderea spiritului şi a dialogului, şi de sensibilitatea ecologică, mai păstrează încă amprenta acelor valori fundamental creştine, care au influenţat profund cultura de-a lungul secolelor şi prin care însăşi secularizarea a adus fecunditate în civilizaţie şi a hrănit reflecţia filozofică. În ajunul celui de-al treilea mileniu, problemele referitoare la adevăr, la valori, la fiinţă şi la sens, legate de natura umană, arată limitele unei secularizări care stimulează, în ciuda tuturor aparenţelor, cercetarea “dimensiunii spirituale a vieţii ca antidot al dezumanizării. Acest aşa-numit fenomen al “reîntoarcerii religioase” nu este lipsit de ambiguitate, dar conţine şi o invitaţie… Şi acesta este un areopag de evanghelizat” (Redemptoris missio, nr. 38).

Atunci când secularizarea se transformă în secularism (Evangelii nuntiandi, nr. 55), are loc o gravă criză culturală şi spirituală, care are ca semne pierderea respectului faţă de persoană şi răspândirea unui fel de nihilism antropologic care-l reduce pe om la instinctele şi tendinţele sale. Un asemenea nihilism, care alimentează o gravă criză a adevărului (cf. Veritatis splendor, nr. 32), “îşi găseşte într-un anumit mod o confirmare în teribila experienţă a răului care a marcat epoca noastră. În faţa caracterului dramatic al acestei experienţe, optimismul raţionalist care vedea în istorie înaintarea victorioasă a raţiunii, izvor de fericire şi de libertate, nu a rezistat, până acolo că una din ameninţările majore, la acest sfârşit de secol, este ispita disperării” (Fiedes et ratio, nr. 91). Restituindu-i locul său raţiunii luminată de credinţă şi recunoscându-l pe Cristos drept cheia de boltă a vieţii omului, o pastorală evanghelizatoare a culturii va şti să întărească identitatea creştină, ajutând persoanele şi comunităţile să-şi regăsească raţiunea de a trăi, pe toate căile vieţii, în întâmpinarea Domnului care vine şi a vieţii lumii care va veni (Ap 21-22).

Ţările care au recuperat o libertate, îndelung sufocată de marxism-leninismul ateu la putere, rămân rănite de o “deculturalizare” violentă a credinţei creştine: raporturile dintre oameni artificial modificate, dependenţa creaturii de Creatorul său negată, adevărurile dogmatice ale revelaţiei creştine şi etica sa combătute. Acestei “deculturalizări” violente i-a urmat o radicală punere la îndoială a valorilor esenţiale pentru creştini. Efectele reductive ale secularismului, răspândit în Europa Occidentală la sfârşitul anilor şaizeci, contribuie la destructurarea culturii ţărilor din Europa Centrală şi Orientală.

Alte ţări, de la tradiţionalul pluralism democratic, experimentează, pe un fond masiv de adeziune socială religioasă, impulsul curentelor pline de secularism şi de expresii religioase populare aduse de valurile de emigranţi. Din acest motiv, Adunarea specială pentru America a Sinodului Episcopilor a trezit o nouă conştientizare misionară.

Sectele şi noile mişcări religioase[20]

24. Societatea în sânul căreia iese la iveală, sub formele cele mai variate, o nouă căutare de spiritualitate, poate mai mult decât de religie, nu poate să nu-şi amintească una dintre tribunele Sfântului Paul, Areopagul din Atena (cf. Fap 17,22-31). Dorinţa de a regăsi o dimensiune spirituală care să fie şi izvor de sens pentru viaţă, ca şi dorinţa profundă de reconstituire a unui ansamblu de relaţii afective şi sociale, adesea rănite de instabilitatea crescândă a instituţiei familiale, se exprimă, cel puţin în anumite ţări, printr-un nou revival în sânul creştinismului, dar şi în structuri mai mult sau mai puţin sincretiste orientate spre o anumită uniune globală dincolo de orice religie particulară.

Sub denumirea polisemantică de secte, pot fi clasificate numeroase grupuri foarte diferite, unele de inspiraţie gnostică sau ezoterică, altele cu aspect creştin, altele chiar, în anumite cazuri, ostile lui Cristos şi Bisericii. Succesul lor se datorează adesea aspiraţiilor nesatisfăcute. Mulţi dintre contemporanii noştri găsesc în ele un loc de apartenenţă şi comunicare, de afecţiune şi fraternitate, ba chiar şi o aparenţă de protecţie şi siguranţă. Acest sentiment depinde, în mare parte, de soluţiile aparent luminoase – cum ar fi Gospel of success -, dar în realitate iluzorii, pe care sectele par să le dea problemelor cele mai complexe, ca şi de o teologie pragmatică adesea bazată pe exaltarea eului atât de prost tratat de societate. Adesea, sectele se dezvoltă graţie pretinselor lor răspunsuri la nevoile persoanelor în căutare de vindecare, de fii, de succes economic. Aceleaşi afirmaţii sunt valabile şi pentru religiile ezoterice, ale căror succese se afirmă graţie ignoranţei şi credulităţii creştinilor puţin sau rău instruiţi. În multe ţări, unii loviţi de viaţă, refuzaţi, trăiesc experienţa dureroasă a excluderii, mai ales în anonimatul caracteristic culturii urbane, şi sunt gata să accepte orice, numai să beneficieze de o viziune spirituală, care să le restituie armonia pierdută şi să le permită să trăiască o senzaţie de vindecare fizică şi spirituală. Aceasta arată complexitatea şi caracterul transversal al fenomenului sectelor, care uneşte dezgustul existenţial cu refuzul dimensiunii instituţionale a religiilor şi se manifestă sub forme şi expresii religioase eterogene.

Dar proliferarea sectelor este şi o reacţie la cultura secularismului şi o consecinţă a revoluţiilor sociale şi culturale care au condus la pierderea rădăcinilor religioase tradiţionale. A ajunge la aceste persoane abordate de secte sau care riscă acest pericol, pentru a-l vesti pe Isus Cristos care vorbeşte inimii lor, este una din provocările pe care Biserica are datoria de a o accepta.

Într-adevăr, de la un continent la altul, asistăm la apariţia “unei noi epoci a istoriei”, aşa cum afirmase deja Conciliul Vatican II. Această conştientizare recere o nouă pastorală a culturii care-şi asumă responsabilitatea acestor noi provocări, în convingerea care l-a determinat pe Ioan Paul al II-lea să creeze Consiliul Pontifical pentru Cultură: “De aici importanţa pentru Biserică, care este responsabilă de aceasta, a unei acţiuni pastorale atente, care priveşte departe, referitor la cultură, în special la aceea care este numită cultura vie, adică ansamblul de principii şi de valori care constituie etosul unui popor” (Scrisoarea autografă, op. cit.).

III. Propuneri concrete

Obiective pastorale prioritare

25. Noile provocări pe care trebuie să le accepte o evanghelizare înculturată, începând de la culturile modelate de două milenii de creştinism şi de la punctele de sprijin identificate în inima noilor areopaguri culturale ale timpului nostru, recer o prezentare reînnoită a mesajului creştin, ancorată în tradiţia vie a Bisericii şi susţinută de mărturia vieţii autentice a comunităţilor creştine. A gândi orice lucru nou pe baza noutăţii evangheliei, propusă într-o manieră reînnoită şi convingătoare, devine o exigenţă principală. Într-o perspectivă de pregătire evanghelică, pastorala culturii are ca obiectiv prioritar inserarea limfei vitale a evangheliei în culturi, pentru a reînnoi din interior şi a transforma în lumina revelaţiei viziunile omului şi ale societăţii care modelează culturile, concepţiile despre bărbat şi femeie, despre familie şi despre educaţie, despre şcoală şi despre universitate, despre libertate şi despre adevăr, despre muncă şi despre distracţii, despre economie şi despre societate, despre ştiinţe şi despre arte.

Dar nu ajunge a spune pentru a fi înţeleşi. Atunci când destinatarul era în perfectă sintonie cu mesajul, datorită culturii sale tradiţionale pătrunsă de creştinism, şi în acelaşi timp în general bine dispus în această privinţă, datorită întregului context socio-cultural, el putea primi şi înţelege ceea ce i se propunea. În actuala pluralitate culturală, trebuie unit anunţul şi condiţiile primirii sale.

Reuşita acestei mari acţiuni cere un continuu discernământ în lumina Duhului Sfânt invocat în rugăciune. De asemenea recere, printr-o pregătire adecvată şi o instruire cuvenită, mijloace pastorale simple – omilii, catehism, misiuni populare, şcoli de evanghelizare – unite cu mijloace moderne de comunicare în scopul de a-i aborda pe bărbaţii şi femeile de orice cultură. Sinoadele episcopilor, pe urmele Conciliului Vatican II, amintesc aceasta cu o insistenţă din ce în ce mai mare, atât pentru preoţi şi călugări, cât şi pentru laici. În această privinţă, conferinţele episcopale găsesc un intermediar privilegiat în comisiile episcopale pentru cultură – şi este important să se creeze astfel de comisii acolo unde nu există -, potrivite în promovarea prezenţei Bisericii în diferite domenii în care este elaborată cultura, şi în trezirea acelei creativităţi multiforme care se naşte din credinţă, o exprimă şi o susţine. “Pentru a realiza aceasta, fiecare Biserică particulară va trebui să aibă un plan cultural, aşa cum deja se întâmplă în fiecare ţară”[21]. Este vorba despre o acţiune completă a unei pastorale a culturii, probabil mult mai complexă în exigenţele sale decât o primă evanghelizare a culturilor necreştine.

Religii şi “religios”

26. În misiunea sa de vestire a evangheliei la toţi oamenii de toate culturile, Biserica întâlneşte religiile tradiţionale, în special în Africa şi în Asia[22]. Bisericile locale sunt invitate şi încurajate să studieze culturile şi practicile religioase tradiţionale ale propriei regiuni, nu pentru a le canoniza, dar pentru a remarca în ele valorile, obiceiurile şi riturile capabile să favorizeze o mai profundă înrădăcinare a creştinismului în culturile locale (cf. Ad gentes, nr. 19 şi nr. 22).

“Revenirea” sau “retrezirea” religioasă în Occident cu siguranţă că recere un discernământ angajant. Chiar dacă de cele mai multe ori este vorba despre o revenire a sentimentului religios decât despre o adeziune personală la Dumnezeu în comuniune de credinţă cu Biserica, totuşi nimeni nu poate nega că bărbaţii şi femeile revin în a fi, în număr crescând, atenţi la o dimensiune a existenţei umane pe care o definesc, după caz, spirituală, religioasă ori sacră. Fenomenul se verifică mai ales printre tineri şi pentru cei săraci – ceea ce constituie un motiv în plus pentru a le acorda atenţie – şi-i conduce când spre întoarcerea spre un creştinism care i-a deziluzionat întrucâtva, când spre îndreptarea spre alte religii, când chiar spre cedarea la solicitările sectelor sau chiar ale iluziilor ocultismului.

Peste tot în lume se deschide un nou câmp de “posibilităţi” pentru pastorala culturii, pentru ca să strălucească evanghelia lui Cristos în inimi. Sunt numeroase punctele asupra cărora credinţa creştină este chemată să se manifeste şi să se exprime în modul cel mai accesibil culturilor dominante, din cauza concurenţei pe care trebuie s-o suporte datorită creşterii unei religiozităţi difuze şi considerabile în jurul ei.

Căutarea dialogului şi necesitatea care urmează de aici de a identifica mai bine caracterul specific creştin reprezintă un domeniu din ce în ce mai important de reflecţie şi acţiune pentru vestirea credinţei în culturi. Pastorala culturii în faţa provocării sectelor (cf. Ecclesia in America, nr. 73) se inserează în această perspectivă, întrucât acestea produc efecte culturale intim legate cu discursul lor “spiritual”. O situaţie similară recere o reflecţie serioasă asupra modului de trăire a toleranţei şi libertăţii religioase în societăţile noastre (cf. Dignitatis humanae, nr. 4). Fără îndoială, este necesară instruirea mai bună a preoţilor şi laicilor pentru a-i ajuta să dobândească competenţă şi discernământ referitor la secte şi la raţiunile succesului lor, fără a se uita totuşi că adevăratul antidot pentru secte este calitatea vieţii ecleziale. În ceea ce-i priveşte pe preoţi, este nevoie să fie pregătiţi să răspundă la provocarea sectelor, şi, în acelaşi timp, să-i asiste pe credincioşii care riscă să părăsească Biserica şi să-şi renege credinţa.

“Locuri obişnuite” ale experimentării credinţei, pietatea populară, parohia.

27. Încetul cu încetul, generaţie după generaţie, în ţările creştine au fost elaborate o serie întreagă de modalităţi de a înţelege şi trăi credinţa care, cu timpul, au sfârşit prin a pătrunde existenţa şi convieţuirea umană: sărbători locale, tradiţii familiale, diferite celebrări, pelerinaje etc. În felul acesta, s-a format o cultură la care toţi sunt părtaşi şi în care credinţa intră ca un element constitutiv, ba chiar integrator. Acest tip de cultură se prezintă foarte ameninţat de secularism. Este importantă încurajarea eforturilor adevărate pentru a renaşte aceste tradiţii, pentru a nu deveni apanajul folcloriştilor sau ale politicilor ale căror scopuri sunt uneori străine, dacă nu chiar contrare credinţei; dar în aceasta să fie angajaţi şi responsabilii pastoralei, comunităţile creştine şi teologii calificaţi.

Pentru a ajunge la inima oamenilor, vestirea evangheliei la tineri şi adulţi precum şi celebrarea mântuirii în liturgie recer nu numai o cunoaştere profundă şi o experienţă de credinţă, dar şi de cultură a unui ambient dat. Atunci când un popor îşi iubeşte cultura proprie, pătrunsă de creştinism ca element caracteristic al vieţii sale, tocmai în această cultură trăieşte şi-şi profesează credinţa sa. Episcopii, preoţii, călugării, călugăriţele şi laicii au datoria de a-şi dezvolta sensibilitatea lor faţă de această cultură, pentru a o apăra atunci când trebuie şi a o promova în lumina valorilor evanghelice, mai ales în cazul în care această cultură este minoritară. Această atenţie poate oferi celor mai defavorizaţi, în marea lor diversitate, accesul la credinţă şi să dea naştere unei mai bune calităţi a vieţii creştine în Biserică. Persoane cu o credinţă profundă, cu o educaţie şi o cultură bine integrate, sunt martori vii, datorită cărora mulţi pot regăsi rădăcinile credinţei culturii lor.

28. De asemenea, religia este şi amintire şi tradiţie, iar pietatea populară rămâne una din principalele expresii ale unei adevărate înculturări ale credinţei, deoarece în ea se armonizează credinţa şi liturgia, sentimentul şi artele, în timp ce se afirmă conştiinţa propriei identităţi în tradiţiile locale. Astfel, “America, care din punct de vedere istoric a fost şi este creuzetul popoarelor, a recunoscut pe chipul metis al Fecioarei din Tepeyac, “în santa Maria di Guadalupe, un mare exemplu de evanghelizare perfect înculturată”” (Ecclesia in America, nr. 11). Pietatea populară atestă osmoza realizată între dinamismul inovator al mesajului evanghelic şi componentele cele mai diferite ale unei culturi. Este locul privilegiat de întâlnire al oamenilor cu Cristos cel viu. Un continuu discernământ pastoral va şti să descopere aici valorile spirituale autentice pentru a le conduce la desăvârşirea lor în Cristos, “pentru ca această religiozitate să poată conduce spre o angajare sinceră de convertire şi spre o experienţă concretă de dragoste” (cf. Ibid., nr. 16). Pietatea populară permite unui popor să-şi exprime credinţa sa, raporturile sale cu Dumnezeu şi providenţa lui, cu Fecioara şi sfinţii, cu aproapele, cu cei răposaţi, cu creaţia, şi întăreşte apartenenţa sa la Biserică. Faptul de a purifica şi catehiza expresiile pietăţii populare, poate deveni, în unele regiuni, un element hotărâtor pentru o evanghelizare în profunzime, poate menţine şi dezvolta o adevărată conştiinţă comunitară în împărtăşirea uneia şi aceleaşi credinţe, mai ales prin manifestările religioase ale poporului lui Dumnezeu, cum ar fi marile celebrări festive (cf. Lumen gentium, nr. 67). Prin aceste umile mijloace la îndemâna tuturor, credincioşii îşi exprimă credinţa, îşi întăresc speranţa şi-şi manifestă dragostea lor. În multe ţări, un simţământ profund al sacrului dă culoare existenţei în ansamblul ei precum şi vieţii zilnice. O pastorală adecvată ştie să promoveze şi să valorifice locurile sfinte, sanctuarele şi pelerinajele, vigiliile liturgice şi adoraţiile, ca şi sacramentaliile, timpurile sfinte liturgice şi comemorările. Unele dieceze şi centre de pastorală universitară organizează, cel puţin o dată pe an, o zi de pelerinaj pe jos spre un loc sfânt, imitându-i pe evreii care, apropiindu-se de Ierusalim, se bucurau cântând psalmii treptelor.

Prin natura sa, pietatea populară recere expresii artistice. Responsabilii cu pastorala vor încuraja creaţia în toate domeniile: rituri, muzică, arte decorative, cântări etc. şi vor veghea la buna sa calitate culturală şi religioasă.

Parohia, “Biserica aşezată printre casele oamenilor” (Christifideles laici, nr. 27), este una dintre cuceririle principale ale istoriei creştinismului şi rămâne, pentru marea majoritate a credincioşilor, locul privilegiat al experienţei comune de credinţă. Vitalitatea comunităţii creştine, unită prin aceeaşi credinţă, reunită pentru celebrarea Euharistiei, dă mărturie despre credinţa trăită şi despre dragostea lui Cristos şi constituie un loc de educaţie religioasă profund umană. Sub diferite forme, şi conform vârstei şi capacităţii credincioşilor, parohia oferă o ilustrare concretă, înculturată, a credinţei profesate şi celebrate de comunitatea credincioşilor. Această primă instruire, trăită în parohie, este decisivă: introduce în tradiţie şi pune bazele unei credinţe vii şi de un profund sens al Bisericii.

În contextul urban, complex şi uneori violent, parohia desfăşoară o funcţie pastorală de nesubstituit, ca loc de iniţiere creştină şi de evanghelizare înculturată, în care diversele grupuri umane îşi găsesc unitatea în celebrarea festivă a uneia şi aceleiaşi credinţe şi în angajarea apostolică pentru care liturgia euharistică îi este sufletul. Comunitate diversificată, parohia constituie un loc privilegiat de pastorală concretă a culturii bazată pe ascultare, dialog şi pe ajutorul celui care-ţi este aproape, graţie preoţilor şi laicilor bine pregătiţi din punct de vedere religios şi cultural (cf. Christifideles laici, nr. 27).

Instituţii educative

29. “Lumea educaţiei este un câmp privilegiat pentru promovarea înculturării evangheliei” (Ecclesia in America, nr. 71). Educaţia care conduce copilul, apoi adolescentul la maturitate, începe în cadrul familiei care îi este reşedinţa originară. De aceea, orice pastorală a culturii şi orice evanghelizare profundă se bazează pe educaţie şi au drept punct de ancoraj familia, “primul loc educativ al persoanei” (Ibid.).

Dar familia, adesea confruntată cu dificultăţile cele mai variate, nu poate face faţă îndeajuns educaţiei. De aici importanţa tot mai mare a instituţiilor educative. În multe ţări, Biserica, fidelă bimilenarei sale misiuni de educaţie şi învăţământ, animă numeroase instituţii: grădiniţe, şcoli, colegii, licee, universităţi, centre de cercetare. Vocaţia proprie acestor instituţii catolice este plasarea valorilor evanghelice în centrul culturii. De aceea, responsabilii acestor instituţii au datoria de a scoate din mesajul lui Cristos, ca şi din magisteriul Bisericii, esenţa planului lor educaţional. Totuşi actualizarea misiunii acestor instituţii depinde, într-o măsură deloc neglijabilă, de mijloacele adesea greu de găsit. Trebuie să cedeze în faţa evidenţei pentru a răspunde acestei provocări: Biserica are obligaţia de a destina o parte importantă din resursele sale de personal şi de mijloace de educaţie, pentru a-şi desfăşura misiunea încredinţată ei de Cristos, adică aceea de a vesti evanghelia. În toate cazurile persistă nevoia de a uni grija pentru o profundă instruire umană şi creştină cu grija pentru o serioasă instruire scolastică[23], din moment ce tinerii, care frecventează în mare număr institutele de educaţie din diferite ţări, în ciuda bunei voinţe şi a competenţei profesorilor, adesea pot fi pe deplin şcolarizaţi, dar în parte deculturalizaţi.

În perspectiva globală a unei pastorale a culturii şi pentru a da studenţilor instruirea specifică pe care au dreptul s-o primească, universităţile, colegiile şi centrele catolice de cercetare se vor strădui să garanteze o întâlnire rodnică între evanghelie şi diferitele expresii culturale. Aceste instituţii vor contribui, într-o manieră originală şi de neînlocuit, la o formare autentică spre valorile culturale, ca teren privilegiat pentru o viaţă de credinţă în sintonie cu viaţa intelectuală. În această privinţă, trebuie să recomandăm o atenţie specială studiului filozofiei, istoriei şi literaturii, ca locuri esenţiale de întâlnire între credinţe şi culturi.

Prezenţa Bisericii în universitate şi în cultura universitară[24], cu iniţiativele concrete capabile să facă eficace această prezenţă, implică un discernământ serios şi un efort mereu nou pentru promovarea unei noi culturi creştine, alimentată de cele mai bune experienţe în toate domeniile de activitate universitară.

O asemenea urgenţă de instruire umană şi creştină recere preoţi, călugări, călugăriţe şi laici bine instruiţi. Activitatea lor unită va permite instituţiilor educative catolice să-şi exercite influenţa lor asupra instrumentelor didactice ca şi asupra profesioniştilor culturii şi va favoriza răspândirea unui model creştin de raporturi între profesori şi elevi, în sânul unei adevărate comunităţi educative. Formarea armonioasă a persoanelor constituie unul dintre principalele obiective ale pastoralei culturii.

30. Şcoala este, prin definiţie, unul dintre locurile de iniţiere culturală şi, în unele ţări, de secole, unul dintre locurile privilegiate de transmitere a unei culturi plăsmuite de creştinism. Ei bine, dacă într-un anumit număr de ţări “instruirea religioasă” îşi găseşte locul său, nu acelaşi lucru se întâmplă cu cea mai mare parte a ţărilor secularizate. În ambele situaţii se pune aceeaşi problemă fundamentală: raportul dintre cultura religioasă şi cateheză. Se iveşte teama, deloc nefondată, că impunerea la toţi a cursurilor de “religie” îi obligă de fapt pe cei care au misiunea de a le asigura să se limiteze numai la o simplă cultură religioasă. De fapt, atunci când se reduce numărul acelora care beneficiază de catehismul regulat, cultura religioasă, de altfel negarantată, riscă, în scurt timp, să se prăbuşească în cea mai mare parte la noile generaţii. Iată de ce este urgentă reevaluarea raportului dintre cultura religioasă şi cateheză şi exprimarea în mod nou a legăturii dintre necesitatea de a oferi elevilor o informare religioasă exactă şi obiectivă, care uneori lipseşte, şi importanţa capitală a mărturisirii credinţei. Este tot atât de indispensabilă complementaritatea dintre parohie şi şcoală şi afirmarea necesităţii de a alege profesori apţi să facă din aceste institute şcoli de creştere spirituală şi culturală. Acestea sunt condiţiile pentru buna reuşită a acestei pastorale angajante şi promiţătoare.

Centre de formare teologică

31. Este necesar să conştientizăm o realitate. Dacă nu cu mult timp în urmă, în multe ţări, se dădea o instruire religioasă adecvată tuturor copiilor din familiile creştine, astăzi, un număr crescând de tineri este lipsit de aceasta. Şi unii dintre ei îşi dau seama de necesitatea unei reale instruiri teologice. Această nouă cerinţă este încurajatoare, cel puţin din trei motive. În primul rând pentru că, pentru mulţi creştini de altfel culţi, nu există adevărate posibilităţi de fidelitate şi de creştere în credinţă, decât atunci când au adus cultura lor religioasă la nivelul culturii lor profane, mai ales în ceea ce priveşte domeniile vieţii lor profesionale. De asemenea pentru că, echipaţi mai bine pentru bătălia credinţei, vor fi mult mai capabili să-şi aducă propria contribuţie la activităţile bisericeşti recerute: animarea liturgică, cateheza scolastică, însoţirea bolnavilor, pregătirea la sacramente, în special la Botez şi Căsătorie. În sfârşit, pentru că integrarea activităţii lor profesionale cu credinţa lor creştină nu poate persista, decât permiţându-le să-şi realizeze pe deplin misiunea lor de laici în comunitate, printr-o mai bună simbioză între cele două componente ale existenţei lor.

Necesitatea unei serioase instruiri teologice se impune astăzi cu mai mare vigoare, avându-se în vedere noile provocări de abordat, de la indiferenţa religioasă la raţionalismul agnostic. Pentru o adevărată evanghelizare este indispensabilă în primul rând cunoaşterea aprofundată a datelor credinţei. Această cunoaştere de ordin intelectual, interiorizată prin rugăciune şi celebrările liturgice, implică din partea credincioşilor o inteligentă asimilare personală, pentru a fi martorii persoanei lui Cristos şi ai mesajului său de mântuire. Într-un context cultural, marcat de altfel de derive fundamentaliste, incontestabil că o adecvată instruire teologică este mijlocul cel mai bun pentru înfruntarea acestui grav pericol care ameninţă pietatea populară autentică şi cultura timpului nostru.

Pastorala orientată spre evanghelizarea culturii şi înculturarea credinţei implică o dublă competenţă: în domeniul teologic şi în domeniul care interesează pastorala. De iniţiere şi permanentă, generală sau specializată până în a permite dobândirea de diplome canonice, o asemenea instruire teologică merită, acolo unde nu este încă, să fie amplu propusă de Biserică, aşa cum doreşte şi Conciliul Vatican II (Gaudium et spes nr. 62,7). Fără îndoială că acesta este unul dintre cele mai bune locuri de comunicare dintre cultura de astăzi şi credinţa creştină şi, în consecinţă, pentru credinţa creştină vor fi mai multe posibilităţi de a pătrunde cultura, atunci când instruirea primită şi înţelegerea credinţei, consolidată de studiul cuvântului lui Dumnezeu şi al tradiţiei Bisericii, inspiră toată existenţa zilnică.

Centrele culturale catolice

32. Centrele culturale catolice, create oriunde este posibil, reprezintă un ajutor de o maximă importanţă pentru evanghelizarea şi pastorala culturii. Bine inserate în ambientul lor cultural, lor le revine să abordeze problemele urgente şi complexe ale evanghelizării culturii şi înculturării credinţei, pe baza acelor puncte de ancoraj oferite de o dezbatere foarte deschisă cu toţi creatorii, artiştii şi promotorii culturii, conform spiritului apostolului neamurilor (1Tes 5,21-22).

Centrele culturale catolice constituie o realitate bogată şi diversificată, atât în ceea ce priveşte denumirile (centre sau cercuri culturale, academii, centre universitare, case de instruire), orientările (teologic, ecumenic, ştiinţific, educaţional, artistic etc.), tematicile tratate (curente culturale, valori, dialog intercultural şi interreligios, ştiinţă, artă etc.), cât şi în ceea ce priveşte activităţile desfăşurate (conferinţe, dezbateri, cursuri, seminarii, publicaţii, biblioteci, manifestări artistice şi culturale, expoziţii etc.). Însuşi conceptul de centru cultural catolic cuprinde pluralitatea şi bogăţia diferitelor situaţii ale unei ţări: este vorba atât de instituţii legate de o structură eclezială (parohie, dieceză, conferinţă episcopală, ordin religios etc.), cât şi de iniţiative private ale catolicilor, dar totdeauna în comuniune cu Biserica. Toate aceste centre propun activităţi culturale cu permanenta preocupare a raportului dintre credinţă şi cultură, a promovării culturii inspirată din valorile creştine, prin dialog, cercetare ştiinţifică, formare, promovarea unei culturi rodnice, inspirate, însufleţite şi făcută dinamică de credinţă. De aceea, centrele culturale catolice sunt instrumente privilegiate pentru a face cunoscut unui public larg lucrările artiştilor, scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, filozofilor, teologilor, economiştilor şi eseiştilor catolici, şi pentru a trezi o adeziune personală şi entuziastă faţă de valorile devenite rodnice prin credinţa în Cristos.

“Centrele culturale catolice oferă fiecărei Biserici posibilitatea prezenţei şi acţiunii în câmpul schimburilor culturale. De fapt, ele constituie forumurile publice care permit, prin dialog creator, larga răspândire a convingerilor creştine despre bărbat, femeie, familie, muncă, economie, societate, politică, viaţa internaţională, ambient” (Ecclesia in Africa, nr. 103).

Consiliul Pontifical pentru Cultură a publicat o listă de atari centre, mai ales pe baza informaţiilor primite de la conferinţele episcopale[25]. Această primă documentaţie internaţională despre centrele culturale catolice este destinată spre a le ajuta să intre în relaţie între ele şi să favorizeze schimburi reciproce, pentru o mai bună slujire pastorală a culturii făcută mai eficientă cu ajutorul noilor mijloace de comunicare.

Mijloacele de comunicare socială şi informaţie religioasă

33. Există o realitate care atenţionează în mod deosebit pe responsabilii pastoralei: cultura devine tot mai globală sub influenţa mass-media şi a tehnologiei informaţionale. Desigur, culturile – toate şi din toate timpurile – au avut relaţii reciproce. Însă astăzi, chiar şi culturile cel mai puţin răspândite nu mai sunt izolate. Ele se bucură de schimburi din ce în ce mai mari, dar suferă şi din cauza presiunilor exercitate de un puternic curent de uniformizare, prin care – exemplu extrem al difuzării de forme de materialism, de individualism şi de imoralitate – comercianţii violenţei şi ai sexului ieftin, care atacă atât prin casete video cât şi prin filme, televiziune sau internet, pot avea câştig de cauză asupra educatorilor. Totuşi mijloacele de comunicare socială vehiculează multe propuneri religioase legate de culturile de origine antică şi modernă, extrem de diferite, care de acum încolo se întâlnesc în acelaşi timp şi în acelaşi loc.

În planul comunicării sociale, staţiile catolice de televiziune şi mai ales cele radio, chiar dacă modeste, desfăşoară un rol care nu poate fi trecut cu vederea în evanghelizarea culturii şi în înculturarea credinţei. Ele ating persoanele în ambientul obişnuit al vieţii lor zilnice şi, în felul acesta, contribuie puternic la evoluţia modului lor de a trăi. Acolo unde sunt posibilităţi de a le crea, staţiile catolice de radio permit diecezelor fără mari resurse să beneficieze de mijloacele tehnice ale celor care sunt mai favorizate, stimulând de asemenea schimburile culturale între comunităţile creştine. Angajarea creştinilor, nu numai în mass-media cu caracter religios, dar şi în mass-media cu caracter stabil şi comercial, constituie o prioritate, dat fiind faptul că aceste mijloace de comunicare sunt îndreptate prin natura lor spre ansamblul societăţii şi-i permite Bisericii să ajungă la persoanele care de altfel ar rămâne în afara razei sale de acţiune. În unele ţări, unde mijloacele de comunicaţie sunt deschise la mesajele religioase, diecezele organizează adevărate campanii şi difuzează programe şi chiar spoturi publicitare pentru a scoate în evidenţă valorile creştine esenţiale pentru o cultură cu adevărat umană. În alte părţi, catolicii îi recompensează pe cei mai buni profesionişti cu anumite premii. Intervenţii de acest gen în mass-media pot contribui, prin calitatea şi seriozitatea mesajului lor, la promovarea unei culturi inspirată din evanghelie.

Presa zilnică, publicaţiile periodice şi editurile îşi au locul lor, nu numai în viaţa Bisericii locale, dar şi în viaţa socială, întrucât sunt o dovadă, deseori de secole, a vitalităţii credinţei şi a aportului specific al creştinilor la viaţa culturală. Această importantă posibilitate de influenţare recere prezenţa unor jurnalişti, autori şi editori cu vaste orizonturi culturale şi puternice convingeri creştine. În ţările în care limbile tradiţionale sunt folosite împreună cu limbile oficiale, unele dieceze publică un ziar sau cel puţin articole în limba tradiţională, ceea ce le conferă o capacitate de pătrundere în afara obişnuitului în multe familii.

Posibilităţile extraordinare ale mijloacelor de comunicare socială, pentru răspândirea mesajului evanghelic în lume şi pentru animarea culturii, recer formarea de catolici competenţi: “Pentru eficacitatea noii evanghelizări, este esenţială o profundă cunoaştere a culturii actuale în care mijloacele de comunicare socială au o mare influenţă” (Ecclesia in America, nr. 72). Această prezenţă a catolicilor în mass-media va fi cu atât mai fructuoasă cu cât păstorii vor fi mai sensibilizaţi spre aceste mijloace de comunicare pe parcursul formării lor. Angajamentul lor meditat şi responsabil este singura atitudine capabilă să înfrunte dificultăţile şi să răspundă provocărilor proprii mass-media.

34. Pastorala culturii implică o atenţie specială faţă de jurnaliştii publicaţiilor, ai radioului şi ai televiziunii. Uneori, întrebările lor sunt întrebări capcană sau deziluzionează, atunci când nu prea corespund esenţei mesajului pe care trebuie să-l transmitem, dar aceste întrebări deranjante fac parte cel mai adesea din arsenalul contemporanilor noştri. Pentru a permite o mai bună comunicare între diferitele instanţe ale Bisericii şi jurnalişti, dar şi pentru a cunoaşte mai bine conţinuturile, promotorii şi metodele reţelelor culturale şi religioase, este important ca un număr suficient de persoane să primească o instruire adecvată tehnicilor comunicaţiei, începând de la tinerii care se formează în seminarii şi în casele călugăreşti. Mulţi tineri laici se îndreaptă spre mass-media. Revine pastoralei culturii să-i pregătească pentru a fi activ prezenţi în lumea radioului, televiziunii, cărţilor şi editurii periodice, vectori de informaţie care constituie referirea zilnică a majorităţii contemporanilor noştri. Prin mijloacele de comunicaţie deschise şi oneste, creştinii bine pregătiţi pot desfăşura un rol misionar de prim ordin. Este important să fie instruiţi şi ajutaţi.

Pentru stimularea creaţiilor de înaltă însemnătate morală, spirituală şi artistică, multe Biserici locale organizează festivaluri cinematografice şi de televiziune şi instituie Premii după modelul Premiului catolic pentru cinema. Pentru promovarea calităţii informaţiei printr-o instruire adecvată, anumite asociaţii profesionale şi de sindicat ale jurnaliştilor au elaborat o Cartă etică a mass-media, un Codice de comportament al jurnalistului ori au fondat chiar un Consiliu etic pentru mass-media. Altele au creat cercuri de profesionişti ai informaţiei pentru cicluri de conferinţe despre probleme etice, religioase, culturale, dar şi pentru zilele de spiritualitate.

Ştiinţă, tehnologie, bioetică şi ecologie

35. De multe secole, în ciuda neînţelegerilor, Biserica la fel ca şi societatea în ansamblul ei au beneficiat de munca de calitate a creştinilor versaţi în ştiinţele exacte şi experimentale. După experienţa scientismului ale cărui postulate astăzi sunt de cele mai multe ori îndepărtate, Biserica are datoria de a fi atentă la contribuţiile şi chiar la noile probleme şi provocări care vin din ştiinţă, tehnologie şi din noile biotehnologii. În special, este important nu numai să urmeze evoluţia în curs a modelelor acelei Ars medica, dar mai ales să aibă încredere în munca profesioniştilor recunoscuţi şi a moraliştilor siguri, într-un domeniu aşa de important pentru persoana umană. Dezvoltarea unui învăţământ multidisciplinar şi coerent va ajuta la crearea unui ambient favorabil dialogului între ştiinţă şi credinţă, realizat în ultimele decenii. Succesul unei pastorale a culturii recere în această privinţă:

- formarea de consultanţi calificaţi, atât în domeniul ştiinţelor fizice sau ale vieţii, cât şi în teologie sau filozofia ştiinţelor, în stare să intervină atât pe internet cât şi la radio sau televiziune şi capabili să trateze punctele conflictuale sau chiar controversate, care nu lipsesc între ştiinţă şi credinţă: creatio ex nihilo şi creatio continua, evoluţia, natura dinamică a lumii, exegeza biblică şi studii ştiinţifice, locul şi rolul omului în cosmos, relaţia dintre conceptul de veşnicie şi structura spaţio-temporală a universului fizic, epistemologii diferenţiate…;

- formarea iniţială a seminariştilor şi o formare permanentă a preoţilor care să-i ajute să răspundă competent întrebărilor credincioşilor, doritori să-şi aprofundeze înţelegerea învăţăturii Bisericii, pentru a o trăi mai bine într-un context cultural adesea străin dacă nu chiar de-a dreptul ostil;

- reţele de comunicare între studioşii catolici care învaţă pe lângă institutele superioare catolice, universităţi statale, institute private şi centre private de cercetare, ca şi între academiile de ştiinţă, asociaţiile de experţi în tehnologie şi conferinţele episcopale;

- crearea de academii pentru viaţă sau de grupuri de studii specializate în acest domeniu, compuse din catolici apreciaţi pentru capacităţile lor profesionale şi fidelitatea lor faţă de magisteriul Bisericii;

- o editură şi publicaţii catolice cu răspândire mare, care să beneficieze de contribuţia persoanelor cu adevărat calificate în aceste domenii;

- librari catolici, capabili să călăuzească competent în mijlocul atâtor colecţii de opere, reviste şi publicaţii ştiinţifice;

- o creştere a numărului de biblioteci şi videoteci parohiale deschise spre consultare referitor la argumentele privind raporturile între ştiinţă, tehnologie şi credinţă;

- o pastorală aptă să suscite şi să alimenteze o profundă viaţă spirituală în oamenii de ştiinţă.

Arta şi artiştii

36. Îmbinarea căii estetice cu căutarea binelui şi a adevărului constituie fără îndoială un domeniu de activitate privilegiat al pastoralei culturii, pentru o vestire a evangheliei sensibilă la semnele timpurilor. Pastorala artiştilor recere o sensibilitate estetică unită cu o nu mai puţină sensibilitate creştină. În cultura noastră, marcată de un adevărat potop de imagini adesea banale şi brutale, propuse zilnic de televiziune, filme şi video-casete, o alianţă fecundă între evanghelie şi artă va trezi noi descoperiri de frumuseţe, născute din contemplarea lui Cristos, Dumnezeu făcut om, din meditarea misterelor sale, din iradierea lor în viaţa Fecioarei Maria şi a sfinţilor (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artişti, 4 aprilie 1999).

Pe plan instituţional. O diversificare şi o fragmentare crescândă recer un dialog reînnoit între Biserică şi diferite instituţii sau societăţi artistice. De la parohii la capele, de la dieceze la conferinţe episcopale, de la seminarii la instituţii de instruire şi la universităţi, această pastorală promovează asociaţii apte să realizeze un dialog benefic cu artiştii şi lumea artelor. Bisericile locale, care s-au distanţat uneori de ele, nu au decât de câştigat prin relansarea raporturilor cu ele, în locuri potrivite pentru întâlniri.

Pe planul creativităţii. Aşa cum o demonstrează experienţa, în condiţii politice defavorabile culturii adevărate, care presupune libertatea, Biserica Catolică s-a comportat ca o adevărată avocată şi protectoare a culturii şi artelor, şi mulţi artişti au găsit în sânul ei un loc privilegiat de creativitate personală. Această atitudine şi acest rol al Bisericii în raport cu cultura şi artiştii, astăzi sunt mai actuale ca niciodată, mai ales în domeniile arhitecturii, iconografiei şi muzicii religioase. A-i chema pe artişti să participe la viaţa Bisericii echivalează cu a-i invita la reînnoirea artei creştine. Un raport de încredere cu artiştii, bazat pe ascultare şi colaborare, permite valorificarea a tot ceea ce-l educă pe om şi-l înalţă la un nivel superior de umanitate, printr-o participare mai intensă la misterul lui Dumnezeu, frumuseţea şi bunătatea supremă. Pentru a fi rodnice, raporturile dintre credinţă şi artă nu se pot limita numai la primirea creativităţii. Sunt necesare propuneri, dezbateri, discernământ, deoarece credinţa înseamnă fidelitate faţă de adevăr. În această privinţă, liturgia reprezintă un ambient excepţional prin forţa sa de inspiraţie şi multiplele posibilităţi pe care le oferă artiştilor în diversitatea lor, pentru actualizarea orientărilor date de Conciliul Vatican II. Este important să se dea naştere unei exprimări indigene proprii şi, în acelaşi timp, catolice a credinţei, respectându-se desigur normele liturgice[26]. Nevoia de a construi şi împodobi noi biserici, recere o reflecţie aprofundată asupra semnificaţiei Bisericii ca loc sfânt şi asupra însemnătăţii liturgiei. Artiştii sunt invitaţi să exprime aceste valori spirituale. Creativitatea lor trebuie să permită dezvoltarea iconografiei şi a compoziţiilor muzicale accesibile la maximum, pentru a revela transcendenţa iubirii lui Dumnezeu şi a introduce la rugăciune. Conciliul Vatican II nu a ezitat în această privinţă, iar normele sale recer o actualizare permanentă: “Trebuie, aşadar, făcut în aşa fel încât cei care se dedică acestor arte să se simtă respectaţi de Biserică în activitatea lor şi, bucurându-se de o dreaptă libertate, să stabilească mai uşor relaţii cu comunitatea creştină. Să fie recunoscute şi noile forme de artă care sunt pe gustul contemporanilor noştri, după firea diferitelor popoare şi regiuni. Să fie primite în sanctuar atunci când, prin exprimare adecvată şi conformă exigenţelor liturgice, înalţă mintea la Dumnezeu” (Gaudium et spes, nr. 62,4).

Pe planul instruirii. O pastorală orientată spre arte şi artişti presupune o instruire adecvată[27], pentru a culege frumuseţea artistică drept epifanie a misterului. Responsabilii acestei educaţii artistice, în sintonie cu instruirea teologică, liturgică şi spirituală, vor şti să recunoască pe acei preoţi şi laici cărora să le încredinţeze pastorala artiştilor, cu misiunea de a emite, în cadrul comunităţii creştine, judecăţi luminate şi să formuleze evaluări motivate referitoare la mesajul artei contemporane.

Posibilităţile de acţiune în acest domeniu sunt numeroase şi variate. Asociaţiile de artişti, de scriitori, academiile subliniază rolul important al oamenilor culturii catolice şi pot favoriza un dialog mai rodnic între Biserică şi lumea artelor. Diferite formule, ca Săptămâna culturală sau Săptămâna culturii creştine, unesc un ritm continuu de manifestări culturale deschise la maximum propunerilor specific creştine. Formula Festivalului sau a Premiului pentru arta sacră, naţională sau internaţională, permite să se dea o relevanţă deosebită muzicii sacre ca şi filmului şi cărţii religioase.

Patrimoniul cultural, turismul religios

37. În contextul dezvoltării timpului liber şi al turismului religios, unele iniţiative permit păstrarea, restaurarea şi valorificarea patrimoniului cultural religios existent, ca şi transmiterea la noile generaţii a bogăţiilor culturii creştine[28], rod al unei sinteze armonioase între credinţa creştină şi geniul popoarelor. În acest scop, este de dorit promovarea şi încurajarea unui anumit număr de atare iniţiative:

- introducerea pastoralei turismului şi a timpului liber, ca şi cateheza prin artă, printre obişnuitele activităţi specifice ale diecezei;

- conceperea de itinerare devoţionale într-o dieceză sau într-o regiune, urmărind reţeaua locurilor de credinţă care-i constituie patrimoniul spiritual şi cultural;

- a face bisericile deschise şi primitoare, scoţând în evidenţă elementele uneori modeste, dar semnificative;

- conceperea unei pastorale a edificiilor religioase mai frecventate, pentru ca vizitatorii să beneficieze de mesajul pe care-l poartă, şi publicarea de documente simple şi clare elaborate cu organismele competente;

- crearea de organizaţii de ghizi catolici, capabili să ofere turiştilor o slujire culturală de calitate, animată de o mărturie de credinţă. De asemenea aceste iniţiative pot contribui şi la crearea de locuri de muncă, fie şi numai temporare, pentru tinerii sau mai puţin tinerii şomeri;

- încurajarea asociaţiilor la nivel internaţional, cum ar fi E.C.A., Asociaţia Catedralelor din Europa;

- crearea şi dezvoltarea de muzee de artă sacră şi antropologie religioasă, care să favorizeze calitatea obiectelor expuse şi prezentarea pedagogică vie, unind interesul pentru credinţă cu cel pentru istorie, făcând astfel ca muzeele să nu devină depozite de obiecte moarte;

- stimularea formării şi înmulţirea chiar a bibliotecilor, specializate în domeniul patrimoniului cultural, creştin şi profan, din orice regiune, oferind ample posibilităţi de contact cu acest patrimoniu unui cât mai mare număr de persoane;

- în ciuda dificultăţilor editoriale şi a vânzării cărţii în multe ţări, librăriile catolice trebuie încurajate şi chiar create, mai ales în parohiile şi sanctuarele ţintă de pelerinaj, cu responsabili calificaţi în stare să dea sfaturi utile.

Tinerii

38. Pastorala culturii ajunge la tineri prin diferitele domenii ale învăţământului, instruirii şi timpului liber, într-un proces care atinge persoana în intimul său. Dacă familia rămâne esenţială în traditio fidei, parohiile şi diecezele, colegiile şi universităţile catolice, ca şi diferitele mişcări ecleziale prezente în toate domeniile vieţii şi învăţământului, vor lua iniţiative concrete pentru a promova:

- locuri în care tinerilor le place să se întâlnească, să încheie raporturi de prietenie şi care constituie un ambient de sprijin pentru credinţă;

- cicluri de conferinţe şi reflecţii, adaptate cu diferitele niveluri de cultură, fondate pe argumente de interes comun şi de actualitate pentru viaţa creştină;

- asociaţii culturale sau socio-culturale, cu programe deschise activităţilor recreative şi instructive, care să includă cântări, teatru, cineculb etc;

- activităţi culturale – cărţi sau videocasete – care să garanteze o informare şi o formare culturală creştină ca şi un schimb cu alţi tineri şi mai puţin tineri;

- o propunere de modele de imitat, dat fiind faptul că, în fond, este vorba despre formarea tinerilor adulţi în vederea trăirii credinţei în ambientul lor cultural, fie el universitate sau cercetare, muncă sau artă;

- itinerare de pelerinaj care, de la un mic grup meditativ la o mare adunare festivă, să permită o irigare culturală a trăirii spirituale într-un climat de fervoare comunicativă şi difuzivă.

Toate aceste iniţiative se inserează într-o pastorală globală, în care Biserica actualizează “un nou tip de dialog care permite să se aducă originalitatea mesajului evanghelic la inima mentalităţii de astăzi. De aceea, trebuie să regăsim creativitatea apostolică şi puterea profetică a primilor ucenici pentru a aborda noile culturi. Cuvântul lui Cristos trebuie să apară în toată prospeţimea sa noilor generaţii, ale căror atitudini uneori sunt greu de înţeles pentru spiritele tradiţionale, dar totuşi sunt foarte departe de a fi închise valorilor spirituale”[29]. Tinerii sunt viitorul Bisericii şi al lumii. Angajarea pastorală faţă de ei, atât în lumea universitară ca şi în cea a muncii, este semn de speranţă în pragul celui de-al treilea mileniu.

CONCLUZIE

Pentru o pastorală a culturii reînnoită de puterea Duhului

39. Cultura, înţeleasă după Conciliul Vatican II (Gaudium et spes, nr. 53-62) în sensul cel mai amplu, se prezintă pentru Biserică, acum în pragul celui de-al treilea mileniu, ca o dimensiune fundamentală a pastoralei şi “o autentică pastorală a culturii [este] decisivă pentru noua evanghelizare”[30]. Foarte angajaţi pe căile unei evanghelizări care să atingă minţile şi inimile şi să transforme toate culturile, făcându-le rodnice, păstorii identifică, în lumina Duhului Sfânt, provocările provenind din partea culturilor indiferente, ba chiar ostile credinţei, ca şi datele culturale care constituie puncte de sprijin pentru vestirea evangheliei. “De fapt, evanghelia conduce cultura spre perfecţiunea sa, iar cultura autentică este deschisă evangheliei”[31].

Numeroasele întâlniri cu episcopii şi oamenii de cultură din diferite medii – ştiinţific, tehnologic, educaţional, artistic -, au scos în evidenţă ceea ce este în joc într-o pastorală de acest fel, propunerile şi exigenţele sale, obstacolele şi punctele sale de ancoraj, obiectivele primare şi mijloacele sale privilegiate. Imensitatea unui atare câmp de apostolat, în acest “foarte vast areopag” (Redemptoris missio, nr. 37) în diversitatea şi complexitatea ariilor culturale, recere o cooperare la toate nivelurile: de la parohie la conferinţa episcopală, de la o regiune la un continent. În ceea ce-l priveşte, Consiliul Pontifical pentru Cultură se străduieşte, în cadrul misiunii sale[32], să favorizeze o asemenea cooperare şi să promoveze schimburi stimulatorii şi iniţiative oportune, în special în colaborare cu dicasteriile Sfântului Scaun, conferinţele episcopale, organizaţiile internaţionale catolice, universitare, istorice, filozofice, teologice, ştiinţifice, artistice, intelectuale, ca şi cu academiile pontificale[33] şi centrele culturale catolice[34].

“Aşadar, mergeţi, învăţaţi toate naţiunile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). Pe calea arătată de Domnul, pastorala culturii, strâns legată de mărturia de credinţă, personală şi comunitară a creştinilor, este parte din acea misiune care constă în anunţarea veştii bune a evangheliei la toţi oamenii din toate timpurile, ca mijloc privilegiat pentru evanghelizarea culturilor şi înculturarea credinţei. “Aceasta este o exigenţă care… a marcat întreg drumul istoric [al Bisericii], dar astăzi este foarte acută şi urgentă… şi recere timp îndelungat… Şi, prin urmare, un proces profund şi global… Dar este şi un proces dificil” (Redemptoris missio, nr. 52). În ajunul celui de-al treilea mileniu, oare cine nu observă importanţa capitală a toate acestea pentru viitorul Bisericii şi al lumii? Vestirea evangheliei lui Cristos ne solicită să formăm comunităţi vii de credinţă, inserate profund în diversele culturi şi purtătoare de speranţă, pentru a promova o cultură a adevărului şi iubirii în care fiecare persoană să poată răspunde pe deplin vocaţiei sale de fiu al lui Dumnezeu “la măsura staturii împlinite a lui Cristos” (Ef 4,13). Pastorala culturii este de maximă urgenţă; misiune uriaşă, modalităţi multiple, posibilităţi imense, în pragul noului mileniu, la două mii de ani de la venirea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Mariei, al cărui mesaj de iubire şi de adevăr mulţumeşte, dincolo de orice aşteptare, necesitatea cea mai importantă a oricărei culturi umane. “Credinţa în Cristos dă culturilor o dimensiune nouă, cea a speranţei împărăţiei lui Dumnezeu. Creştinii au vocaţia de a insera în centrul culturilor această speranţă a unui pământ nou şi unor ceruri noi… Foarte departe de a le ameninţa ori sărăci, evanghelia le aduce cea mai mare bucurie şi frumuseţe, libertate şi semnificaţie, adevăr şi bunătate”[35].

În concluzie, pastorala culturii, în multiplele ei expresii, nu are alt scop decât de a ajuta întreaga Biserică la realizarea misiunii sale de vestire a evangheliei. În pragul noului mileniu, cu toată puterea cuvântului lui Dumnezeu, “sursă de inspiraţie pentru întreaga existenţă creştină” (Tertio millennio adveniente, nr. 36), ea îl ajută pe om să depăşească drama umanismului ateu şi să creeze un “nou umanism” (Gaudium et spes, nr. 55) capabil să facă să apară, peste tot în lume, culturi transformate de prodigioasa noutate a lui Cristos care “s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”[36], să se reînnoiască după chipul Creatorului său (cf. Col 3,10) şi, “la măsura creşterii sale de om nou” (cf. Ef 4,24), să reînnoiască toate culturile cu puterea creatoare a Duhului Sfânt, izvor inepuizabil de frumuseţe, de iubire şi de adevăr.

Citta del Vaticano, 23 mai 1999, solemnitatea Rusaliilor.

cardinalul Paul Poupard, preşedinte Bernard Ardura, secretar O. Praem.

Note
[1] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Adunării Generale a Naţiunilor Unite, 5 octombrie 1995. LOsservatore romano, 6 octombrie 1995, p. 7, nr. 9.
[2] Ioan Paul al II-lea, Scrisoare autografă de întemeiere a Consiliului Pontifical pentru Cultură, 20 mai 1982. AAS, 74 (1982) 683-688.
[3] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 15 ianuarie 1985. LOsservatore romano, 16 ianuarie 1985, p. 4, nr. 3.
[4] Comisia Pontificală Biblică, Credinţă şi cultură în lumina Bibliei. Leumann (Torino), Elle Di Ci, 1981.
[5] Comisia Teologică Internaţională, Credinţă şi înculturare. Civilizaţia Catolică, 140 (1989) 1/3326, 21 ianuarie 1989, p. 158-177.
[6] Puebla. Evanghelizarea în prezentul şi viitorul Americii Latine. Bologna, EMI, 1985, nr. 385-436; Santo Domingo. Noua evanghelizare, promovarea umană, cultura creştină. Leumann (Torino), Elle Di Ci, 1993, nr. 228-286.
[7] Ioan Paul al II-lea, Discurs la UNESCO, 2 iunie 1980. LOsservatore romano, 5 iunie 1980, nr. 12.
[8] Cf. Indiferentismo y sincretismo. Desafios y propuestas pastorales para la Nueva Evangelizacion de America Latina. Simposio, San José de Costa Rica, 19-23 de enero de 1992. Bogota, Celam, 1992.
[9] Cf. Cea de-a IV-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latino-American, Santo Domingo, op. cit., nr. 230.
[10] Cf. Cea de-a III-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latino-American, Puebla, op. cit., nr. 405.
[11] Ioan Paul al II-lea, Omilia Liturghiei de început de pontificat, 22 octombrie 1978, LOsservatore romano, 23-24 octombrie 1978, p. 2, nr. 5.
[12] Consiliul Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale, Instrucţia pastorală Aetatis novae, 22 februarie 1992. Citta del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 1992, nr. 4.
[13] Consiliul Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale, Etica în publicitate, 22 februarie 1997, Citta del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 1997, p. 37.
[14] Ioan Paul al II-lea, Mesajul pentru Cea de-a XXXI-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, 24 ianuarie 1997. LOsservatore romano, 25 ianuarie 1997, p. 4.
[15] Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, 5 octombrie 1995, LOsservatore romano, 6 octombrie 1995, p. 6, nr. 8.
[16] Cf. Paul Poupard (prin grija lui), Noua imagine a lumii. Dialogul dintre ştiinţă şi credinţă după Galileo. Casale Monferrato, PIEMME, 1996.
[17] Ioan Paul al II-lea, Discurs la audienţa generală, 6 decembrie 1995. LOsservatore romano, 7 decembrie 1995, p. 4, nr. 1.
[18] Ioan Paul al II-lea, Discurs la UNESCO, cit., nr. 11.
[19] Cf. Cea de-a IV-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latino-American. Santo Domingo, op. cit., nr. 228-286; Exortaţia postsinodală Ecclesia in America, 22 ianuarie 1999, nr. 64.
[20] Cf. Consistoriul extraordinar al cardinalilor la Roma (4-6 aprilie 1991). LOsservatore romano, 6, 8-9 aprilie 1991; Sectele, o provocare pastorală pentru Biserică. Citta del Vaticano 1986; Sectele şi noile mişcări religioase. Texte ale Bisericii Catolice (1986-1994). Roma, Citta Nuova, 1995.
[21] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 14 martie 1997, LOsservatore romano, 17-18 martie 1997, p. 8, nr. 4.
[22] Cf. Cele două scrisori ale Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, Pastoral Attention to African Traditional Religion, Bulletin, nr. 68 (1988), XXIII/2, p. 102-106; Pastoral Attention to Traditional Religions, ibid., nr. 84 (1993), XXVIII/3, p. 234-240.
[23] Cf. Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Laicul catolic, martor al credinţei în şcoală, 15 octombrie 1982; Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici, despre vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume, nr. 44.
[24] Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Consiliul Pontifical pentru Laici, Consiliul Pontifical pentru Cultură, Prezenţa Bisericii în universităţi şi în cultura universitară, Citta del Vaticano 1994.
[25] Pontificium Consilium de Cultura, Centre culturale catolice, Citta del Vaticano, 1998 (ed. II); Consiliul Pontifical pentru Cultură – Comisia Episcopală CEI pentru Educaţia Catolică, Cultură, Şcoală şi Universitate, Centre culturale catolice. Idee, experienţă, misiune. Listă şi adrese. Roma, Citta Nuova Editrice, 1996.
[26] Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, A IV-a Instrucţie pentru o aplicare corectă a constituţiei conciliare despre sfânta liturgie (nr. 37-40). LOsservatore romano, 30 martie 1944, p. IV.
[27] În această privinţă trebuie evidenţiate iniţiativele, cum ar fi cursurile universitare dedicate instruirii viitorilor responsabili cu patrimoniul cultural al Bisericii, cum sunt cele ţinute pe lângă Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, la Institutul Catolic din Paris şi la Universitatea Catolică din Lisabona. Cf. Comisia Pontificală pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, Scrisoarea circulară despre instruirea la bunurile culturale în seminarii, 15 octombrie 1992.
[28] Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat primei Adunări plenare a Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii. LOsservatore romano, 13 octombrie 1995, p. 5.
[29] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 18 ianuarie 1983. LOsservatore romano, 19 ianuarie 1983, p. 1, nr. 3.
[30] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Conciliului Pontifical pentru Cultură, 14 martie 1997. LOsservatore romano, 17-18 martie 1997, p. 8, nr. 4.
[31] Ibid., nr. 5.
[32] “Am creat Consiliul Pontifical pentru Cultură pentru a ajuta Biserica să trăiască schimbarea mântuitoare acolo unde înculturarea evangheliei merge în acelaşi pas cu evanghelizarea culturilor”. Ibid., nr. 5.
[33] Creat de Ioan Paul al II-lea, la 6 noiembrie 1955, Consiliul de Coordonare între Academiile Pontificale promovează contribuţia unită a acestora la umanismul creştin în pragul noului mileniu. În timpul primei şedinţe publice a academiilor pontificale, care a avut loc la 28 noiembrie 1996, Sfântul Părinte, care o prezida, anunţa instituirea unui premiu anual al academiilor pontificale, destinat încurajării acelor talente şi acelor iniţiative promiţătoare pentru umanismul creştin, în expresiile sale teologice, filozofice şi artistice. Ioan Paul al II-lea a acordat acest premiu pentru prima dată în timpul celei de-a doua şedinţe publice a academiilor pontificale, în data de 3 noiembrie 1997.
[34] Cf. Misiunea şi îndatoririle încredinţate Consiliului Pontifical pentru Cultură: Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea autografă de întemeiere a Consiliului Pontifical pentru Cultură, 20 mai 1982, AAS, 74 (1982) p. 683-688, ca şi motu proprio Inde a Pontificatus, 25 martie 1993, AAS, 85 (1993) p. 549-552.
[35] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 14 martie 1997. LOsservatore romano, 17-18 martie 1997, p. 8, nr. 5.
[36] Sfântul Atanasie, Întruparea Cuvântului, 54,3: PG,25,92; Sources Chretiennes, 199, 1973, p. 459.

Autor: Cardinalul Paul Poupard
Traducător: pr. Anton Iştoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 23.05.1999
Publicarea pe acest sit: 09.04.2000
Etichete: