Pastorala de Paşti a PS Petru Gherghel

Scrisoare pastorală de Paști

Fața ta, Doamne, o caut!

Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul! (In 20,20)

În scrisoarea apostolică prezentată de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea după marele jubileul al anului 2000 suntem invitați la un program intens, îmbucurător și mângâietor, de a fi contemplatori ai chipului lui Isus. „La finalul jubileului, în timp ce reluăm drumul vieții obișnuite, păstrând în noi bogăția experiențelor trăite în această perioadă cu totul specială, privirea noastră rămâne mai mult ca niciodată fixată pe chipul Domnului” (NMI 16).

Dacă cineva vrea să-și întipărească în suflet, în memorie imaginea cuiva, mai întâi trebuie să-i privească și să-i admire chipul. Realitățile naturale din jurul nostru dovedesc acest lucru.

Pentru realitățile spirituale, procesul este același, în schimb un lucru este deosebit în mod fundamental, imprimarea este conștientă și reflexivă, ea vorbește fără încetare subiectului și devine izvor de bucurii ori de întristări.

Oamenii, chiar de la început, au primit în ei chipul lui Dumnezeu, deoarece ei sunt creați după chipul și imaginea sa, iar creștinii care au primit Botezul se învrednicesc să poarte în ei chipul Fiului lui Dumnezeu, devenind fii ai aceluiași Părinte ceresc.

Demnitatea omului se bazează tocmai pe această asemănare a sa cu însuși Dumnezeu care se oglindește în el. Această strălucire se poate șterge sau întuneca prin păcat, prin uitare sau încărcarea cu alte imagini ce se suprapun peste imaginea primară.

Un asemenea adevăr îl exprimă psalmistul când spune: „Fața ta, Doamne, o caut; nu-ți ascunde fața de la mine!” (Ps 27,8; 102,3). Și tot despre această realitate ne vorbește și sfântul Augustin când afirmă: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în tine”.

Cristos, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut
(cf. Col 1,15)

La împlinirea timpurilor, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut trup și a locuit între noi (cf. In 1,14), făcându-se întru totul asemenea oamenilor (cf. Fil 2,7), pentru a-i izbăvi de păcate și pentru a-i învrednici să se bucure de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a reface în oameni imaginea lui Dumnezeu (cf. Col 3,10).

Atunci când noi îl vedem pe Cristos de fapt îl întâlnim și-l vedem pe Tatăl, după cum ne asigură însuși Isus când spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe acela care m-a trimis” (In 12,45). Dumnezeu cel nevăzut se face vizibil prin însuși Fiul său care a venit pe pământ pentru ca noi să cunoaștem puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,24). Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea sa (cf. Gen 1,27) și „atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,17). Cu alte cuvinte, omul are posibilitatea să se bucure în veșnicie de Dumnezeu și de imaginea sa.

Atunci când trecea pe drumurile Palestinei mulți se îndreptau spre el ca să-l vadă, să-l asculte și să se vindece. Urcat pe lemnul crucii, el s-a oferit pentru toți, îmbrățișându-i în iubirea sa mântuitoare, spunând „Tată, iartă-i că nu știu ce fac” (Lc 23,34), „s-a săvârșit” și „plecându-și capul își dădu sufletul” (In 19,33), demonstrând prin aceasta iubirea cu care a venit în lume. Cei care l-au răstignit au fost obligați să mărturisească: „Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27,54).

Pe acest Isus a dorit să-l vadă Zaheu și a fost mântuit el și casa lui; de imaginea lui a rămas impresionată femeia prinsă în adulter, pe care Isus a eliberat-o și a iertat-o, iar ea nu l-a mai uitat niciodată. Pe el l-au primit în casa lor Lazăr, Maria și Marta și l-au îndrăgit și ascultat, rămânând bucuria casei lor și a fiecăruia în parte.

Pe acest Isus visau să-l vadă acei pelerini greci care s-au adresat apostolului Filip când au ajuns la Ierusalim cu ocazia Paștelui: „Am vrea să-l vedem pe Isus” (In 12,12), pentru ca apoi cu imaginea lui în minte și în inimi să se întoarcă de unde au venit.

Dorința continuă a omenirii

De atunci și până astăzi mii și milioane de oameni, pelerini pe acest pământ, își exprimă cu speranță și iubire dorința lor: vrem și noi să-l vedem pe Isus.

Când a fost prezentat prima dată la televiziunea americană filmul lui Franco Zefirelli, Gesu di Nazareth, se spune că americanii au rămas în fața ecranelor mai mult de patru ore; pe străzile orașelor se instalase un calm neobișnuit, o liniște ieșită din comun. Toți erau interesați să-l vadă pe Isus.

Zilele acestea o nouă producție cinematografică preocupă întreaga lume (cu cele două poziții – pro și contra) toți fiind interesați să-l vadă pe Isus în filmul lui Mel Gibson, „Patima lui Cristos”. Nici un alt film nu a avut o asemenea căutare.

Oamenii de astăzi doresc „să-l vadă pe Isus”, să-i cunoască misterul; așteaptă de la el o intervenție, o schimbare. Unde îl vom găsi pe Cristos, cum îl vom putea întâlni și vedea, cine ne va putea vorbi despre el?

Cum îl vom putea vedea mai ușor?

Mai întâi trebuie să apelăm la mărturia evangheliilor, trebuie să-i ascultăm pe cei care i-au fost alături, pe apostoli și ucenici, trebuie să-l descoperim în cei care cred în el și-l urmează, dar mai ales trebuie să-l vedem în cei din jurul nostru, în cei slabi și marginalizați, în cei bolnavi și săraci, în aproapele nostru, într-un chip deosebit, trebuie să-l vedem în Biserică, în fiii Bisericii, în lucrarea lor de mărturie grăitoare.

„Nu a primit oare Biserica misiunea de a face să strălucească lumina lui Cristos în fiecare perioadă istorică, de a face să strălucească chipul său și înaintea generațiilor noului mileniu?” (NMI 16), ne provoacă și ne întreabă Sfântul Părinte.

Dacă Biserica are o astfel de răspundere, atunci fiecare dintre noi trebuie să contribuie la arătarea chipului lui Cristos, după ce l-a contemplat și l-a întipărit în inima și în viața sa.

Chipul și imaginea lui Cristos

Chipul lui Cristos trebuie cunoscut în realitatea sa cu care a intrat în lume și în istoria oamenilor și cu care s-a întipărit în inimile oamenilor.

Chip plăpând și nevinovat – născut dintr-o fecioară, în Betleemul Iudeii și crescut în casa lui Iosif și a Mariei din Nazaret.

Chip frumos și plin de zel pentru casa Tatălui – în anii copilăriei și tinereții sale prezent la templu, muncind cu mâinile în atelierul lemnarului Iosif, așa cum și-l reamintesc cei care l-au reîntâlnit în sinagoga din Nazaret.

Chip plin de iubire și de milostivire trecând prin sate și orașe, făcând peste tot numai bine și vestind noua împărăție a lui Dumnezeu.

Chip îndurerat. În evanghelii, partea suferinței și a sacrificiului său este cea mai impresionantă și cea mai capabilă să arate misterul iubirii, al dăruirii pentru frații săi. Aici demonstrează tot programul său de ispășire și mântuire; aici se realizează planul de iertare al omului. El a pătimit și a murit pentru păcatele noastre. Acest adevăr îl întâlnim în declarațiile sfinților evangheliști și în scrierile sfinților apostoli (cf. Mc 10,45; Ef 5,2; 1Tim 2,6; 1In 3,16).

Timpul Postului Mare ne-a oferit calea parcursă de Fiul lui Dumnezeu, care, așa cum a prezis profetul Isaia (cf. Is 52,53), a fost plină de suferință, de sânge și moarte, o cale pe care a ales-o și a îmbrățișat-o până la sacrificiul suprem arătând și împlinind ceea ce spunea înainte de patima sa: „Nimeni nu are o iubire mai mare ca acela care-și dă viața pentru prietenii săi” (In 15,13).

Săptămâna Sfântă, cu momentele din sala Cinei de taină, din Grădina Măslinilor și mai ales cu tragedia de pe Calvar, ne-a arătat chipul suferind al lui Isus care, desigur, s-a întipărit și în sufletul nostru, așa cum s-a întipărit pe marama Veronicăi și în inima Mariei, care l-a văzut purtându-și crucea și murind pe ea în chinuri groaznice.

Cei care au văzut „Patima lui Isus” după regizorul Mel Gibson nu mai pot uita niciodată chipul său însângerat, dar și resemnarea sa impresionantă.

Chipul celui înviat. Apostolii, femeile sfinte, ucenicii în drum spre Emaus sau readunați în Cenacol au fost surprinși de această nouă realitate: Învățătorul înviat, care îi salută: „Pace vouă!” (Lc 24,36). Un alt chip le apare înainte, un chip luminos, strălucitor și victorios.

Învierea a fost răspunsul Tatălui la supunerea sa, așa cum ne amintește în Scrisoarea către Evrei autorul sacru: „În zilele vieții sale pământești a înălțat cu strigăt puternic și cu lacrimi rugăciuni și cereri către Dumnezeu care îl putea salva de la moarte și a fost ascultat pentru că a fost supus în toate. Deși era fiu, a învățat ce este ascultarea din cele ce a pătimit, ajungând astfel să fie desăvârșit, a devenit pentru toți cei care ascultă de el cauză de mântuire veșnică” (Evr 5,7-9; NMI 28).

Fața lui Cristos s-a transformat, s-a luminat și transmite prietenilor săi curajul iubirii, revarsă peste ucenicii săi darul învierii, darul Duhului Sfânt, umplându-i de speranță și pace.

Chipul strălucitor pe care l-au văzut pe Tabor le reapare în memorie și ei îl recunosc: este el, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, care învinge răul, păcatul și moartea, și care răspândește în lume razele strălucirii sale.

Sfințiile voastre, dragi frați și surori, iubiți credincioși,

În multe din Bisericile creștine catolice din Africa, acolo unde nu de mult evanghelia a purtat chipul lui Cristos făcut om, jertfit pentru lume, mort și înviat pentru învierea și înălțarea omului, deasupra altarului sau chiar și pe fațada principală se poate vedea o imagine impunătoare și impresionantă, chipul lui Cristos victorios, eliberator, iar sub brațele sale întinse în formă de cruce se află poporul cel nou al Africii, creștinii plini de bucurie și viață.

Celebrând și anul acesta marele mister al morții și al învierii glorioase, trebuie să ne înălțăm privirea spre el, să-i privim chipul, fața sa strălucitoare și să ne simțim și noi iluminați, încurajați și eliberați, convinși că el ne-a scos și pe noi din întunericul păcatului și al morții și ne-a făcut părtași de învierea lui.

Pentru noi toți, care credem în înviere – catolici, ortodocși, protestanți -, care anul acesta celebrăm cu deosebită bucurie și satisfacție marele mister al învierii, Paștele, la aceeași dată, există un adevăr unic și mângâietor: cu el și noi vom învia și moartea nu o vom mai vedea, aleluia!

Cu aleasă bucurie și profundă dragoste, împreună cu Preasfințitul Aurel și cu toți colaboratorii noștri vă spunem din inimă în acest ultim an al Sinodului diecezan: Duc in altum – Înaintați în larg!

Curaj, Cristos e viu, el este mereu același și rămâne același pentru vecie (cf. Evr 13,8). Chipul lui Cristos să fie bucuria și speranța noastră!

Sărbători fericite! Cristos a înviat, aleluia!

Petru Gherghel, episcop de Iași
Iași, 25 martie

Autor: PS Petru Gherghel
Copyright: Ercis.ro
Publicarea în original: 11.04.2004
Publicarea pe acest sit: 11.04.2004
Etichete: ,

Lasă un răspuns