Pastorala de Paşti a PS Vasile Bizău

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2016

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări și călugărițe,
persoanelor consacrate și tuturor credincioșilor iubitori de Dumnezeu,
Har, pace și bucurie de la Domnul nostru Isus Hristos Cel Înviat din morți!

Sărbătoarea Paștelui ne întâmpină și în acest an cu invitația la bucurie pentru a participa astfel reînnoiți de lumina harului la victoria lui Isus asupra morții. Timpul ce îl trăim și pe care îl parcurgem precum pelerinii care își urmează calea spre destinația propusă, însumează în el la fel ca o carte, istoria fiecărei persoane în parte cu bucuriile și împlinirile ei, cu încercările, suferințele și speranța biruinței și a mai binelui. La Paști timpul se reînnoiește pentru că dimensiunea orizontală a curgerii lui asemeni fluviului în mare, este intersectată de veșnicia lui Dumnezeu care întâlnește sufletul omului credincios, căruia îi vestește că viața nu are sfârșit și că în El, în Domnul vieții se află sensul, lumina și bucuria Învierii. Pentru omul necredincios timpul este același, nediferențiat, sfârșitul fiecăruia fiind mormântul și piatra funerară pusă deasupra lui  este la fel ca pecetea rațiunii care nu vede dincolo de ea însăși.

Isus la fel ca orice muritor a trebuit să întâlnească chipul hidos al morții care devorează toată făptura și care înghite în același fel pe cei tineri ca pe cei în vârstă, pe cei drepți ca pe cei nedrepți, pe sănătoși deopotrivă cu cei bolnavi. El, Dreptul prin excelență a fost condamnat la moarte prin crucificare și chiar dacă nu a săvârșit nici un rău, a avut destinul răufăcătorilor. Iosif din Arimateea, cumpărând giulgiu și coborându-l de pe cruce, l-a înfășurat în giulgiu și l-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, și a prăvălit o piatră pe ușa mormântului (Mc. 15,46).

În mintea apostolilor speriați de tragicul sfârșit al Învățătorului, precum și în cea a femeilor care l-au urmat până în ultimul moment privind locul unde a fost pus, s-a născut fireasca întrebare: oare Dumnezeu abandonează pe omul drept? Știm că moartea este aceiași pentru toți, însă destinul omului este și el oare același, nediferențiat? Aceleași întrebări au frământat mințile tuturor generațiilor de oameni, care s-au văzut nevoiți să aleagă și să fie motivați în a rămâne corecți, onești, cinstiți, sinceri și perseverenți. Omul lăuntric nu este același, ci fiecare dispune în libertatea sa de destinul său. În funcție de credința sa și puterea ei lucrătoare, omul imprimă în sine chipul Celui în care crede și se încrede.

În această mare sărbătoare, vă propun iubiți credincioși să ne lăsăm conduși de răspunsul pe care Scriptura ni-l oferă în Evanghelia după Marcu, urmând pașii femeilor purtătoare de mir care dis de dimineață, în cea dintâi zi a săptămânii se îndreptau către mormântul lui Isus. Ele au fost martore evenimentelor care s-au petrecut cu Isus și deși se resemnează în fața evidenței morții, nu încetează să spere și să iubească. În sufletul lor dragostea pentru Învățătorul nu s-a stins, ci după repausul sabatic, pornesc înspre mormântul Mântuitorului, întrebându-se între ele: cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? (Mc. 16,3). Întrebarea s-a născut firesc pe cale, știind că accesul în mormânt este blocat, însă ele nu încetează să înainteze pentru că iubirea din suflet este mai puternică decât glasul rațiunii care le-ar spune să se oprească, să renunțe.Părintele nostru în credință Avraam, în drumul său spre locul unde ar fi trebuit să aducă jertfă pe fiul său Isac, pe unicul său fiu, sprijinul și viitorul său, întrebat fiind de acesta: tată (…) iată foc și lemne avem, dar unde este oaia pentru jertfă?, el a răspuns: Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale! (Fac. 22,7-8). Cititorul Scripturii descoperă că Domnul s-a îngrijit de cei pe care îi iubește și de asemenea, constată cum credința și încrederea în Dumnezeu sunt mai puternice decât însăși certitudinea clipei și siguranța sau nesiguranța momentului. Mulți oameni se întreabă și în zilele noastre, cine le va ridica greutățile care le apasă sufletul în urma nefericitelor întâmplări sau a traumelor suferite, cum vor reuși să depășească impasul în care se află, cum va fi viitorul lor în aceste vremuri atât de provocatore și nesigure și alte multe întrebări cărora încă nu li se găsește un răspuns.

Femeile mironosițe ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată (…) și intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat (Mc. 16,4-5).

Ridicarea ochilor presupune nu doar îndreptarea privirii înspre mai departe, înspre orizont, dincolo de pasul următor, ci și reînnoirea privirii prin speranță. Omul credincios nu încetează să spere indiferent de conjunctura momentului, ci dezvoltă în sufletul său așteptarea încrezătoare a realizării promisiunilor lui Dumnezeu.

Apostolii Petru și Ioan după ce primesc vestea dispariției lui Isus din mormânt, aleargă amândoi împreună prin cetate înspre locul unde știau că era Domnul. Ajunși la mormânt văd doar giulgiurile puse jos și mahrama care fusese pe capul Lui înfășurată la o parte. Intrând și Ioan în mormânt după ce Petru intrase mai întâi, a văzut și a crezut (v. Io. 20,1-8). Știm că omul dispune de vederea naturală a ochilor care îi permite să vadă realitatea așa cum se prezintă ea, în fenomenele și formele în care se manifestă, dar mai știm de asemenea, că omul dispune și de o altă vedere care este cea a înțelegerii și pătrunderii fenomenelor realității. Prin credință omul este capabil să vadă dincolo de forme și aparențe și poate să înțeleagă lucrarea lui Dumnezeu. Dincolo de realitățile acestei lumi, stă realitatea absolută a lui Dumnezeu care se manifestă în lume și ne invită să intrăm în viața, iubirea și veșnicia Lui.

Mesagerul lui Dumnezeu le spune femeilor mironosițe: nu vă spăimântați! Căutați pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit. A înviat! Nu este aici. Iată locul unde a fost pus. Ci mergeți de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus (Mc. 16,6-7).

Dragi credincioși și credincioase,

Anul pastoral în curs este un An Jubiliar dedicat Milostivirii și Biserica îl parcurge în reculegere cu ochii îndreptați asupra lui Isus, chipul milostivirii lui Dumnezeu. Asemeni femeilor purtătoare de mir din Evanghelie care se îndreptau spre mormântul din care va răsări viața cea netrecătoare și noi credincioșii suntem chemați să descoperim și să întâlnim chipul milostiv al Tatălui ceresc, care să imprime în noi iubirea gratuită și jertfelnică pe care să o împărtășim în familiile și comunitățile noastre. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Lc. 6,36), ne îndeamnă Isus, după ce El însuși a întrupat și a făcut cunoscută nemărginita iubire, răbdare și îndurare a lui Dumnezeu.

Pe de o parte privirea să o îndreptăm asupra noastră înșine pentru a vedea limitele, neajunsurile și păcatele noastre, pe care recunoscându-le și mărturisindu-le să ne predispunem iertării și să gustăm din bucuria care izvorăște din ea. Cine nu își recunoaște și asumă greșeala este asemenea omului sănătos clinic, însă cu privirea afectată, nu pentru că ar avea dioptrii, ci pentru că nu înțelege ceea ce vede. Pe de altă parte, odată reînnoită privirea de lumina harului din noi, după întâlnirea tainică a Celui milostiv, să o îndreptăm înspre cei de lângă noi: soți, părinți, vecini și colegi. Ei ne sunt cei mai apropiați prin legătura firii, însă nu întotdeauna prin cea a iubirii și înțelegerii cu care suntem datori. Egoismul erodează și cele mai puternice legături de sânge și distruge relațiile multor soți.

Papa Francisc întrebat fiind de către un ziarist, de ce consideră că acest timp al nostru și această umanitate are nevoie de milostivire, a răspuns: Pentru că este o umanitate rănită, o umanitate care poartă răni adânci. Nu știe cum să le îngrijească sau crede că nu este tocmai posibil să le îngrijești. Și nu sunt doar bolile sociale și persoanele rănite de sărăcie, de excluderea socială, de multele sclavii ale mileniului al treilea. Și relativismul rănește mult persoanele: totul pare egal, totul pare la fel. Această umanitate are nevoie de milostivire. Pius al XII-lea, cu mai mult de jumătate  de secol în urmă, spunea că drama epocii noastre era rătăcirea sensului păcatului, conștiința păcatului.1 O lume care nu are simțul decenței și al limitei, este o lume în care  întunericul a intrat, însă nu este perceput.

Vrednici de toată atenția iubirii creștine sunt acele persoane greu încercate de viață: bolnavii, orfanii, săracii, marginalizații societății, toate acele suflete care sunt privilegiații milostivirii divine.  A da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetați, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i primi pe străini, a-i asista pe bolnavi, a-i vizita pe deținuți, a-i îngropa pe morți, rămâne o datorie creștinească care în vremea de apoi devine criteriu de judecată și măsură a omului care îl slujește pe Hristos. Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii(Mt. 25,34).

De asemenea, faptele milei sufletești ne aseamănă tot mai mult cu Învățătorul nostru dumnezeiesc și ne umanizează profund, ferindu-ne de indiferență și egoism. A-i sfătui pe șovăitori, a-i învăța pe ignoranți, a-i povățui pe păcătoși, a-i consola pe cei triști, a ierta jignirile, a suporta cu răbdare persoanele enervante, a-l ruga pe Dumnezeu pentru cei vii și morți, sunt tot atâtea fapte și atitudini lăuntrice care îl ajută pe om să-și ridice privirea mai sus pentru a vedea și cunoaște o altă dimensiune a vieții. Vă propun să ne gândim mai des și să reparcurgem ca un album de amintiri, toate acele gesturi, fapte și sfaturi pe care le-am primit în diferitele momente și perioade ale vieții, care ne-au marcat mai mult, descoperind în chipul celor care ne-au ajutat frumusețea omeniei. Milostivirea mai are un nume cu care poate fi recunoscută fără a fi confundată, omenia. În Atena antică putea fi văzut pe străzi și în piața centrală un personaj aparte, cunoscut sub numele de Dionisie, care în plină zi sub lumina soarelui umbla având în mână o lumânare aprinsă. Întrebat fiind de ce aprinde lumânarea ziua și ce anume caută, el răspundea de fiecare dată: caut un om! Cu siguranță nu căuta un individ anume, ci omul virtuos care sa-l facă vrednic de apelativul pe care îl poartă.

Iubiți credincioși și credincioase,

Învierea Domnului ne pune în fața realităților dumnezeiești, inaccesibile omului până la venirea Sa în lume. Trecând prin moarte cu încrederea deplină în Tatăl său ceresc, așa cum de altfel a trăit, Isus întâlnește chipul milostiv al Domnului vieții, al Dumnezeului celui viu și învierea Sa din morți ne este dovada. În numele Lui, Biserica vestește și astăzi puterea iubitoare a lui Dumnezeu care cheamă la viață toată făptura, dăruind viață veșnică. Nimeni nu poate scoate din sufletul omului credincios această arvună și speranță pe care o poartă în el ca un tezaur în vas de lut și nici o vitregie a vremii nu-l oprește din drumul său spiritual. Femeile mironosițe și-au continuat drumul înspre Domnul pentru că s-au lăsat călăuzite de încântarea, respectul și dragostea pentru El și de aceea și răsplata a fost pe măsură. Au dorit să servească, să se facă utile, să-și îndeplinească datoriile cuvenite, să fie milostive. Nimeni nu-și pierde răsplata pe acest drum de credință, dacă continuă să pășească înainte în fidelitate și încredere. Dragostea din suflet este un indiciu al omului viu și un semn al lucrării harului care necesită atenție, îngrijire și sporire. Sărăcia cea mai mare în care omul poate să-și ducă existența sa, nu este atât lipsa bunurilor și a confortului, cât absența dragostei din sufletul său. Noi creștinii avem model și însoțitor pe Isus Domnul care ne precede în tot ce este bun, drept și adevărat și învățăm mereu de la El care este calea ce ne duce spre dragostea desăvârșită.

Sfântul apostol Pavel, întâlnind pe Isus în drumul spre Damasc, nu doar își reconsideră atitudinea față de semenii săi care credeau deja în învierea Domnului, ci devine el însuși un apostol și predicator zelos al lui Hristos cel Înviat. După multele încercări și suferințe cauzate de adversarii săi care nu-i primeau mesajul, sau chiar de cei care făceau parte din comunitățile născute din predica sa, el lasă creștinilor din Corint o pagină de aur în ceea ce numim imnul dragostei: De aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (…) Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată (1Cor. 13,2-8).

Cu aceste gânduri pe care vi le împărtășesc la fiecare mare praznic, doresc să vă însoțesc pe fiecare în parte, pentru a ne bucura împreună de această mare sărbătoare. Să fim siguri că suntem cu toții însoțiți de dragostea lui Hristos care se oferă pe sine Însuși pentru Biserică, mireasa sa. Chiar dacă în drumul nostru întâlnim dificultăți cărora nu le găsim o rezolvare imediată și întâmpinăm provocări noi cărora nu știm cum le vom face față, privirea plină de speranță să o ridicăm înspre viitor, înspre ajutorul Cel de Sus, care nu grăbește și nici nu întârzie. Este timpul mărturiei și al implicării pentru a sprijini comunitățile parohiale să-și urmeze drumul lor și să rodească la timpul cuvenit recoltei. Este timpul reînnoirii sufletești și al statorniciei în mărturisirea credinței prin fapte, pentru a dobândi înțelepciune.

Vă doresc tuturor, sărbători binecuvântate, în pace și bucurie!

Hristos a Înviat!

Cu părintească dragoste,

Vasile

Dată în Baia Mare, 1 Mai
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos,
anul Domnului 2016

Notă: 1 Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivirea, pag.31-32

Autor: PS Vasile Bizău
Copyright: EpiscopiaMM.ro
Publicarea pe acest sit: 29.04.2016
Etichete: ,

Comments are closed