Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

ÎNVIEREA LUI LAZĂR ȘI ÎNVIEREA CREDINȚEI NOASTRE

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Învierii Domnului
și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor și de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiților credincioși greco-catolici și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu și ai Săi cinstitori,

«Să dăm mulțumire lui Dumnezeu care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!» (1Cor 15,57).

Iubiți credincioși,

Vă invit să pătrundem în cadrul evanghelic și să medităm împreună cel mai important semn pe care Isus îl face pentru slava lui Dumnezeu și întărirea credinței celor care îl urmau. Învierea Sfântului și dreptului Lazăr este semnul al șaptelea în Evanghelia de la Ioan, care ne deschide ochii credinței asupra hotarului inevitabil al vieții: moartea. A medita asupra morții este condiția necesară pentru a putea înțelege semnificația, sensul vieții. Altfel, viața noastră ar fi doar o fugă neîntreruptă de ceea ce constituie inevitabilul punct final al vieții fiecăruia dintre noi. Isus nu ne salvează de la moarte, căci fiecare dintre noi va muri la timpul rânduit. Isus ne salvează prin moarte. El nu înlătură acea limită rânduită existenței umane, nici posibilitatea de a fi conștienți de ea, dar ne oferă harul de a o înțelege și de a trăi cu demnitate acel moment. Omul cunoaște doar o viață care se îndreaptă spre moarte, Isus ne dezvăluie o moarte care ne îndreaptă spre Viață. Este ultimul semn prin care Isus, pentru că dă viață lui Lazăr, este condamnat la moarte. Cel care dăruiește viața primește moartea, dar tocmai primind, acceptând moartea, El va putea deveni Izvor de Viață pentru toți. Învierea lui Lazăr este un semn ce prefigurează Învierea glorioasă a lui Isus. Astfel, înțelegem că moartea nu mai este stăpână absolută asupra omului, e doar un «prag» spre adevărata Viață. Rolul acestui miracol este să întărească în credință pe surorile lui Lazăr, Marta și Maria, pe ucenicii Săi, pe toți cei care erau de față, dar și pe noi, cei care astăzi medităm acest fragment, pregătindu-ne sufletele pentru a celebra marea Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului nostru Isus Hristos.

1. Moartea lui Lazăr este spre mărirea lui Dumnezeu
«Lazăr a murit și mă bucur pentru voi ca să credeți…» (Io 11,14-15)

În general, în viața Sa publică, Mântuitorul mai întâi împlinește un miracol și apoi îl explică ucenicilor. Acum, Isus explică semnul, arătând că El cunoaște cu exactitate planul divin ce urmează să se înfăptuiască, și apoi, după ce «ochii credinței» s-au deschis, împlinește miracolul care va răsplăti credința.

Între Isus și familia din Betania există deja o legătură de prietenie și chiar de iubire (Io 11,5). Surorile lui Lazăr îi transmit starea sănătății fratelui lor, fără însă a-I cere ceva explicit. Isus pătrunde sensul încercărilor vieții umane și cunoaște consecințele lor. El știe că această boală nu este spre moarte, ci spre trezirea vieții de credință a apostolilor, «pentru ca voi să credeți» (Io 11,15). Toate faptele, acțiunile, miracolele lui Isus sunt, de fapt, pentru «slava lui Dumnezeu» (Io 11,4) și pentru ca strălucirea divinității Tatălui să devină vizibilă în Fiul Său, Cuvântul întrupat, prin lucrarea Spiritului Sfânt. Căci «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (Io 1,18).

Isus întârzie încă două zile, așteptând parcă moartea prietenului Lazăr. Judecând după rațiunea umană, un prieten adevărat s-ar fi grăbit să ajungă cât mai repede, ar fi lăsat totul să-l prindă încă în viață pe cel iubit. Isus însă, Dumnezeu fiind, cunoaște planul divin, iar Atotștiința divină nu are hotar de timp sau spațiu. El știe că acolo, în Betania, Lazăr deja a «adormit», de aceea propune ucenicilor să meargă în Iudeea.

Ucenicii însă, marcați de frica de moarte, încearcă să-L împiedice pentru că iudeii încercaseră deja de două ori să-L omoare cu pietre (Io 8,59; 10,31). Isus are conștiința propriei misiuni: «până este ziuă, trebuie să înfăptuiesc lucrările Celui ce m-a trimis pe Mine» (Io 9,4). Isus vorbește ucenicilor mai întâi simbolic de «adormirea», dar apoi explicit de moartea lui Lazăr și intenția Sa de a-l «trezi». Acesta va fi semnul menit să «învie» credința în sufletele lor.

Lazăr (Dumnezeu ajută) nu este un oarecare, ci este un om cunoscut și iubit acolo în Betania (Casa oropsitului), deci readucerea lui la viață, va constitui un mare miracol, o mare bucurie pentru cei care vor avea tăria să creadă în cuvântul lui Isus, și astfel Dumnezeu va fi preamărit.

Isus ne invită și pe noi astăzi, iubiți credincioși, să nu ne temem de necazuri, de boli, de suferințe și moarte, ci să știm să le trăim în lumina credinței, să le conferim un sens, astfel încât să fie spre slava lui Dumnezeu. Să ne amintim de exemplul dreptului Iov, care la ceasul suferinței face o reflexie foarte înțeleaptă: «Oare dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi și pe cele rele?» (Iov 2,10). În general, noi, oamenii, considerăm că binele este un drept, iar boala și suferința o pedeapsă, o nenorocire, ca și cum nu Același unic Creator ar permite și una și cealaltă. Adeseori, Dumnezeu permite încercarea prin suferința trupească, tocmai pentru a ne curăți de ispitele trupești, sau a ne oferi ocazia de ispășire a păcatelor trupești săvârșite.

Să medităm asupra modului în care știm să primim boala, suferința și moartea, în lumina credinței noastre, ca împlinire a Voinței divine.

2. Credința în înviere și credința în Hristos
«Eu sunt Învierea și Viața» (Io 11,25)

Atunci când Isus ajunge în Betania împreună cu ucenicii Săi, Lazăr e deja înmormântat de patru zile. Multe persoane se aflau încă alături de rudele apropiate pentru a le consola în suferința lor (jelirea defunctului putea dura chiar o săptămână după așezarea în mormânt). Plânsul și jalea reprezintă solidaritatea umană în suferință, dar și neputința umană în fața morții (Io 11,19.31). Omul nu poate depăși hotarul morții, decât prin credință.

Marta, auzind că a venit Isus, se desprinde de imaginea morții și vine în întâmpinarea lui Isus, spunându-I: «Doamne, dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit» (Io 11,21). Cu aceeași formulare se adresează și Maria atunci când îl întâlnește pe Isus (cfr Io 11,32), probabil fusese repetată adeseori de cele două surori în perioada doliului lor. Expresia arată încrederea în puterea vindecătoare a lui Isus, dar și deziluzia că El a ajuns prea târziu. Totuși, chiar și așa, Marta știe că tot ce va cere Isus de la Dumnezeu-Tatăl, va primi. Ea are curajul speranței și tăria credinței, de aceea nu cere explicit învierea fratelui ei, Lazăr. Isus însă, îi spune limpede și clar ce se va întâmpla: «Fratele tău va învia» (Io 11,23). Marta consideră că este tot o consolare umană ce amintește de ziua de apoi (cfr Io 6,54) și învierea viitoare. Crede aceasta dar o vede ca pe o zi foarte îndepărtată.

Pentru Isus, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Începutul și Sfârșitul (Apoc 1,8.17), viitorul, ca și trecutul, pot deveni prezent. Isus se descoperă acum Martei: «Eu sunt Învierea și Viața» (Io 11,25). Dincolo de timpul trecut sau viitor, Dumnezeu este într-un continuu prezent, ca Origine a ființării și Ființa prin excelență (cfr Ex 3,14). Deci, Învierea și Viața este El, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină» (Simbolul credinței).

În cadrul evanghelic, Isus s-a autodefinit ca fiind Cel care oferă Apa vieții (Io 4,14; 7,37-38) pentru toți cei însetați de Viață; Pâinea vieții (Io 6,35.48.51), adevărata noastră hrană spre viața veșnică (Io 6,51.54.58); Lumina lumii (Io 8,12; 9,5) pentru toți cei care umblau în întuneric căutând lumina vieții; Ușa oilor (cfr Io 10,7.9) pentru toți cei care vor să dobândească mântuirea; Bunul Păstor (cfr Io 10,11) care-și dă sufletul pentru mântuirea oilor.

Acum Isus se definește ca Izvor al Învierii și Vieții. Este Cel care prin Învierea Sa oferă tuturor darul Vieții și posibilitatea de a trece dincolo de pragul morții. El este Înviere și Viață, dar nu împotriva voinței libere a omului. El are nevoie de acceptul credinței noastre și de aceea Isus continuă spunând: «Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (Io 11,25). Viața dobândită prin credință nu înseamnă nemurire, ci înseamnă acces la viața în fericirea veșnică după moarte și dincolo de ea. Din acest motiv, este nevoie de un act de încredere, de acceptare a unei realități pe care nu o putem experimenta acum (Evr 11,1). Mai mult decât atât, Isus arată că prin credință putem dobândi deja acum, viața veșnică: «Oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac» (Io 11,26). Aici este, de fapt, esența vieții de credință: veșnicia ne-o pregătim și ne-o dobândim deja acum, aici pe pământ, prin credința noastră.

«Crezi tu aceasta?» (Io 11,26) este întrebarea fundamentală pe care Isus o pune Martei. Acceptul credinței în Cuvântul lui Isus, dobândește Martei învierea fratelui ei, dar mai presus de aceasta, învierea ei în credință și «nașterea» ei la viața cea veșnică.

Marta primește cuvântul Mântuitorului, îl acceptă cu credință, și apoi, luminată de har, rostește una dintre cele mai puternice mărturii de credință din cadrul evanghelic: «Eu am crezutTu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume» (Io 11,27). Marta afirmă relația dintre Tatăl și Fiul, identificându-L pe Isus cu Mesia (Hristos), Cel așteptat să vină în lume. Astfel Marta se înalță spiritual prin har de la realitatea imediată (moartea fratelui ei), de la propriile dorințe, spre adevărurile profunde ale vieții.

Expresia este asemănătoare celei rostite de Petru, Corifeul apostolilor: «Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu» (Io 6,69; cfr Mt 16,16). Aceasta era mărturia dorită de Isus din partea ucenicilor Săi, care L-au auzit predicând, L-au văzut vindecând, alungând demoni, înviind din morți. Această mărturie este, de fapt, garanția trăirii în Dumnezeu, după cuvântul Sf. Ioan Apostolul: «Cine mărturisește că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el, și el în Dumnezeu» (1Io 4,15).

Învierea reprezintă trecerea dincolo de pragul morții, iar Viața semnifică pătrunderea în comuniunea deplină cu Dumnezeu. Aceste două realități ne sunt conferite nouă, oamenilor, numai prin Hristos și sunt legate direct de credință. El conferă, prin moartea Sa pe Cruce, viața celor care acceptă să creadă în puterea Învierii Sale. Isus nu a venit pe pământ nici să ne prelungească viața cu câțiva ani în plus, nici să ne facă nemuritori. El a venit pentru a ne elibera nu de moarte, ci de frica de moarte. Pentru că adeseori tocmai frica de moarte împinge ființa umană spre tendința disperată de a-și asigura o «viață veșnică» aici pe pământ, cu gândul că averea, puterea sau plăcerea îi vor putea garanta aceasta. Este vechea problemă a bogatului nebun (Lc 12,16-21) și a tuturor acelora care cred că prin acestea își vor putea mântui sufletul. Isus atrage atenția: «păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale» (Lc 12,15), și, de asemenea, «cel care va voi să-și mântuiască sufletul, îl va pierde» (Mc 8,35).

De aceea spune: «cine crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi» (Io 11,25). Așadar, moartea rămâne «pragul» de trecut pentru tot neamul omenesc. Problema este ce credem că urmează după acest «prag»… Isus ne asigură că aceia care au avut puterea să asculte cuvântul Său și să creadă în Dumnezeu, în această viață, vor dobândi viața veșnică: «Adevărat, adevărat vă spun vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică, și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață» (Io 5,24).

Să ne întrebăm și noi, iubiți credincioși, care este concepția noastră despre moarte? O vedem ca o trecere în «ne-ființă», ca un punct final, ca o distrugere sau ca un prag de trecut spre viața veșnică?

Să reflectăm asupra momentului încheierii vieții noastre pământești, acea reflexie la care ne invitau strămoșii de gintă latină: «Memento mori». Să încercăm să trăim această viață în lumina vieții viitoare și să ne pregătim veșnicia încă de pe acum.

3. Lazăr readus la viață prin Cuvântul lui Isus
«Lazăre, vino încoace, afară!» (Io 11,43)

Isus, împreună cu apostolii, sunt conduși la mormântul lui Lazăr. Împreună cu ei se află cele două surori și mulțimea iudeilor.

În jurul Lui o nouă procesiune funebră în care răsună încă plânsul de jale, dar fără un defunct – se păstrează doar imaginea defunctului pe care o poartă în sufletele lor. Au rămas cu toții blocați la momentul morții. Pare că secvența se derulează în sens contrar timpului. Cortegiu funebru, tristețe – moarte – viață – bucurie – credință. Rânduiala firii ar fi fost: bucurie – viață – moarte – tristețe, cortegiu funebru. Aici, sensul invers, dinspre moarte spre viață, dinspre tristețe spre bucurie, este de fapt o anticipare a ceea ce suntem chemați să credem că va urma după momentul morții noastre, atunci când, prin credința noastră, la timpul potrivit, vom învia pentru a ne reîntâlni cu bucurie cu toți aceia cu care am trăit în această viață, și aceasta nu doar pentru alți câțiva ani, ci pentru o veșnicie în fericire.

Mormântul, după tradiția locală, era o peșteră în care fuseseră săpate locașuri pentru așezarea trupurilor neînsuflețite. Intrarea se acoperea cu o piatră mare, care era rostogolită și apoi blocată la deschiderea intrării. Simbolic, piatra de la intrarea în mormânt reprezintă un hotar, un «prag» ce separă lumina de întuneric și pe cei morții de cei vii.

«Ridicați piatra!», poruncește Isus iudeilor. Este un gest semnificativ. Hristos dorește să fie înlăturată piatra care separă frații, semenii Săi de Viață, dorește să-i scoată din întunericul morții. Se ridică piatra și lumina pătrunde în întunericul morții, unde se simte deja duhoarea grea a «gurii morții». Trupul lui Lazăr intrase în descompunere și mirosea greu.

Isus, în fața «gurii» deschise a morții, își înalță privirea și mulțumește Tatălui pentru că L-a ascultat. El știe că învierea lui Lazăr se va împlini, dar se roagă pentru a conduce la credință pe cei care-i sunt alături. Arată, astfel, legătura Sa cu Tatăl, pentru ca ei să înțeleagă că totul vine de la Tatăl. Între Tatăl și Fiul nu există diferență de voință, de lucrare sau de scop. Fiul este mereu în ascultare fiiască, iar Tatăl într-o continuă dorință paternă de a împlini rugăciunile Fiului. De aceea, această rugăciune este pentru ca ei, cei mulți, să înțeleagă legătura dintre Fiul și Tatăl care L-a trimis, și să creadă.

Acum, Isus oferă modelul viu al adevăratei rugăciuni făcută cu deplină încredere, așa cum El recomandase apostolilor Săi: «toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați și primit și le veți avea» (Mc 11,24).

Urmează apoi momentul cel mai emoționant al întregului fragment. Surorile Marta și Maria privesc spre Isus cu încredere și speranță, chiar dacă lacrimile de jale sunt încă proaspete pe obrajii lor. Mulțimile presimt că se va întâmpla ceva și toți sunt în așteptare.

Apoi, îndreptându-și privirea spre mormântul deschis și străpungând cu mâna întunericul, Isus strigă cu putere, așa cum ar chema pe cineva care este la mare depărtare: «Lazăre, vino afară!». Mulțimea tresaltă înmărmurită, iar ecoul vocii divine cutremură străfundurile grotei morții. Este același Cuvânt al lui Dumnezeu, care, întru începuturi, poruncise haosului fără formă, dând și tonul simfoniei creațiunii: «Să fie lumină! Și a fost lumină» (Gen 1,3). Toate se împlineau așa cum Cuvântul divin poruncea. Acum, Cuvântul divin întrupat se adresează lui Lazăr cu aceeași putere a Cuvântului creator și de viață dătător.

«Lazăre, vino încoace, afară!», răsună ca un tunet porunca divinului Cuvânt, îmbrăcat în haina omenească. Este continuarea planului divin al Creației prin Înviere (re-Creație), prefigurare a sunetului trâmbiței îngerești care va vesti încheierea timpului (cfr 1Cor 15,52).

Uimire și așteptare… În bezna mormântului pare că mișcă ceva, o siluetă umană se apropie treptat din întuneric spre lumină (la iudei, morții nu se îngropau, acoperindu-se cu pământ, ci doar se așezau în mormânt, pe piatră, înfășurați și legați cu fașe de pânză). Duhoarea morții se simte mai intens, iar mulțimea împietrită scoate o exclamație de uimire și se retrage înfricoșată. E «defunctul» Lazăr, înfășurat încă în giulgiurile morții, legat la picioare și la mâini, cu fața acoperită cu o maramă, ieșind atras de forța vitală a poruncii Divine.

«Moartea nu așteaptă să i se repete porunca prin glasul Mântuitorului, pentru că nu poate rezista puterii vieții. De aceea, la un singur cuvânt al Domnului, moartea a făcut să iasă din mormânt trupul lui Lazăr și sufletul lui din infern, așa încât Lazăr întreg a ieșit din mormânt viu», explică părinții Bisericii (Cromanzio din Aquilea).

Dacă trupul lui Lazăr își încetase funcțiile vitale și se afla deja de patru zile în mormânt, ne întrebăm cui se adresează Isus poruncind «Lazăre, vino încoace, afară!»? Cu siguranță, nu trupului inert, ci tocmai acelei scântei de viață divină, care, izvorâtă fiind din Nemurirea însăși, nu putea trece în «ne-ființă», nici suferi alterare sau corupere, adică sufletului provenit din Izvorul vieții, din Ființarea prin excelență. Astfel, sufletul se reîntoarce în trupul deja înmormântat al lui Lazăr și îi redă instantaneu funcțiunile vitale (același Suflu divin, care la porunca Proorocului Ezechiel, pătrunde și dă viață trupurilor inerte; cfr Ez 37, 1-14).

Din întuneric, cel mort vine la lumină, rămânând în fața «gurii» morții.

În mod normal, un om legat la picioare și la mâini, având și fața acoperită, nu se poate deplasa, nu poate păși, urca sau coborî trepte (așa cum erau la mormintele iudaice). Aceasta înseamnă că puterea acestui om nu venea din propriile forțe trupești, ci din forța spirituală a Cuvântului dătător de viață.

«Vai, mie! Striga iadul, acum cu adevărat sunt pierdut, zicea către moarte. Iată, Nazarineanul a clătinat cele de jos și sfâșiind pântecele meu, a sculat pe mortul cel fără suflare, strigându-l» (Utrenie – Sâmbăta lui Lazăr). Imnografia bizantină personifică iadul și moartea. Isus smulge pe Lazăr din pântecele morții, așa cum odată Iona profetul fusese aruncat din pântecele întunecat al peștelui care îl înghițise. La porunca Cuvântului divin, tânguindu-se, preferă să elibereze pe unul singur (Lazăr), decât să piardă pe toți cei care erau prizonierii lui. Dar simte că sfârșitul îi este aproape. Va veni Cel pe care iadul nu-l poate cuprinde, Prădătorul morții, Cel care va călca în picioare, prin moartea Sa răscumpărătoare, moartea neamului omenesc, dăruind Viața tuturor.

«Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!» (Io 11,44), poruncește Isus iudeilor, pentru ca ei să înțeleagă mai bine miracolul și să constate că nu este o viziune sau o arătare, ci este aceeași persoană, Lazăr în carne și oase, în același trup muritor. Lazăr nu are un trup glorificat și nici nu a devenit nemuritor. El va trebui, la timpul rânduit, să se supună legii inevitabile a morții. De aceea, miracolul săvârșit de Isus ar fi mai corect să-l înțelegem ca o readucere la viață, o prefigurare a Învierii Sale.

Lazăr este dezlegat de legăturile mortuare, dar, mai înainte încă, Hristos îl dezlegase de legătura morții, sau, mai corect spus, refăcuse legătura vieții. Acum, Lazăr continuă drumul vieții sale, din întuneric spre lumină, un drum orientat spre Hristos, Cel care i-a dăruit din nou viața.

Aceasta trebuie să fie starea omului, ființa creată de Dumnezeu-Tatăl și răscumpărată prin Isus Hristos, Fiul, și sfințită prin Sfintele Taine: mereu în picioare, drept, animat de Harul sfințitor, departe de mormânt, dezlegat de legăturile morții și îndreptându-se mereu spre Hristos, Învierea și Viața

Iubiți credincioși, suntem invitați și noi să ne identificăm cu Lazăr și să părăsim «prietenia pentru trup», devenind prieteni al lui Hristos, și astfel să înviem împreună cu el la porunca lui Hristos, dezlegați de legăturile atașamentelor trupești, lumești. «Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet piatra cea grea a trândăviei apăsătoare și mă ridică din mormântul nesimțirii, spre lauda Ta, Cuvinte» (Utrenie – Sâmbăta lui Lazăr).

Și nouă, astăzi, Isus ne spune să ridicăm piatra ce separă întunericul de lumină, moartea păcatului de viața în har. Să înlăturăm obstacolele ce ne separă de Hristos. Să nu ne temem de mirosul greu al păcatelor care ne țin în întuneric, ci să ne rugăm cu încredere, mulțumind Tatălui ceresc pentru că, prin Fiul Său, deja ne-a răscumpărat din moartea păcatului. Apoi, să răspundem cu bucurie și încredere chemării Mântuitorului, care ne strigă pe fiecare pe nume: «Vino afară! Ieși din mormântul viu și vino la Mine!». Să ieșim din întuneric, pentru ca să ne poată lumina Lumina lui Hristos ce luminează acum tuturor (Lit. Darurilor Înaintesfințite). Să nu ne temem să ne arătăm Lui așa cum suntem, cu toate legăturile morții păcatului, pentru ca de la El, prin Slujitorul rânduit, să putem primi dezlegarea de orice legătură a morții, și cu bucuria unui suflet curat și luminat, să putem celebra Sărbătoarea Învierii și a Vieții.

Să ne curățăm sufletul de legăturile morții, astfel ca trăirea noastră să fie orientată spre Înviere și Viață, chiar dacă trăim încă într-o «cultură a morții», să încercăm să fim noi luminători în lume (cfr Fil 2,15-16), să luptăm pentru viață, construind împreună acea lume creștină autentică, pe care Servul lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea, o dorea fundamentată pe «cultura păcii și civilizația iubirii».

Iubiți credincioși,

Semnul făcut de Isus prin readucerea la viață a lui Lazăr, este menit să întărească ucenicii în credința lor, pregătindu-i spiritual pentru momentul Patimilor Sale și a suferințelor pe care le vor avea de îndurat pentru numele Său.

Nucleul de forță al fragmentului meditat, pare a fi cutremurătoarea minune a ieșirii lui Lazăr din mormânt la porunca lui Isus, darul readucerii la viață. Un mare dar și mare bucurie pentru familia lui Lazăr. Însă, adevăratul dar prețios, nu este o viață pământească pe care să o putem prelungi mereu, ci a împărtăși viața în comuniunea eternă cu Dumnezeu. A dobândi această viață (scopul pelerinajului nostru pământesc) presupune credința. Marta a înțeles aceasta și a făcut mărturia de credință. Reacția mulțimilor la acest miracol a fost însă diferită, mulți au crezut în El (Io 11,45), dar unii s-au dus pentru a transmite fariseilor și arhiereilor poporului cele întâmplate (Io 11,46). Este libertatea omului în fața semnelor divine. Același semn poate fi pentru unii motiv de credință, pentru alții motiv de scandal. Miracolul vine doar să întărească și să răsplătească credința deja existentă în suflet.

De aceea, esența întregii pericope sunt cuvintele Mântuitorului adresate Martei: «Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi» (Io 11,25). Semnul «învierii lui Lazăr» nu face decât să confirme aceste cuvinte. Moartea nu constituie o limită, o barieră pentru Cel care este Învierea, El a primit putere asupra morții. «…Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. (…) Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau» (Io 10,17.18).

Miracolul acesta, trebuie citit în legătură directă cu glorioasa Înviere din morți a Mântuitorului și interpretat ca o anticipare a acestui eveniment fundamental al credinței noastre. Centrul de forță al credinței creștine este tocmai acesta, a crede că El este Învierea și Viața, Izvorul învierii și dătătorul Vieții, Cel dintâi Înviat din morți.

Sf. Apostol Pavel sintetizează totul într-o recomandare clară și la fel de actuală până în zilele noastre: «De vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui» (Rom 10,9).

Astăzi, nouă tuturor celor care ne declarăm creștini și suntem botezați întru moartea și învierea Sa (cfr Rom 6,3-4), Mântuitorul ne adresează aceeași întrebare ca și Martei: «Crezi tu aceasta?» (Io 11,26b).

Să-i răspundem așa cum ne rugăm înainte de a primi Pâinea cea cerească și Potirul mântuirii: «Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să-i mântuiești pe cei păcătoși, între care cel dintâi sunt eu» (cfr 1Tim 1,15). Pentru întărirea în credință să adăugăm și cuvintele Simbolului identității noastre creștine: «Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, aștept Învierea morților și viața veacului ce va să vină. Amin.»

Iubiți credincioși, ne putem imagina bucuria celor două surori, Marta și Maria, care acum văd răsplătită încrederea lor în Isus. Ele nu vor mai spune cu tristețe: «Dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit», ci vor spune cu bucurie: «Pentru că am crezut în Tine, fratele nostru mort fiind a fost readus la viață». Bucuria rudelor și apropiaților după învierea lui Lazăr prefigurează bucuria tuturor credincioșilor la Învierea lui Hristos, o anticipare a bucuriei viitoare la învierea fiecăruia dintre noi.

Iubiți credincioși, să ne lăsăm pătrunși de această bucurie a învierii. Nu doar de bucuria învierii lui Lazăr, ci mai cu seamă de bucuria Aceluia care astăzi, ridicându-se din mormânt, ne spune tuturor: «Eu sunt Învierea și Viața, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi» (Io 11,25). Să dăm glas bucuriei credinței și speranței noastre, întărite în fiecare an la mărita sărbătoare a Învierii Domnului. Să-L rugăm să ne călăuzească pașii vieții pământești spre «Izvorul vieții», până în momentul în care împlinirea speranței și bucuria credinței vor fi depline, și «întru Lumina Sa» (cfr Ps 35,9) vom putea contempla pentru veșnicie chipul Celui Înviat în care am crezut. Așa să fie întru veșnica bucurie, pentru toți prăznuitorii sfintei sărbători a Învierii Domnului.

Harul Domnului nostru Isus Hristos, din morți Înviat, și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Spiritului de Viață dătător, prin credință, să fie cu voi cu toți, spre învierea tuturor!

Hristos a Înviat!

«Pentru rugăciunile lui Lazăr, ale Martei și ale Mariei, învrednicește-ne pe noi să ne facem văzători ai Crucii și ai Patimii Tale, Doamne, și ai luminatei și împărătesei zilelor, Învierii Tale, Iubitorule de oameni» (Utrenie – Sâmbăta Sfântului și dreptului Lazăr).

+ FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2007, la 306 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al III-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XI-lea an al episcopatului și al V-lea în tronul binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 30.03.2007
Publicarea pe acest sit: 30.03.2007
Etichete: , ,

Lasă un răspuns