Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

Viața consacrată – dar pentru oameni

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților credincioși greco-catolici împreună rugători, precum și tuturor credincioșilor creștini, arhierească binecuvântare și creștineasca salutare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

Mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului nostru Isus Hristos ne invită să îmbrăcăm din nou cu bucurie haina strălucitoare a harului primit prin Botez. Să ne reamintim că am primit marele Dar al Vieții prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, care, în deplină ascultare față de voința Tatălui, și-a consacrat întreaga viață slujirii planului Său. El a îmbrăcat haina păcatelor și a morții noastre pentru a ne îmbrăca pe noi în haina Învierii Sale, așa cum scria Sf. Pavel romanilor: «am fost înmormântați împreună cu El prin botez în moartea Lui pentru ca, după cum Hristos a Înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă» (cf. Rom 6,4).

Iubiți credincioși, continuând meditațiile din Anul Vieții Consacrate, să ne reamintim că suntem cu toții persoane consacrate prin taina Sf. Botez. De aceea, pentru fiecare dintre noi, sărbătoarea Învierii Domnului este și rămâne centrul și fundamentul credinței noastre creștine.

Înainte de patima Sa, Isus ceruse apostolilor să privegheze împreună cu El în rugăciune, dar găsindu-i adormiți, îi întreabă: «De ce dormiți? Treziți-vă (Înviați!) și vă rugați, ca să nu intrați în ispită!» (cf. Lc 22,46). Isus ne invită și pe noi, astăzi, să ne trezim din somnul vieții de rutină, să înțelegem importanța vieții de rugăciune și să trăim în comuniune cu El, după voința Tatălui.

Aceasta este și invitația pe care Sf. Părinte o adresează în acest an persoanelor consacrate: «Treziți lumea și luminați-o cu mărturia voastră profetică!».

Vă propun în continuare câteva scurte meditații asupra misterelor Patimii, Învierii și Înălțării Domnului pentru ca, împreună cu îngerii, cunoscătorii și însoțitorii tainici ai Fiului lui Dumnezeu, să putem pătrunde mai adânc în tainele vieții noastre de credință și, primind cu bucurie lumina Învierii lui Hristos în sufletele noastre, să o răspândim în lume.

1. Agonia din Grădina Ghetsemani
«Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă» (cf. Lc 22,42)

Înainte de patima și moartea Sa răscumpărătoare, Isus petrece noaptea împreună cu apostolii. Este momentul Cinei de taină, în care Isus întemeiază Sf. Euharistie, sacramentul prezenței Sale în mijlocul credincioșilor Săi, precum și Sacramentul Sf. Slujirii, Taina Ordinului sacru. Astfel, prin persoanele consacrate slujirii Lui, misterul prezenței Sale tainice va fi perpetuat și celebrat de-a lungul timpului.

Apoi, Isus împreună cu apostolii se retrag la locul obișnuit de rugăciune pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsemani. Este locul numit al «presei de ulei» în care rodul măslinului era sfărâmat, stors, pentru a obține uleiul prețios, hrănitor, vindecător și dătător de viață.

Grădina Ghetsemani, este locul în care Fiul lui Dumnezeu va accepta să fie zdrobit, sfărâmat prin patima și moartea Sa, pentru a putea dărui tuturor vindecarea de păcat și Spiritul dătător de viață. Începe cea mai lungă noapte a vieții Mântuitorului, noaptea agoniei, a singurătății, a domniei împăratului lumii acesteia. Este «ora» prevestită de Isus, în care va pătrunde în noaptea păcatelor noastre, dar nu pentru a rămâne în întunericul lor, ci pentru ca, prin moartea Lui, să o transforme într-o nouă zi, Ziua răsăritului fără de apus.

Isus îi alege pe cei trei apostoli, Petru, Iacob și Ioan, care fuseseră martori la momentul revelării strălucirii divinității Fiului Omului pe Tabor, chemându-i să I se alăture în momentul dezvăluirii slăbiciunii umanității Fiului lui Dumnezeu în Ghetsemani.

«Întristat este sufletul Meu până la moarte», le spune Isus cerându-le: «rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine» (cf. Mt 26,38). Isus trăiește drama întristării, a singurătății umane, asemănătoare celei trăite de omul păcătos. De obicei, pentru rugăciunea de noapte Isus se retrăgea singur, fără teamă, în locuri pustii. Acum însă, pătruns de mâhnire și tulburare, sufletul Său se pregătește pentru cel mai important moment de rugăciune al vieții Sale. De aceea, Isus dorește să fie însoțit în rugăciunea Sa, să fie susținut și sprijinit. Le cere apostolilor aleși să rămână alături de El, treji, în rugăciune, pentru «a nu intra în ispită» (cf. Lc 22,40), căci și apostolii, în aceeași noapte, vor avea de trecut prin marea încercare a singurătății, a fricii și a tulburării, a «nopții credinței».

Depărtându-se de ei, Isus, îndurerat, cade cu fața la pământ în rugăciune (cf. Mt 26,39). Este mâhnirea Omului care își recunoaște micimea în fața hotarului morții, dar și a Fiului care simte apăsarea, dificultatea de a împlini voința Tatălui.

«Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!» (cf. Mt 26,39), este rugăciunea pe care o face Isus apelând, printr-un strigăt de iubire, la Unicul Izvor al vieții, care este Tatăl Creator. Fiul Omului a cunoscut tulburarea și mâhnirea în fața morții violente, a morții nedrepte, gustând din plin repulsia față de trupul apăsat de păcat și de frica morții, dar păstrând în același timp, conștiința nevinovăției și a divinității Sale.

«Dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești», continuă rugăciunea lui Isus dezvăluind acea luptă interioară care se dă acum, pe viață și pe moarte, între voința umană și cea divină, între simțirea umană și rațiunea spirituală, divină. Isus va lua decizia finală, de a muri pentru păcatul oamenilor, pentru ca, înviind, să poată anula puterea morții și să devină Izvor de viață pentru frații Săi.

Timp de o oră (cf. Mt 26,40), Isus se roagă cu intensitate maximă, trăind o adevărată agonie, un chin, un zbucium interior, ca ultimă luptă împotriva morții. Acolo este moartea definitivă a Eu-lui voinței umane, care permite deschiderea totală spre acceptarea voinței Tatălui.

«Un înger din cer s-a arătat Lui și Îl întărea», ne spune Evanghelistul Luca (cf. Lc 22,43). În ceasul încercării, Milostivul Tată oferă ajutorul Său și consolarea Sa prin mesagerul îngeresc, tocmai pentru a arăta că, deși nu va împlini rugăciunea Fiului Său, rămâne alături de El în suferința Sa.

Momentul rugăciunii lui Isus ne învață să nu ne ascundem slăbiciunea în fața Tatălui, ci să I-o dezvăluim cu smerenie și sinceritate, pentru că Tatăl nu ne lasă niciodată singuri când îl chemăm în ajutor. Atunci, vom deveni puternici, așa cum scria Sf. Pavel «când sunt slab, atunci sunt puternic», pentru că tocmai în slăbiciunea umană se poate manifesta deplin puterea Domnului (cf. 2Cor 12,9.10).

În timp ce Isus se ruga cutremurat în fața morții, aceia care fuseseră aleși să-L susțină, în loc să persevereze în rugăciune, abandonează lupta interioară, cad pradă oboselii și întristării. Ca urmare, ucenicii rămân departe de profunzimea momentului și de dramatismul luptei interioare pe care Isus o trăia în rugăciune.

Isus se roagă a doua oară și apoi a treia oară spunând «Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu îl beau, facă-se voia Ta» (cf. Mt 26,42). Dacă la prima rugăciune Isus exprimase ceea ce simțea, ca om, rugându-se să treacă paharul suferinței de la El, acum, fiind convins că acesta este planul divin, cererea Lui se transformă într-o rugăciune de acceptare a voinței Tatălui.

Isus se întoarce din nou la apostoli și îi găsește dormind chiar și după a doua și a treia rugăciune, deși îi chemase acolo pentru a-i fi «îngeri consolatori» în agonia Sa. El se adresează alternativ Tatălui și oamenilor (ucenicilor Săi), dar Tatăl nu îi răspunde, iar apostolii adorm întristați (cf. Lc 22,45). Fiul lui Dumnezeu și în același timp Fiul Omului caută un răspuns suferinței Sale și la Dumnezeu și la oameni, trăind mâhnirea celui abandonat de Tatăl și părăsit de oameni. Îi rămâne doar iubirea, care se înalță cu încredere spre Tatăl nevăzut, izbucnind ca un strigăt de ajutor din întunericul lumii, în cea mai frumoasă rugăciune: «Părintele meu, facă-se voia Ta!». Apoi, după acest timp intens de rugăciune, când decizia a fost luată, Isus prinde din nou putere, îi trezește pe apostoli din adormirea lor, mustrându-i: «De ce dormiți? Sculați-vă și vă rugați să nu intrați în ispită!» (cf. Lc 22,46). De fapt, Isus le spune: «Înviați și vă rugați!» adică nu vă lăsați pradă întristării, suferinței, morții păcatului, ci treziți-vă la viața de credință, treziți-vă pentru a cere ajutorul Tatălui nevăzut, căci El este mereu alături de voi.

Sub privirile contemplative ale cetelor îngerești care au însoțit mereu Cuvântul Întrupat în misiunea slujirii Sale, Isus se îndreaptă spre cutremurătorul moment al Crucii fără a fi ajutat în vreun fel de mulțimile cerești, tocmai pentru că, acolo în Ghetsemani, și-a asumat pe deplin Patima Răscumpărătoare.

Înainte de ultima cină, Isus le spusese apostolilor Săi: «a sosit ora ca Fiul Omului să fie preaslăvit (…) și ce voi zice? Părinte izbăvește-mă de ora aceasta. Dar pentru aceasta am venit în ora aceasta» (cf. Io 12,23.27). Atunci când ucenicii îi vor sări în apărare cu spada, Isus le va reaminti că are mereu alături de El legiunile angelice și, la cererea Lui, Tatăl ar fi putut trimite în ajutor «peste douăsprezece legiuni de îngeri» (cf. Mt 26,53-54), dar Planul lui Dumnezeu este deja scris și trebuie împlinit, de aceea Isus îi întreabă: «cum se vor împlini Scripturile, că așa trebuie să fie?» (cf. Mt 26,54).

Apoi, Isus va fi arestat și se va lăsa purtat de mâinile oamenilor pe drumul Crucii, spre Calvar, pentru ca acolo, de la înălțimea Crucii, cu brațele întinse, să poată revărsa iubirea Sa divină asupra întregii lumi, printr-o îmbrățișare mântuitoare.

Agonia din Ghetsemani ne învață cât de importantă este rugăciunea făcută cu smerenie, încredere și perseverență, tocmai în momentele de suferință, de tulburare, de întuneric spiritual, fără a cădea pradă ispitei descurajării, întristării sau disperării, ci rostind acea frumoasă rugăciune a agoniei lui Isus: «Părinte, facă-se voia Ta!».

Trebuie să avem încredere că, în ceasul încercării, Dumnezeu oferă și harul și ajutorul îngerului consolator nevăzut, căruia putem, de asemenea, să ne rugăm. Să respectăm cu perseverență angajamentele luate în fața lui Dumnezeu, ca persoane consacrate, și să nu uităm că avem misiunea de a deveni și noi «îngeri consolatori» pentru atâția frați care au nevoie de ajutor, de sprijin, de încurajare în suferințe, necazuri, lipsuri, întristare. Sunt atâția semeni ai noștri care caută un «înger consolator» uman.

Vă invit să ne întrebăm:

  • Care sunt caracteristicile rugăciunii lui Isus în Grădina Ghetsemani?
  • Cum procedez în situații dificile? Cum mă rog? Cui mă adresez?
  • Cum discern voința Tatălui în viața mea?

2. Maria și Ioan sub Cruce
«Iată fiul tău! (…) Iată mama ta!» (cf. Io 19, 26.27)

În momentul culminant al morții răscumpărătoare pe Cruce, Cuvântul Întrupat avea alături de El nevăzutele cete îngerești, consacrate slujirii Lui, dar și acele persoane care au ales în mod liber să-L urmeze și să se consacre slujirii Lui. Dintre toți ai Săi, sub Cruce au rămas doar mama Lui, câteva femei pioase și ucenicul iubit.

După ce voința Tatălui a fost acceptată, iar Patimile au fost îndurate fără împotrivire, acum Isus rostește ultimele cuvinte. El oferă iertarea celor care încă îl batjocoreau, promisiunea Raiului tâlharului convertit și, treptat, se detașează de tot ce avea. Hainele Sale sunt lăsate în mâinile soldaților, ucenicul iubit este încredințat mamei Sale, iar Maria, mama Sa iubită, este încredințată ucenicului.

La Întruparea Sa, Cuvântul divin, îmbrăcase haina slujirii umane, devenind Slujitorul Domnului, Alesul Tatălui (cf. Is 42,1), consacrat răscumpărării oamenilor. El își oferă acum sufletul în mâinile Tatălui, în sărăcie deplină, fără a poseda vreun obiect material, în curăție deplină, desprins de orice atașament uman și în deplină ascultare, renunțând chiar și la propria voință, pentru a bea paharul suferinței până la sfârșit, smerindu-Se pe Sine, «ascultător făcându-Se până la moarte și încă moartea pe Cruce» (cf. Fil 2,8). După ce totul a fost împlinit, Fiul eliberat de orice atașament material sau uman, în deplină sărăcie, așa cum venise pe lume, în peștera din Bethleem, dar cu bucuria misiunii împlinite, va putea rosti: «săvârșitu-s-a!» (cf. Io 19,30). Ultimul cuvânt al lui Isus, în Evanghelia după Ioan, nu este un strigăt de disperare, de abandon sau rugăciune, așa cum citim la Matei sau Marcu, ci este vestea bună a victoriei finale, a eliberării definitive, «totul a fost împlinit», slujirea încredințată a fost dusă la bun sfârșit.

Apostolul Ioan scrie că acolo, pe Golgota, «stăteau sub Crucea lui Isus» (cf. Io 19, 25), un grup de persoane care au rămas fidele iubirii Lui. Dar care era rolul acestor persoane atunci când nu se mai putea face nimic și totul se îndrepta inevitabil spre moartea Celui răstignit? Această atitudine contemplativă este dovada iubirii și a milostivirii care, atunci când nu mai poate face nimic, se transformă în compătimire, aceea comuniune cu cel iubit care suferă, încercând prin împărtășire, alinarea durerii lui. Din milostivirea lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat se naște jertfa răscumpărătoare a Crucii, iar din milostivirea acestor persoane consacrate iubirii Celui Răstignit se naște omul cel nou care primește darul răscumpărării din păcat.

Maria, imaginea persoanei consacrate, în care se regăsește atât fecioria, cât și maternitatea, slujirea lui Dumnezeu, dar și slujirea în viața de familie, devine, acolo, sub Cruce, persoana în care se întâlnește vechiul popor a lui Dumnezeu (Israel) cu noul popor a lui Dumnezeu (Biserica). Este începutul unei noi alianțe dintre Dumnezeu și om. Astfel, Maria, mamă și fecioară consacrată, devine femeia care generează un nou popor prin opera Fiului ei, este noua Evă, mama tuturor celor vii spiritual (cf. Gen 3,20), mama celor consacrați slujirii Fiului (cf. S. Fausti).

În ultimele clipe ale vieții Sale, Isus nu se închide în propria suferință, ci este preocupat de aceia care au rămas fideli iubirii Lui, și care, după moartea Lui, se vor simți singuri și abandonați: mama Lui și ucenicul cel iubit. Să remarcăm însă că în Evanghelia de la Ioan aceștia sunt numiți, de fiecare dată, prin raportul pe care îl au cu Isus. Este un detaliu simbolic deoarece pe plan spiritual, raportul cu Isus este cel care definește cu adevărat persoana consacrată. Pentru Maria, relația mamă-Fiu, este o legătură fundamentală, atât pe plan uman, familial, cât și pe plan spiritual, în virtutea consacrării lor slujirii lui Dumnezeu. Pentru Ioan, relația cu Isus, a început odată cu chemarea lui și, apoi, în comuniune de trăire alături de Maestrul său, s-a dezvoltat o legătură particulară de iubire, de aici și numele de «ucenicul cel iubit».

Maria și Ioan au, fiecare dintre ei, o legătură spirituală strânsă cu Isus, dar acum, sub cruce, Isus dorește să întemeieze un nou raport între ei, o nouă legătură spirituală, mamă-fiu și fiu-mamă. De aceea, cu ultimele forțe, se adresează Mariei spunându-i: «Femeie, iată fiul tău!» (cf. Io 19,26) și cerându-i mamei Lui să îl privească pe Ioan ca fiu al ei, în iubire, așa cum El îl privise ca pe un frate al Său. Apoi, se adresează apostolului Ioan spunându-i: «Iată mama ta!» (cf. Io 19,27). Ucenicul iubit care reprezintă acum noul popor al lui Dumnezeu (Biserica), este chemat să privească spre Maria, femeia și fecioara consacrată, ca la o mamă iubitoare, ocrotitoare și mijlocitoare.

«Și din ceasul acela ucenicul a primit-o întru ale sale», scrie însuși ucenicul cel iubit (cf. Io 19,27). Astfel, în virtutea fidelității iubirii față de Isus, Maria este primită de Ioan «întru ale sale», ca fiind cea mai apropiată sufletește în viața lui de credință, de rugăciune și de comunitate.

Aceștia, de acum înainte, prin cuvântul rostit de la înălțimea Crucii, vor rămâne împreună în aceeași consacrare, în aceeași comunitate, în unica familie a lui Hristos și vor atrage la ei pe toți cei aflați în relație de iubire cu El. Această nouă legătură de iubire, sigilată sub Cruce, împlinește voința Tatălui și rugăciunea Fiului, ca toți să fie una, în iubire, pentru ca lumea să creadă (cf. Io 17,21).

Astfel, Maria și Ioan reprezintă nucleul de fidelitate în iubire și slujire în jurul căruia se va aduna noul popor al lui Dumnezeu. Aceștia, vor rămâne ca modele ale slujirii pentru toți cei consacrați prin Botez spre a trăi în aceeași credință, speranță și iubire, în familie sau în comunități consacrate.

Suntem invitați și noi «să stăm» câteva clipe sub Crucea înconjurată de îngerii nevăzuți și de cei rămași credincioși lui Isus și să privim spre Cel Răstignit, să fim alături de Cel care a suferit pedeapsa păcatelor noastre, reamintindu-ne că prin Jertfa Crucii am primit numele de creștini. Chemarea adresată lui Ioan de a o primi pe Maria întru ale sale: «Iată mama ta!», este acum chemarea adresată nouă, să o primim ca mamă pe Maria în viața noastră de credință, să-i cerem mijlocirea și ocrotirea în rugăciunile noastre zilnice, să-i aducem cinstire în sărbătorile dedicate ei și să avem mereu un cult special față de aceea care este Preabinecuvântata Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, Mama Bisericii, hrănindu-ne din exemplul fidelității slujirii ei și împărtășindu-ne din iubirea ei maternă.

«Relația cu Preasfânta Fecioară Maria, pe care orice credincios, o întreține datorită unirii sale cu Hristos, apare și mai puternic în viața persoanelor consacrate și are o importanță fundamentală, atât pentru viața spirituală a oricărui suflet consacrat, cât și pentru unitatea și progresul întregii comunități» spunea Sf. Ioan Paul al II-lea (cf. V.C. 28).

Maria este exemplul sublim de consacrare desăvârșită, prin deplina apartenență la Dumnezeu și prin dăruirea ei totală Lui. Viața Consacrată o consideră drept model de consacrare Tatălui, de unire cu Fiul și docilitate față de Spiritul Sfânt (cf. V.C. 28).

Să ne întrebăm acum, în virtutea relației pe care o avem noi cu Isus:

  • Care ar fi numele pe care El mi L-ar da?
  • Care este relația mea cu Preasfânta Fecioară Maria?
  • Cum cultiv virtutea compătimirii?

 3. Îngeri la Înviere și la Înălțare
«De ce căutați pe Cel viu între cei morți?» (cf. Lc 24,5)
«De ce stați privind spre cer?» (cf. Fapte 1,11)

Așa cum am văzut, persoanele consacrate Cuvântului Întrupat, adică mulțimea de îngeri și câțiva oameni, I-au rămas alături în momentul suprem al morții pe Cruce. Cunoaștem din scrierile evanghelice ora patimilor și a morții lui Isus, modul în care a murit și chiar ultimele cuvinte rostite de El. Despre momentul Învierii, însă, nu știm nimic cu exactitate, nici ora, nici modalitatea, nici un cuvânt, pentru că nici o ființă omenească nu a fost de față la gloriosul eveniment. Doar cetele cerești au putut contempla ceasul tainic în care lumina a izbucnit din întuneric, iar trupul glorificat animat de o forță divină, a părăsit grota în care fusese așezat. Tot îngerii au fost aceia care au înlăturat piatra mormântului pentru ca, arătând mormântul gol, să aducă oamenilor vestea cea bună și să proclame pentru întâia oară victoria definitivă a Vieții asupra morții: «Nu este aici, a Înviat!» (cf. Lc 24,6).

Femeile pioase, păstrând neștirbită fidelitatea în slujire, doresc să desăvârșească ritualul funerar, să ungă trupul Celui mort prin răstignire. Iubirea dă curaj femeilor să depășească temerile umane și să pornească foarte de dimineață spre mormânt. Acolo, însă, nu le întâmpină soldații romani și nici piatra grea a mormântului, așa cum se așteptau. Piatra este înlăturată, iar mormântul este gol. Deodată, femeilor uimite li se arată doi îngeri binevestitori înveșmântați în lumina divină a Vieții. Femeile înfricoșate se închină la pământ în fața mesagerilor cerești. Aceștia, citindu-le gândul, fac să răsune în sufletul lor vocea divină: «De ce-L căutați pe Cel viu între cei morți?» (cf. Lc 24,5), căci femeile purtătoare de mir veniseră purtând în suflete imaginea Celui mort prin răstignire pe Cruce și, apoi, așezat în mormânt.

«Dumnezeu nu este un dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci toți trăiesc în El» (cf. Lc 20,38), spunea Isus saducheilor și cărturarilor care încercau să-L prindă în cuvânt. Ca urmare, Cel viu prin excelență, Cuvântul Tatălui, prin care toate s-au făcut, nu poate fi găsit în neființă sau în întunericul morții. El, Slujitorul Domnului, acceptând voința Tatălui, a trecut acum pragul morții pentru a deschide tuturor poarta vieții.

Astfel, prin Învierea Lui, Isus a dorit să ne elibereze de păcat și de frica de moarte, dobândindu-ne darul vieții de după moarte.

Glasul ființelor netrupești continuă: «Nu este aici, a Înviat!» (cf. Lc 24,6), declarând victoria definitivă a luminii asupra întunericului, a bucuriei vieții în har asupra întristării păcatului. Aceasta este vestea cea bună ce preschimbă golul înfricoșător al morții în darul bucuriei vieții și aprinde în sufletele întristate lumina credinței: «Hristos a Înviat!»

Apoi, îngerii le reamintesc femeilor pioase cuvântul prin care Isus prevestise deja patima și moartea Sa prin răstignire, dar și învierea de a treia zi (cf. Lc 24,7). Acum aceste cuvinte s-au împlinit. Primind vestea mesagerilor cerești, femeile se întorc în grabă de la mormânt, cu sufletele pline de bucurie. Acesta este drumul convertirii, al întoarcerii, al reînvierii credinței în sufletele adormite de întristarea morții. Femeile purtătoare de mir devin, astfel, la rândul lor, primii mesageri care primesc misiunea de a transmite cu bucurie cuvântul divin, vestind apostolilor Învierea lui Hristos.

Cei consacrați slujirii lui Isus păstrează atât de puternic imaginea morții Lui încât nu au încredere în cuvântul femeilor. O singură persoană a rămas neclintită în credință, deși văzuse moartea prin răstignire și așezarea în mormânt a lui Isus. Ea nu va merge cu celelalte femei la mormânt, pentru că păstrase în sufletul ei Cuvântul vieții. Aceasta era Preasfânta Fecioară Maria, Mama Lui.

Neîncrederea îi va scoate pe apostoli din adormirea întristării și îi va conduce pe doi dintre ei la mormântul gol. Astfel, vor rememora și ei Cuvântul Său și vor putea trăi bucuria Învierii. Apostolii îl vor revedea pe Isus în trupul Său glorificat, îl vor putea atinge și vor putea experimenta prezența Lui. Așa cum Tatăl Creator suflase asupra pământului suflarea Spiritului Său, dând viață primului om, Adam, acum, Hristos înviat suflând asupra apostolilor le dăruiește puterea Spiritului Sfânt pentru a-i reînvia la viața de credință și a-i consacra pentru o nouă slujire. «Precum m-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și eu pe voi» (cf. Io 20,21), le spune Isus. Așa cum Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Slujitor al planului divin de mântuire, la fel, acum, Fiul trimite pe apostoli să continue opera Sa de slujire în lume. Ei sunt noul popor al lui Dumnezeu, consacrat Tatălui, după modelul Fiului, prin puterea Spiritului Sfânt. Astfel, prin viața lor de credință consacrată slujirii oamenilor, ei vor duce mai departe vestea învierii și a darului vieții, chiar cu prețul vieții lor, devenind primii martiri, modele de credință și dar pentru oameni.

La momentul Înălțării la ceruri, Hristos, binecuvântându-i pe apostoli, se înalță la Tatăl, dar spiritual, prin credință, va rămâne prezent în sufletele celor credincioși Lui.

Acesta, este momentul încheierii misiunii publice a Mântuitorului, începută la Botezul Său, pe malul Iordanului, sub binecuvântarea vocii Tatălui și a luminii Spiritului Sfânt, pentru ca, apoi, fii noului Popor al Său născut pe Cruce, trecând prin moartea și Învierea Sa, să-i continue misiunea prin puterea harului Spiritului Sfânt. Acesta este poporul celor consacrați prin taina Botezului, creștinii, care, deși nu Îl vor mai vedea în trup, vor păstra viu în sufletele lor Cuvântul Său, vor celebra sacramentele prezenței Sale și vor mărturisi Învierea Sa.

Așa cum la mărita Înviere din morți Isus a fost însoțit de mulțimea corurilor îngerești, asemănător, la glorioasa Înălțare la Cer I-au rămas alături miile de slujitori netrupești, care în cântări de laudă au condus pe Domnul Vieții spre tronul Gloriei cerești. Dintre aceștia, se arată «doi bărbați îmbrăcați în haine albe» (cf. Fapte 1,11), care adresează tuturor celor prezenți, apostoli și femei pioase, o nouă întrebare: «De ce stați privind la cer?» (cf. Fapte 1,11), invitându-i să regăsească acum prezența vie a lui Isus în sufletele lor și chipul Său în chipul aproapelui.

Persoanele consacrate vor ști că întotdeauna vor putea înălța privirea spre Cer, în rugăciune și adorație, pentru a înțelege mai bine care este voința divină și apoi a se supune ei cu bucurie prin activitatea lor. Misiunea în lume, în familie și societate, își va avea întotdeauna izvorul în rugăciune, în comuniunea spirituală cu Tatăl, prin Fiul, în Spiritul Sfânt.

Persoanele consacrate sunt chemate să fie misionare, prin simpla lor prezență să devină un semn autentic al lui Hristos în lume. Stilul lor de viață, comportamentul lor, să reflecte idealul pe care îl urmează, să fie semne vii ale prezenței divine și propovăduitori ai Cuvântului Întrupat, chiar în tăcere (cf. V.C. 25).

Viața apostolică, însă, cere alături de rugăciune și acțiune îndreptată spre ajutorul social-caritabil, spre educație și formare, spre pastorație și cateheză, pentru ca, astfel, misiunea mântuitoare să poată fi continuată prin vestirea Cuvântului și celebrarea Sfintelor Taine, cu credință, speranță și iubire, în Domnul, care a murit și a Înviat pentru noi.

Viața consacrată va deveni, astfel, prețiosul Dar izvorâtor de viață, necesar pentru întreaga comunitate creștină, pentru societate și pentru omenirea întreagă.

Vă invit să ne întrebăm acum dacă:

  • Nu căutăm, adeseori, în mod greșit, Izvorul vieții în realități moarte, lipsite de viață?
  • Căutăm idealuri de viață punându-ne speranța în bunuri materiale, proiecte, acțiuni, lipsite de viață sau chiar aducătoare de moarte?
  • Care este motivația esențială a slujirii mele în misiunile pe care le am?
  • Cum cultiv caritatea fraternă în viața comunitară sau în viața socială?

Iubiți credincioși,

Slujirea lui Hristos este exemplul de urmat pentru noi toți cei consacrați prin Botez, întru moartea și Învierea Sa, pentru a sluji Lui din iubire în viața de familie, în viața de comunitate călugărească sau în viața socială.

Viața consacrată trebuie să imite îndeaproape și să reprezinte în Biserică, acea formă de viață pe care Isus, Primul Consacrat și Primul Misionar al Tatălui, pentru Împărăția Lui, a îmbrățișat-o și a propus-o ucenicilor Săi. La lumina consacrării lui Isus ni se dezvăluie izvorul sfințeniei, originea vieții consacrate.

Spre deosebire de slujirea lumească motivată adeseori de forța dominării, asupririi cu puterea armelor ce pot cuceri totul, sau a banilor ce pot cumpăra sau vinde totul, slujirea lui Hristos a avut o altă motivație esențială și anume iubirea față de Dumnezeu Tatăl și față de aceia pe care El i-a iubit, oamenii.

Deci, adevărata slujire este aceea oferită de Fiul lui Dumnezeu, care «nu a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru cei mulți» (cf. Mc 10,45).

De aceea, și astăzi slujirea creștinului consacrat prin Botez trebuie să fie un act gratuit și voluntar, care să aibă ca motivație de bază iubirea. Acea iubire față de Dumnezeu și de aproapele, care, uneori, poate să pară slăbiciune sau neputință, dar care lasă loc Planului divin și lucrării Spiritului Sfânt, căci puterea Domnului se desăvârșește în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9). Astfel, privind cu bucurie spre Cel reînviat în sufletele noastre, chiar și în momentele dificile ale vieții, vom putea afirma și noi cu Apostolul neamurilor: «Toate le pot întru Hristos cel care mă întărește!» (cf. Fil 4,13).

Sf. Părinte Papa Francisc încurajează credincioșii laici să trăiască Anul Vieții Consacrate ca pe un timp de har în care să se adune în jurul persoanelor consacrate, bucurându-se cu ele, împărtășind dificultățile lor și colaborând cu ele, sprijinindu-le să continue slujirea și opera lor.

În acest An al Vieții Consacrate, în care va începe și Anul Sfânt Extraordinar „Jubileu al milostivirii”, Eparhia noastră are marea bucurie de a organiza la Cluj cea de-a XIII-a ediție a Întâlnirii Naționale a Tineretului Catolic din România.

Invităm cu bucurie pe toți cei care se simt tineri în credință să se înscrie și să participe la acest moment de bucurie al Bisericii Catolice din România, „căci tinerețea creștinului este o stare de spirit, o viață sufletească și nu o viață fizică”.

Iubiți credincioși,

După ce am meditat asupra Patimii Răscumpărătoare, asupra Măritei Învieri și a Înălțării, să îmbrăcăm acum cu bucurie haina luminoasă a consacrării noastre prin Botez și să trăim ca persoane înviate prin credință, căci «Hristos a murit pentru toți, pentru ca toți cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru ei» (cf. 2Cor 5,15).

Vă doresc sărbători sfinte, luminate și binecuvântate cu alese daruri cerești, trăite la lumina credinței, ca persoane consacrate prin Botez, purtând vestea Învierii lui Hristos prin viața noastră creștină, acceptând să ne punem în slujba Vieții, urmând slujirea Lui, pentru a primi răsplătirea Lui, întru bucuria veșnică a Învierii Lui!

HRISTOS A ÎNVIAT! 

† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2015, la 314 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 161 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al treilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al XIX-lea an al episcopatului nostru și al XIII-lea în tronul acestei eparhii.

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: EparhiaClujGherla.ro
Publicarea în original: 03.04.2015
Publicarea pe acest sit: 03.04.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns