Pastorala de Paşti a PS Virgil Bercea

Scrisoare Pastorală
La Sărbătoarea Învierii Domnului
2007

„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”
(Ioan 3, 16)

Iubiți credincioși,

Timpul sfânt al Sărbătorii Învierii Domnului este, înainte de toate, un dar al Tatălui: Dumnezeul cerului și al pământului ni-l oferă „pe Fiul Său Cel Unul-Născut”, pentru a ne împăca cu Sine, pentru ca niciunul dintre noi „să nu piară” și pentru ca toți oamenii să moștenească „viața veșnică”. Fiul este ofranda lui Dumnezeu făcut om care „în mod liber și din iubire își oferă viața Tatălui Său prin Spiritul Sfânt, pentru a repara neascultarea noastră” (cf. Catehismul Bisericii Catolice nr. 614).

Timpul sfânt al Sărbătorii Învierii Domnului este și o comemorare a morții pe Cruce a lui Isus Cristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Cu moartea lui Dumnezeu, „soarele s-a întunecat, catapeteasma templului s-a sfâșiat pe la mijloc (Lc 24, 24), iar pământul s-a cutremurat și stâncile s-au despicat” (Mt 27,51). Cu „întunecarea soarelui” totul se precipită în gol, lumea intră în solitudinea și în umbra morții, omul este abandonat în goliciune și neant, în obscuritate și nimicnicie.

Timpul sfânt al Învierii Domnului este însă, mai presus de toate, viață și bucurie, har și speranță; este misiune și responsabilitate încredințate nouă, creștinilor, de Cristos Cel Înviat. „Bucurați-vă: nu vă temeți; duceți-vă și dați de veste fraților mei… botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit; propovăduiți Evanghelia la toată făptura; și, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (cf. Mt 28 9, 10, 19, 20; Mc 16 15 ). Cristos, învierea noastră, rămâne cu noi în „sacramentul iubirii din Sfânta Euharistie, pentru a ne arăta dragostea nemărginită a lui Dumnezeu față de fiecare persoană. În sacramentul altarului, în taina Sfintei Euharistii, Domnul ne așteaptă să-L descoperim, pentru a ne însoți pe drumul vieții. În acest sacrament mirabil, Domnul se face pâine pentru omul care tânjește după adevăr și libertate. În sacramentul altarului, Cristos Domnul devine pentru noi, pelerin pe acest pământ, El devine Cale, Adevăr și Viață.” (cf. Benedict al XVI-lea – Sacramentum caritatis 2)

Dragii mei,

Isus Cristos, Unul-Născut din Tatăl, a hotărât, în mod liber, să trăiască pe acest pământ ca un adevărat Fiu, făcând întotdeauna voia Tatălui. Noi înțelegem cu adevărat ce înseamnă a trăi liber și a face voia Tatălui doar atunci când a sosit „ceasul”: „și la al nouălea ceas a strigat Isus, cu glas mare, zicând: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? …, iar Isus scoțând un strigăt mare Și-a dat spiritul …, iar sutașul care stătea în dreptul Lui, văzând că astfel Și-a dat sufletul a grăit: cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (cf. Mc 15, 34-39). Este impresionant cum sutașul înțelege că Isus este Fiul Tatălui tocmai în momentul în care Dumnezeu L-a abandonat, când și-a dat duhul. Strigătul lui Isus nu reprezintă nici falimentul libertății și nici încheierea legăturilor Sale cu Tatăl, ci exprimă momentul culminant al iubirii dintre Fiu și Tată: Fiul acceptă, în mod liber, să-Și dea viața, din dragoste, iar Tatăl acceptă să-Și jertfească propriul Fiu, Unul-Născut, printr-un act profund de iubire față de noi. Este impresionant cum îl recunoaștem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru doar în momentul în care Isus ne face co-părtași ai „ceasului” suferinței și Crucii. Și, este la fel de impresionant cât de des uităm că, în Euharistie, El este prezent și ne dăruiește Trupul și Sângele Său: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci” (Io 6, 51). Creștinul trebuie să fie un om liber, capabil să-și dea viața pentru Cristos și aproapele în orice moment.

Iubiți credincioși,

În acest an se împlinesc 55 de ani de la moartea Preasfințitului Valeriu Traian Frențiu și 100 de ani de la nașterea Preasfințitului Ioan Suciu, martiri ai dragostei și ai iertării. Mărturia martirajului lor, spunea Papa Ioan Paul al II-lea, profesiunea de credință în Cristos și în unitatea Bisericii Sale, se înalță ca fumul de tămâie al jertfei de seară, (cf Ps. 141,2) spre Tronul lui Dumnezeu, în numele întregii Biserici, bucurându-se de stima și devoțiunea ei. Sighetul ne cheamă în fiecare an la Cimitirul săracilor să le cântăm Slujba Învierii, iar mormintele episcopilor și credincioșilor noștri, morți în închisorile din București, Gherla, Aiud și din alte orașe, în perioada prigoanei, ne transmit miresme spirituale, pentru că sfinții noștri martiri „și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în Sângele Mielului” (Ap. 7,14) și au intrat în fericirea Cerului, în deplină comuniune cu Isus Cristos, Paștele și Învierea noastră.

Tot în acest an sărbătorim 230 de ani de la înființarea Episcopiei de Oradea. Domnul Cel Înviat ne-a binecuvântat cu multe încercări și daruri în acest răstimp, iar noi, ca fii ai Tatălui în Fiul Cel Unul-Născut, trăim acum un timp al Crucii și al Învierii, un timp al Spiritului Sfânt. Noi, cei de astăzi, ne regăsim în postura de „apostoli” ai Învierii, apostoli ai Sfintei Euharistii, apostoli ai Bisericii. Cu toții suntem trimiși în lume de Domnul Cel Înviat, pentru a vesti cu bucurie vestea cea bună a Evangheliei și a mărturisi despre povara Crucii, a morții și a învierii Bisericii noastre și, în același timp, suntem chemați să trăim prin întreaga noastră viață, sacramentul iubirii lui Cristos. Suntem cu adevărat apostoli doar atunci când prin acțiunile, cuvintele și felul nostru de „a fi” Îl transmitem, Îl dăruim, Îl comunicăm pe Cristos Înviat altora.

Dragi credincioși,

Cristos din nou a înviat! Avem datoria de a cunoaște, de a aprofunda și de a trăi creștinismul genuin, așa cum l-au trăit Apostolii și Sfinții Părinți, pentru a putea să dăruim și noi, la rândul nostru, valori și principii autentice. În același timp, avem datoria să privim și să înțelegem lumea de astăzi cu ochi noi: cu Ochii lui Cristos cel răstignit, cu Ochii lui Cristos Cel Înviat. În inima creștinismului vom găsi întotdeauna scandalizatorul paradox al morții Dumnezeului Întrupat. Pe Cruce, Fiul Tatălui intră în lacrimile și în întunericul omenirii și ia asupra Sa durerea și tenebrele lumii acesteia, pentru care Și-a dat viața. Chiar dacă am căzut de atâtea ori în păcate, Isus Cristos nu ne-a abandonat niciodată, ci S-a aplecat asupra noastră, ne-a mângâiat și ne-a ridicat din abisul unei vieți trăite departe de Dumnezeu. Isus Cristos Și-a dat viața pentru noi. Dacă vom privi cu ochii lui Cristos cel răstignit, vom înțelege că El este prezent mereu în viața noastră și îl vom accepta pentru că numai El ne aduce dragostea și iertarea, pacea și învierea. Dacă vom privi cu Ochii lui Cristos Cel Înviat, nu vom uita că Isus ne-a promis: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” ( Mt 28 20) și ne-a asigurat că „merge înaintea noastră în Galilea” (Mt 28 7). Mai mult decât într-un simplu loc geografic, „mergând înaintea noastră” ne-a pregătit tuturor un loc în beatitudinea „Casei Tatălui”, adică în Împărăția „vieții veacului care va veni.” Astfel, a privi cu Ochii lui Cristos Cel Înviat înseamnă a vedea prezența și opera Sa în viața noastră și a lumii, pentru că tot El ne-a promis că „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20). Aceasta este speranța noastră!

Vă doresc tuturor Sărbători Fericite!
Cristos a Înviat!

+ Virgil BERCEA

Autor: PS Virgil Bercea
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 24.03.2007
Publicarea pe acest sit: 24.03.2007
Etichete: , ,

Lasă un răspuns