Pastorala de Paşti a PS Petru Gherghel

Scrisoare pastorală de Sfintele Paști 2010

Paștele, sărbătoarea sărbătorilor

Sfințiile voastre,
Iubiți frați și surori în Domnul
Pace vouă!

Paștele, pecetea de iubire a lui Dumnezeu

Celebrăm cu bucurie cea mai sfântă zi a tuturor creștinilor, Duminica Învierii, Paștele Domnului, despre care sfântul Ieronim în una dintre predicile sale spunea: „Ziua Domnului, ziua învierii, ziua creștinilor este ziua noastră. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului, căci în această zi Domnul s-a înălțat glorios la Tatăl. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui, o mărturisim și noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii, astăzi a apărut soarele dreptății, ale cărui raze aduc mântuirea” (Sfântul Ieronim, Pasch. 45).

Preluând această învățătură a Bisericii dintotdeauna, Conciliul Vatican II, în constituția despre liturgie, o aplică la fiecare duminică din anul liturgic, arătând că ritmul retrăirii misterului mântuirii se fundamentează pe marele mister al învierii, care s-a întâmplat în prima zi a săptămânii și care s-a transformat, prin învierea glorioasă, într-un azi continuu și într-o zi binecuvântată a mântuirii noastre – duminica sfintei învieri (cf. SC 106).

Într-adevăr, în această zi credincioșii, conform tradiției apostolice, care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, celebrează misterul pascal ascultând cuvântul lui Dumnezeu și, participând la sfânta Euharistie, își amintesc de patima, învierea și gloria Domnului Isus și îi mulțumesc lui Dumnezeu, care „i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morți” (1Pt 1,3).

Paștele, ne spune Catehismul Bisericii Catolice, nu este pur și simplu o sărbătoare printre altele. Este „sărbătoarea sărbătorilor”, solemnitatea solemnităților, așa cum Euharistia este sacramentul sacramentelor. Sfântul Atanasie îl numește Duminica Mare, după cum în Orient, Săptămâna Sfântă este numită Săptămâna Mare.

Ne bucurăm să proclamăm și să celebrăm cu reînnoită credință marele mister al mântuirii, în cea mai sfântă zi a anului liturgic: Paștele Domnului.

Când celebrăm Paștele și cântăm biruința învierii, devenim beneficiarii fericiți ai victoriei Domnului vieții asupra morții și ne transformăm în vestitorii triumfului iubirii sale pentru lume, o pecete de iubire definitivă a lui Dumnezeu.

Moartea și învierea lui Cristos este cel mai mare gest de iubire al lui Dumnezeu față de oamenii acestui pământ, oameni plini de lacrimi și dureri, de rătăciri și de întuneric, care par că au pierdut busola vieții, care se zbat printre atâtea idei și ideologii contradictorii ce-i îndepărtează de sursa adevărului și a liniștii, de adevărata speranță, de însuși Dumnezeu.

O mărturie vie

Într-o carte recentă, a cardinalului Angelo Comastri, cu titlul: „Firma di Dio”, adică „Iscălitura lui Dumnezeu”, găsim chiar la început, în invitația de a o citi și medita, cuvintele vestitului scriitor rus Feodor Dostoievski, care în anul 1854 se adresa Nataliei Fonvizina cu aceste cuvinte: „Sunt un fiu al acestui secol, un fiu al lipsei de credință și al dubiilor zilnice care mă pătrund până în măduva oaselor. Câte chinuri dureroase mă costă acel dor după credință, pe care îl simt așa de puternic în inimă, câte motivații contrare îmi pătrund sufletul. Cu toate acestea Dumnezeu mi-a trimis momente în care mă simt cu totul în pace și liniște. În astfel de momente am conturat în mine un simbol de credință în care pentru mine totul este clar și sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l. Nu e nimic mai frumos, nimic mai profund, nimic mai rațional, nimic mai curajos și nimic mai perfect decât a crede în Cristos. Cu o mare iubire îmi repet: nu numai că nu este, ci nici nu poate fi ceva mai sfânt și mai minunat. Și mai mult: „dacă mi s-ar dovedi, că Isus Cristos este dincolo de adevăr și că în realitate adevărul este dincolo de Cristos, aș vrea mai curând să rămân alături de Cristos, decât de adevăr”.

După aceste cuvinte, autorul cărții face o reflecție conclusivă: Dostoievski, cu acest limbaj voit paradoxal, dorește să spună un lucru foarte clar: nu poate să fie nimic mai presus de Cristos și nimic fără el. Creștinismul se bazează pe această nemaiauzită afirmație: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în această lume, în această tulburătoare și însângerată istorie umană și, din acel moment, este firesc să speri că prin forța atotputernică a iubirii sale el susține și conduce omenirea spre ceruri noi și un pământ nou (cf. 2Pt 3,13)”. Da, sunt atâtea dovezi ale iubirii și luminii lui Dumnezeu în lume, dar învierea sa glorioasă le întrece pe toate.

Cristos și preoții, aleșii săi

Sfințiile voastre, dragi confrați întru preoție,

În Săptămâna Sfântă am fost chemați să participăm la Cina cea de Taină și să ne reamintim că am fost aleși de Cristos cel care ca și pe apostoli ne-a făcut părtași de sfânta sa preoție, voind ca prin noi și prin slujirea noastră să ajungă la toți oamenii cu iubirea și cu toate darurile sale. Ne-a ales să fim și noi martorii sacrificiului său pe cruce în Vinerea Mare, să-l însoțim în mormânt și apoi cu sfinții apostoli Petru și Ioan, cu ceilalți apostoli și ucenici, precum și cu femeile sfinte să vestim tuturor oamenilor marea biruință și marele har al Învierii că el nu e mort, ci este mereu viu în mijlocul nostru.

El ne-a ales și ne-a chemat să-l facem prezent în lumea tot mai zbuciumată și dezorientată a zilelor noastre.

Ne-a ales așa cum i-a ales pe apostoli și ne-a dat poruncă clară: „Așa cum m-a trimis pe mine Tatăl și eu vă trimit pe voi: mergeți și predicați evanghelia la toată făptura”.

Suntem în Anul Sfintei Preoții, an binecuvântat și sfânt, în care avem o chemare specială din partea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea și a întregii Biserici, de a descoperi în imaginea lui Cristos, fidel față de alegerea Tatălui, și în această imagine să ne verificăm fidelitatea noastră, după exemplul sfântului Ioan Maria Vianney.

Cristos ne cheamă pe toți la aceeași mărturie vie

Dragi persoane consacrate, dragi și iubiți credincioși,

Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le, cântă în aceste zile de sărbătoare întreaga Biserică din Răsărit și din Apus.

E ziua care ne cheamă la curaj, la dăruire, căci cel care a înviat a făcut-o pentru noi și pentru a noastră înviere.

Istoria vieții noastre este o istorie a iubirii lui Dumnezeu care ni s-a descoperit și a pus pecetea și iscălitura sa pe fiecare dintre noi, chemându-ne pe toți: episcopi, preoți și laici să-l întâlnim, să-l descoperim și să-l oferim și fraților noștri.

Istoria care ne înconjoară e plină de semnele biruinței sale. Moartea sau Calvarul nu l-au învins. El a învins lumea și o umple cu iubirea sa.

Este important să nu uităm că nu mai poate fi altcineva care să iubească lumea și să se dăruiască pentru ea cum a făcut-o el, Dumnezeu om, care a intrat în lume ca să o înalțe. El este cel în care credem, care, înviind din morți, nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui. Lui să-i fie slavă și cinste în veci de veci!

Împreună cu episcopul nostru Aurel, cu toți preoții ce ne stau alături, cu toți cei care lucrează în seminar și în alte instituții vă transmit un gând de prețuire, de binecuvântare și un salut frățesc și părintesc spunându-vă tuturor: Cristos a înviat! El este speranța noastră! Sărbători fericite!

Petru Gherghel, episcop de Iași

Autor: PS Petru Gherghel
Copyright: Ercis.ro
Publicarea în original: 04.04.2010
Publicarea pe acest sit: 29.03.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns