Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

SĂ CUNOAȘTEM ȘI SĂ CREDEM ÎN IUBIREA DIVINULUI SAMARITEAN

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului
și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și prea mare mila Bunului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor și de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiților credincioși greco-catolici și tuturor creștinilor iubitori și cinstitori de Dumnezeu,

„Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre speranță vie, spre moștenire nepieritoare și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei păziți cu puterea lui Dumnezeu, prin credință, spre mântuire…” (1Pt. 1,3-5).

Iubiți credincioși,

În cuvântul pastoral din acest an, pentru mărita sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos doresc să vă invit să medităm împreună asupra unor adevăruri fundamentale ale credinței noastre creștine. Cu toți dorim mântuirea sufletului nostru și moștenirea vieții veșnice, de aceea poate adeseori ne punem întrebarea „ce să fac să dobândesc mântuirea sufletului, să moștenesc viața veșnică?”

Cuvântul „viu și lucrător” al Sfintei Evanghelii de la Luca 10,25-37 ne va călăuzi itinerarul reflexiei spirituale pentru ca la lumina Harului Spiritului Sfânt, cu sprijinul Tradiției și a Magisteriului bisericii să putem descoperi răspunsuri cuvenite la aceste întrebări esențiale pentru viața creștină.

A cunoaște și a crede în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi (cf. 1Io. 4,16), constituie „formula concisă a existenței creștine”, ne învață Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea în „Deus caritas est” (Dumnezeu este iubire, DCE, n.1), prima scrisoare enciclică. Pentru a putea trăi cu adevărat bucuria luminatei sărbători a Învierii Domnului trebuie să descoperim acest adevăr în viața noastră. De aceea vom porni de la întrebarea învățătorului Legii „ce să fac pentru a moșteni viața veșnică?” ne vom lăsa conduși de către Divinul Învățător prin modelul Samariteanului milostiv și apoi vom încerca să-l aplicăm pentru viața noastră.

1. Întrebarea esențială a vieții noastre

„Învățătorule ce să fac să moștenesc viața de veci?” (Lc. 10,25).

Isus în drum spre Ierusalim, se oprește pentru a predica poporului. Din mulțime se ridică o persoană care îi pune o întrebare. Este un învățător al Legii, adică o persoană instruită la școlile rabinice pentru a cunoaște Legea, a o interpreta corect, a instrui pe ceilalți în aplicarea ei și a judeca asupra corectitudinii cu care a fost aplicată Legea în situații concrete.

„Ce să fac pentru a moșteni viața veșnică?” este o întrebare pe care o întâlnim de mai multe ori în evanghelii (Mt. 19,16; Mc. 10,17; Lc. 18,18) și constituie de fapt întrebarea fundamentală a omului care dorește să recupereze acea viață în deplină armonie cu Divinitatea, cu creația și cu sinele, pe care Adam o trăia la început în paradis, acea comuniune în iubire fără limite de timp, spațiu, sau persoane, în deplină fericire a tuturor și pentru totdeauna.

A dobândi „viața veșnică”, viața fără-de-sfârșit, înseamnă de fapt a împărtăși din nou viața divină, iubirea divină dintru începuturi. „A moșteni viața veșnică” presupune existența acestui ideal, dar care încă nu poate deveni împlinire imediată. Moștenirea în general aparține tatălui care din iubire o lasă fiului prin testament la moartea sa. „Moștenirea vieții veșnice” aparține Tatălui și El a dorit din iubire față de oameni ca la moartea Fiului Său să o lase prin Testamentul cel Nou tuturor acelora care au primit Cuvântul și cred în numele Lui (cf. Io. 1,12) și animați fiind de Spiritul lui Dumnezeu (cf. Rom. 8,14-17) vor deveni fii ai lui Dumnezeu și implicit „moștenitori”.

Isus citește dincolo de cuvinte, în sufletul acestui om, gândul ascuns. „Ce să fac?”, adică „oare mai am ceva de făcut?” Sigur pe cunoștințele sale, preocupat de „dreptatea care vine din lege” (Fil. 3,6), învățătorul Legii se consideră de fapt deja salvat (mântuit), îndreptățit în fața lui Dumnezeu pentru a moșteni viața veșnică.

Isus îi răspunde cu o întrebare care îl trimite mai întâi spre Scripturi, pentru că după Legea veche, ascultarea și împlinirea Cuvântului divin este o condiție pentru a trăi (cf. Lv. 18,5; Dt. 4,1; Ez. 20,11).

Învățătorul recită porunca Legii (Dt. 6,4 și Lv. 19,18) „ad-litteram”, așa cum o învățase. Isus confirmă răspunsul ca fiind „drept”. Formal totul pare perfect, practic, însă Isus pusese accentul pe un alt aspect. Problema reală a acestui om nu era „a face”, mai mult sau „a face” altceva, ci „cum face”. A avea o atitudine spirituală și o motivație corectă în ceea ce face. Altfel spus accentul nu este pe „a face” ci pe „a fi”, adică „a trăi” ceea ce face. Isus îl întrebase „cum citești, ceea ce este scris în Lege?”, adică „cu ce spirit citești?”: doar formal pentru a învăța pe de rost o poruncă sau cu spirit deschis, față de Cel care a lăsat această poruncă, cu dorința de a trăi cuvântul citit ?

Fă aceasta și vei trăi!”, îi spune Isus. Împlinește Cuvântul pe care l-ai spus, trăiește-l cu încredere și vei dobândi viața. Isus cere o nouă perspectivă de înțelegere a Legii, menită să ducă la împlinire Legea și proorocii (cf. Mt. 5,17). „Că prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este lucru lămurit, căci «dreptul din credință va fi viu»” ne spune apostolul neamurilor (Gal. 3,11). Deci adevărata îndreptare nu este aceea care vine doar prin Lege, ci este aceea care vine „pe temeiul credinței (Fil. 3,9).

Nu este suficient a cunoaște poruncile divine, este nevoie a le trăi cu încredere și cu spirit nou. Omul e chemat să aibă încredere în Cuvântul divin, ca răspuns de iubire față de Cel care a proclamat acest Cuvânt din iubire față de el și a descoperit dincolo de Dumnezeu-Cuvântul pe Dumnezeu care este Iubire.

Omul izvorât din Iubirea divină este creat pentru a iubi, altfel se îndepărtează de esența și originea propriei ființe (cf. 1Io. 4,7-8) plăsmuită după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Gen. 1,26). Adam primul „fiu” al lui Dumnezeu uită Cuvântul poruncii divine, urmează cuvântul celui rău și astfel pierde comuniunea cu Dumnezeu. Umanitatea rămâne astfel „analfabetă”, în imposibilitatea de a citi, a înțelege și a răspunde Cuvântului divin. În „noul Adam”, Isus Hristos, Cuvântul îmbracă haina umană și astfel natura umană își regăsește armonia cu natura divină. El arată chipul uman al Tatălui, dezvăluindu-ne prin jertfa Sa răscumpărătoare măsura iubirii Tatălui față de noi „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel unic născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viața veșnică”(cf. Io 3,16 și 1Io. 4,10). Dumnezeu care l-a creat pe om din iubire, nu cere decât un răspuns liber de iubire din partea aceluia pe care îl iubește atât de mult.

Răspunsul nostru de iubire la Iubirea divină, motivează și fundamentează credința noastră creștină. De aceea prima și cea mai mare poruncă este: a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima”, adică cu o inimă neîmpărțită (cf. Lc. 16,13), „cu toată viața”, oferindu-I întreaga viață, „cu toată puterea”, punând în slujba Lui energia trupească, și „cu tot cugetul”, punând în slujba Lui propria inteligență. Astfel răspunsul meu este personal, conștient (cu deplina voință și inteligență) și integral, adică întreaga mea viață este îndreptată spre a-L cunoaște și a-L iubi pe Acela care m-a iubit mai înainte ca eu să-L pot iubi. A-L cunoaște mai mult pentru a-L putea iubi mai mult și iubindu-L mai mult să dobândesc mai multă încredere în iubirea Lui. Pe scurt, trăirea credinței creștine ne cere să cunoaștem și să credem în iubirea lui Dumnezeu față de noi.

În documentul amintit, Episcopul Romei, Papa Benedict al XVI-lea, arată că la fundamentul vieții creștine „nu este o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care conferă vieții un nou orizont și astfel orientarea ei decisivă” (cf. DCE, n.1). Și astăzi putem întâlni iubirea lui Dumnezeu prin oameni, prin Cuvântul Său, prin Sfintele Taine, iar „în liturgia Bisericii, în rugăciunea sa, în comunitatea vie a credincioșilor percepem prezența Sa și învățăm astfel să o recunoaștem în viața de fiecare zi” (cf. DCE, n.17). Dumnezeu nu pretinde imposibilul. El ne-a iubit mai întâi, ne-a arătat și ne-a ajutat să trăim iubirea Sa, iar acum așteaptă răspunsul nostru matur. Nu doar un sentiment efemer sau o bucurie trecătoare, ci o iubire matură care să implice toate capacitățile omului (inteligența, voința și sentimentele) (cf. DCE, n.17). Treptat această comuniune în iubire crește și, ca urmare, crește și comuniunea de voință. Astfel „…voința lui Dumnezeu nu mai este pentru mine o voință străină, pe care poruncile mi-o impun din afară, ci este propria mea voință” (cf. DCE, n.17). Deci nu mai poate fi vorba de o „poruncă” dificil de împlinit, ci este vorba de o experiență de iubire (cf. DCE, n.18).

2. Să cunoaștem iubirea divinului samaritean

„Cine este aproapele meu?” (Lc. 10,29).

Din dorința de „ a se îndrepta pe sine” Învățătorul Legii pune o nouă întrebare. În fața divinului Învățător el, cărturarul, legiuitorul, judecătorul, cel care cunoștea și trebuia să aplice Legea își dă seama că are nevoie de îndreptare, nu este pe „calea cea dreaptă”.

Isus nu răspunde imediat la această întrebare, ci oferă mai întâi o pildă. Astfel, Pedagogul divin nu dorește să-i ofere un răspuns direct pe care să-l învețe pe de rost, formal, așa cum cunoștea Legea, ci dorește să-l ajute să cunoască adevărata milă și criteriul pentru a ști cine este „aproapele” său și, ca urmare, să răspundă el-însuși întrebării pe care o pusese.

„Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și căzu între tâlhari,…” (Lc. 10,30a). Un călător urma drumul lung și sinuos ce pornea de la strălucitorul Ierusalim (centrul cultual și cultural al iudeilor), printr-un ținut deluros arid, deșertic, sufocant, spre Ierihon (una dintre cele mai vechi așezări omenești din lume. O coborâre, ce se putea parcurge într-o zi de drum. Era însă o călătorie dificilă din cauza drumului deșertic și a posibilelor pericole. În zonele deșertice din apropierea principalelor căi de comunicare dintre marile orașe locuiau grupuri de hoți care atacau călătorii singuratici, lipsiți de apărare sau neglijenți, agresându-i, tâlhărindu-i dar, fără a-i omorî.

Fără voia lui, călătorul cade peste o astfel de bandă de tâlhari. Este bătut, i se fură bunurile materiale, (probabil și animalul de povară) și, chiar mai mult, i se fură și hainele de pe el. Apoi, este abandonat gol și rănit pe marginea drumului, între viață și moarte. Isus subliniază prin detalii situația dificilă în care se afla călătorul: „dezbrăcându-l, rănindu-l, au plecat, lăsându-l aproape mort” (Lc. 10,30b).

Pe același drum, din întâmplare, trece mai întâi un preot iar apoi un levit. Preotul principalul slujitor la templu și la altarul jertfei, era cunoscătorul și păstrătorul Legii vechi, iar levitul era ajutorul preotului cu diferite funcțiuni culturale. Ambii procedează la fel: văd mai întâi muribundul, înțeleg starea în care se află dar trec mai departe, ferindu-se să se atingă cumva de cel abandonat pe drum între viață și moarte. Amândoi știu că prin atingere de un cadavru, devin impuri ritual, necurați, (cf. Lv. 21,11, Nm. 19,11-20) și nu pot celebra funcțiuni la templu. Deci, s-ar putea spune că după cuvântul Legii vechi sunt justificați.

Mai târziu, un samaritean, probabil în drum spre Ierusalim, a trecut și el pe același drum. Samaritenii, erau detestați de iudei pentru că, fiind frații de sânge, totuși practicau un alt cult (Io. 4,9.20-22). De aceea între cele două popoare exista o ură și un dispreț atât de puternic încât chiar și apelativul de samaritean putea constitui deja o jignire pentru iudei (Io. 8,48). Samariteanul călător, vede muribundul și înțelege în ce situație este dar, spre deosebire de ceilalți doi, se milostivește și se apropie de cel căzut pe cale. Sentimentul de milă îi conferă acea forță interioară ce generează o reacție imediată, spontană, care depășește ura sau disprețul față de celălalt. El se apropie cu milă de cel căzut și pentru a opri curgerea sângelui îi leagă rănile și apoi toarnă ulei și vin. Mila bunului samaritean nu se oprește însă aici, ci în mod gratuit și dezinteresat ia asupra sa situația acestui om neajutorat și dorește să-l ducă într-un loc sigur. De aceea îl așează pe „propriul bun” (animal de povară) și îl conduce la o „casă de primire pentru toți” (un loc în care călătorii obosiți puteau găsi odihnă, refacerea forțelor în siguranță, un han), unde în continuare se ocupă personal de îngrijirea lui. Samariteanul își petrece tot restul zilei și întreaga noapte la căpătâiul celui rănit, îngrijindu-l. Mai mult, în mila sa, el dorește ca plecând să se asigure că va fi bine îngrijit în continuare și îl lasă în grija stăpânului casei. De aceea, a doua zi, înainte de a pleca, oferă aceluia, doi dinari, adică suma corespunzătoare a două zile de muncă (cf. Mt. 20,2) și îi promite: „ceea ce vei mai cheltui, eu la reîntoarcerea mea îți voi restitui” (Lc. 10,35). Samariteanul prevedea că se va reîntoarce în scurtă vreme pe același drum și dorea să plătească tot ce era necesar pentru vindecarea celui rănit.

În parabolă, gestul milostiv, gratuit și dezinteresat al samariteanului apare în evidentă contradicție cu atitudinea distantă, disprețuitoare și egoistă a celorlalți doi, preotul și levitul. Aceasta a remarcat și învățătorul Legii atunci, în vremea lui Isus. Ceea ce însă cu siguranță nu a putut înțelege imediat este sensul simbolic-profetic pe care divinul Învățător a dorit să-l transmită tuturor celor care ascultau atunci și celor care până astăzi continuă să asculte această pildă.

Pentru a-i pătrunde mai profund sensul spiritual, să o recitim din nou cu ajutorul interpretării Părinților și a tradiției Bisericii.

„Isus nu spune «cineva cobora» ci spune «un om cobora» pentru că acest om reprezintă, de fapt, întreaga umanitate” (Sever din Antiohia, Homilia 89). Deci Isus, divinul Învățător, dorește prin această pildă să prezinte, în mod simbolic, drumul întregii umanități. Este drumul început cu actul Creațiunii. Adam în paradisul fericirii veșnice „locul cel înalt, liniștit, desprins de suferință, pe drept cuvânt numit aici Ierusalim (pacea divină)”. După păcat, alungat fiind Adam din paradis, umanitatea coboară simbolic spre „Ierihon, ținut pustiu, fără viață, îngropat parcă, în care domnește un cald sufocant (…) care simbolizează viața frământată a lumii, viața departe de Dumnezeu care atrage spre cele de jos”. Pe această cale coborâtoare a păcatului „o turmă de diavoli ca o bandă de tâlhari au atacat-o, au dezbrăcat-o de hainele perfecțiunii, au prădat-o de puterea spirituală, de puritate, de dreptate și prudență, într-un cuvânt de imaginea divină”. Astfel umanitatea slăbită de multele „răni ale feluritelor păcate” rămâne abandonată pe marginea drumului aproape „moartă spiritual”.

Preotul și levitul simbolizează Legea Vechiului Testament, care văzând umanitatea la pământ în agonie, trece pe alături neputincioasă. „Legea nu a condus umanitatea la completa vindecare nu a putut să o ridice de la pământ, de aceea a trebuit să se îndepărteze” (cf. Evr. 10,4.11).

Trece apoi samariteanul, un străin de Lege și popor, dar care văzând rănitul se oprește îndată din călătoria sa și „nu trece pe alături pentru că scopul călătoriei Sale era tocmai a ne «vizita» pe noi, cei pentru care El a coborât pe pământ și în mijlocul cărora a dorit să locuiască”. El vine în căutarea umanității rănite, care prin păcat îndepărtase de El. Se milostivește de neputința ei văzând-o aproape moartă spiritual și îi toarnă pe răni „vinul cuvântului” și „uleiul iubirii Sale de oameni”.

„Cine ar putea fi acel samaritean dacă nu însuși Mântuitorul? – se întreabă: Sf. Clemente din Alexandria (Quis dives, 27-29) – Cine se milostivește mai mult de noi cei aproape uciși de puterile întunericului cu răni, temeri, dorințe, mânii, întristări, furturi, plăceri?”. Iată cum pilda samariteanului milostiv se dovedește a fi o profeție, dar, în același timp, și un autoportret al Divinului samaritean coborât din iubirea Tatălui, pentru a lua asupra Sa rănile păcatelor lumii.

Mila samariteanului în fața celui neputincios și neajutorat, este virtutea esențială care îl face să vină aproape și îi dă elanul tuturor celorlalte acțiuni pe care le săvârșește îndată cu simplitate și smerenie (leagă rănile, toarnă ulei și vin, pune pe bunul său, conduce la casă, îngrijește, plătește). Aceasta ne duce cu gândul la milostivirea lui Isus față de cel încercat, pe care o regăsim și la întâlnirea cu văduva din Nain care își jelea fiul (Lc. 7,13) și la vederea mulțimilor necăjite, risipite și înfometate (Mt. 9,36; 15,32), aceeași cu mila tatălui care aleargă să-și îmbrățișeze fiul risipitor întors zdrențuit acasă (Lc. 15,20). Este mila divină care provine din marea iubire de oameni a Dumnezeului nostru. Ea a dăruit orbilor vederea (Mt. 9,27; 20,30; Mc. 10,47; Lc. 18,38), leproșilor vindecarea (Mc. 1,41; Lc,17,13), îndrăciților eliberarea (Mc. 5,19; 9,22) și tuturor celor care au crezut în iubirea și mila Domnului vindecare, alinare, consolare. El este „Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre” îndelung răbdător și mult milostiv, care pentru a vindeca rănile umanității leagă strâns „fașele mântuirii: caritatea, credința și speranța”.

Apoi Samariteanul divin îmbrățișează „omul căzut” pentru a-l așeza pe „bunul său”, adică ia asupra Sa acest rănit, ridicându-l de la pământ. „El ne înalță deasupra patimilor animalice, – explică Sever din Antiohia – El ne poartă în Sine transformându-ne astfel în membre ale trupului Său”. Deci trupul Său, acel „chip de rob” asemănător oamenilor (cf. Fil. 2,7), este „bunul Său” asumat cu smerenie prin Întrupare, pentru a putea purta „păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn” (1Pt. 2,24) împlinind astfel voia lui Dumnezeu Tatăl (Ps. 39,11). Divinul samaritean, luând asupra Sa rănile păcatelor celui căzut, le poartă în trupul Său spre „casa care primește pe toți”. Aceasta este în mod simbolic Crucea de la înălțimea căreia, cu brațele întinse, El îmbrățișează umanitatea, se milostivește de toți și toarnă sângele mântuitor, și apa revărsate din coasta Sa „picurând ca untdelemnul peste rănile noastre”. Prin moartea răscumpărătoare, Crucea devine și „locul de naștere” al Bisericii, noua „casă” ce va rămâne, după plecarea Sa, ca „locaș de adunare pentru toți”.

După noaptea Patimii răscumpărătoare, răsar zorii Învierii și Divinul samaritean trebuie acum să plece. Înainte de a pleca, El se gândește la viitorul umanității rănite și-i lasă doi dinari supraveghetorului casei. Acesta – ne spune Sever din Antiohia – „reprezintă pe apostoli, păstori și doctorii Bisericii, cărora le încredințează plecând, adică înălțându-se la cer, doi dinari pentru a avea grijă de cel rănit”. Cei „doi dinari” cu ajutorul cărora misiunea vindecătoare a Bisericii poate continua, pot simboliza fie cele două testamente, Vechiul și Noul în interpretarea lui Sever din Antiohia, fie chiar sufletul și trupul Mântuitorului cum citim în imnografia postului mare sau Cuvântul divin și Sfintele Taine, după cum scrie Sfântul Părinte în enciclică (cf. DCE nr. 19).

A trecut „ziua” Creațiunii și a Răscumpărării umanității și a început „noua zi” a Bisericii, dar va veni o altă „zi” în care El se va reîntoarce pentru a plăti totul. Parabola amintește de trei zile în care se cuprinde în mod simbolic întreaga istorie a Mântuirii neamului omenesc. A treia „zi”, reprezintă „ziua răsăritului fără de apus”, ziua a „opta a săptămânii”, ziua reîntoarcerii în glorie a Divinului samaritean, ziua răsplătirii tuturor „cheltuielilor” făcute în numele Său, pentru cei mici ai Săi (Mt. 25).

Întrebarea învățătorului Legii poate fi interpretată și altfel. „Cine este mie aproape?”, adică „mi se cere să iubesc, dar pe mine cine mă iubește?”

Prin exemplul celui căzut între tâlhari, Isus arată acestui cărturar al legii ce înseamnă a experimenta iubirea, a fi iubit, a primi iubirea, pentru ca înțelegând aceasta, să o poată dărui la rândul său, împlinind astfel porunca iubirii. Isus descrie mai întâi detalii asupra celui tâlhărit, apoi atitudinea celor doi care trec pe alături și, în final, prin acțiunile samariteanului, oferă alte detalii asupra îngrijirii de care avea nevoie acest om în agonie. Samariteanul, de fapt, văzându-l înțelege imediat starea gravă în care se afla și „se apropie” până la identificare cu el. Rănile lui le îngrijește ca și cum ar fi propriile răni, îl ia în brațe, îl conduce la un loc sigur și-apoi plătește tot ce se cuvine pentru ca să se poată vindeca, așa cum i-ar fi plăcut și lui să se procedeze cu el dacă s-ar fi aflat într-o situație asemănătoare. Se poate spune că samariteanul milostiv l-a iubit pe cel căzut între tâlhari „ca pe sine însuși”, rănile lui au devenit propriile răni, suferințele celuilalt au devenit propriile suferințe. Subliniind aceste detalii Isus dorește să deschidă sufletul învățătorului Legii pentru a înțelege ce înseamnă să primești iubirea milostivului samaritean. Să se pună mai întâi în locul celui tâlhărit și-atunci va înțelege foarte ușor cine îi este aproape. De fapt, Divinul Pedagog dorește să ne învețe același lucru pe fiecare dintre noi: să cunoaștem iubirea pe care El, Bunul samaritean, a avut-o față de fiecare dintre noi și să înțelegem că El s-a făcut „aproape” de noi toți, mai aproape decât oricine altcineva.

Dumnezeu îl iubește atât de mult pe om, scrie Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, încât, făcându-se El Însuși om, îl urmează până la moarte pentru a reconcilia (împăca) dreptatea divină cu iubirea divină (cf. DCE, n.10). Dar iubirea lui Dumnezeu nu se oprește aici, El a dorit să-și permanentizeze prezența iubirii Sale prin Taina Jertfei Euharistice în care El coboară zilnic în mod trupesc pentru a continua lucrarea Sa în noi și prin noi (cf. DCE, 14).

Prin simbolismul pildei samariteanului milostiv, Isus dezvăluie practic propriul destin. Personajul principal al parabolei se aseamănă în multe aspecte cu Divinul mântuitor, Isus Hristos. El este „străinul” care venit dintr-o altă „țară” s-a aplecat asupra „răniților lumii”, a legat toate rănile păcatelor lumii, a turnat peste ele untdelemnul iertării și vinul euharistic, le-a luat asupra Sa pe Cruce și a condus astfel pe toți la casa Tatălui, plătind o dată pentru totdeauna pentru fiecare dintre noi. Există și o deosebire remarcabilă ce trebuie subliniată. Dacă samariteanul milostiv l-a iubit pe cel rănit „ca pe sine însuși”, Isus Hristos, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru nu ne-a iubit „ca pe Sine Însuși”, ci tocmai, ne-a iubit mai mult decât pe Sine Însuși. El s-a „apropiat” atât de mult de noi încât pe Cruce și-a oferit chiar viața Sa ca jertfă vie pentru a purta în trupul Său imaculat toate rănile păcatelor noastre, ale întregii umanități, din totdeauna și de pretutindeni.

Astfel în pilda „Divinului samaritean” ne regăsim fiecare dintre noi, cei ce suntem călători pe drumul vieții noastre spirituale spre „Ierusalimul ceresc” în acel om despre care Isus vorbește și care poate fi orice om, chiar și cel care ascultă (învățătorul Legii), chiar și cel care citește astăzi acest text. Așa cum confirmă imnografia Postului Mare: „Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele” (rugăciunea marelui canon de pocăință a Sf. Andrei arhiepiscopul Cretei).

3. Să credem în iubirea Divinului samaritean.

„Mergi și fă și tu asemenea!” (Lc. 10,37).

Isus încheie pilda Sa cu o întrebare menită să-l ajute pe învățătorul Legii, să poată înțelege răspunsul la propria întrebare: „cine este mie aproape?” Isus, inversând unghiul de vedere îi răspunde cu întrebarea „cine a fost aproape celui căzut între tâlhari?”. Prin aceasta, Isus dorește să-i ceară o schimbare a mentalității, convertirea. Nu eu sunt cel care aleg cine îmi este aproapele, ci tocmai celălalt, cel care este în nevoie recunoaște pe cel care a fost aproapele său. Altfel spus Isus îi cere să-și schimbe gândul întrebându-se nu „pe cine mai trebuie eu să ajut?”, ci mai degrabă „cine m-a ajutat pe mine atunci când am avut eu nevoie de ajutor?” și deci „cine are acum nevoie de ajutorul meu?”. Aceasta cere ca înainte de a practica milostenia să cunoască izvorul sentimentului milei, adică să-și amintească el-însuși cum a experimentat iubirea. Nu poate iubi acela care nu a cunoscut mai întâi iubirea. Am văzut că Isus oferă acele detalii, asupra celui căzut între tâlhari tocmai pentru ca interlocutorul său să se poată pune în situația celuilalt, să înțeleagă nevoia lui de a fi ajutat, să-și deschidă cu generozitate sufletul și să experimenteze iubirea.

Aceasta este pedagogia divină: ajută sufletele mai întâi să experimenteze, să trăiască iubirea, să se simtă iubite și apoi sufletele se deschid spre caritatea fraternă. Este modelul păcătoasei care spăla cu lacrimile ei picioarele lui Isus, căreia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult (Lc. 7,36-50). Este exemplul convertirii „micuțului” Zaheu care după ce l-a primit pe Isus cu bucurie în „casa sufletului său”, împarte de bună voie averea lui săracilor și se împacă cu toți cei pe care îi nedreptățise.

Trăind iubirea lui Dumnezeu treptat sufletul cunoscând această iubire, pe de-o parte se eliberează, se purifică de orgoliu, mândrie, egoism, invidie, ură, mânie și de necurăție, iar pe de-altă parte dobândește încredere și tărie pentru a depăși obstacolele omenești și se poate îndrepta liber și ușor spre celălalt. Pe măsură ce relația de iubire se dezvoltă, crește și încrederea în iubirea lui Dumnezeu. Astfel dorința de a transmite, de a împărtăși, de a face cunoscută această iubire, crește și se manifestă în apropierea de celălalt cu dorința sinceră, gratuită și dezinteresată de a se pune în slujba lui, fără a dori să-l utilizez ca pe un instrument pentru interese proprii.

Ascultând pilda, învățătorul Legii înțelege esențialul: aproapele celui tâlhărit a fost cel ce „s-a milostivit de el”. Chiar dacă evită să pomenească pe samaritean, el dovedește că a înțeles criteriul pe baza căruia se poate stabili o astfel de relație. Este mila care provine din iubirea dezinteresată, gratuită, simplă și smerită, după modelul milei samariteanului care este dezinteresată, liberă, trece peste orice lege de trib (familie), confesiune sau națiune; este gratuită: plătește tot cu generozitate și nu caută avantaje proprii; este simplă și directă, se desprinde imediat de propriile interese, preocupări, de propriul drum și se dedică total celui care a apărut acum în drumul vieții lui și care are nevoie de ajutorul său.

Acum nu-i rămâne decât să trăiască ceea ce a înțeles. „Mergi și fă și tu asemenea!” (cf. Lc. 10,37) sunt două imperative ce amintesc de trimiterea în misiune a profeților Vechiului Testament (Du-te și spune…!) sau a apostolilor în Noul Testament (Mergeți și învățați…!). El devine astfel un trimis a lui Isus pentru a oferi exemplul milostivului samaritean în lume.

Isus îi cere să facă asemenea bunului samaritean, să renunțe la criteriile egoiste (de trib, lege, națiune sau confesiune) și să se pună la dispoziția celui care are nevoie de el, nu cu superioritate ci cu smerenie, cu generozitate și simplitate, fără a căuta vreun avantaj propriu.

Iubirea adevărată nu este condiționată de gradul de rudenie, de prietenie, de orice fel de reciprocitate, pentru că atunci înseamnă că de fapt caut un avantaj propriu. „…dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce har puteți dobândi? Căci și păcătoșii iubesc pe aceia care îi iubesc pe ei, Și dacă faceți bine celor care vă fac vouă bine, ce har puteți dobândi? Că și păcătoșii fac același lucru” (Lc. 6,32-33).

Adeseori citind această parabolă ne place să ne identificăm imediat cu samariteanul milostiv și ne întrebăm ca și învățătorul Legii: „Oare ce trebuie să mai fac? Pe cine mai trebuie să ajut? De cine să mă mai milostivesc?” Isus ne răspunde tuturor: pentru a putea acționa ca un bun samaritean trebuie mai întâi să mă recunosc cu smerenie ca fiind cel căzut între tâlhari, adică cel care are nevoie de ajutorul Său, pentru a cunoaște și a trăi iubirea Sa. Deci să mă milostivesc mai întâi de mine -însumi și de sufletul meu! Să cunosc mai întâi iubirea Lui față de mine și apoi plin de iubirea Lui să o împărtășesc celui care are nevoie de ea. „…voind să fii înțelept nu imita canalul, care nimic nu-și păstrează din apa ce o primește, ci ia pildă de la bazin, care nu lasă să curgă afară nici un picur de apă până ce nu este el însuși plin. Astfel vei îmbogăți pe alții fără să te sărăcești pe tine însuți”(Sf. Bernard).

Dacă dorim să facem ceva pentru umanitatea rănită, bolnavă, înfometată, atunci să începem de la cel mai aproape de noi, adică de la sufletul nostru. Păstrând iubirea lui Dumnezeu în sufletul nostru, ne iubim cu adevărat și vom avea și o măsură justă pentru iubirea aproapelui: „ca pe noi înșine”. Așa îl vom ajuta ca la lumina harului Spiritului Sfânt să redescopere acea scânteie divină ce o poartă prin Taina Sf. Botez în propriul sufletul.

Parabola bunului samaritean, ne spune Sf. Părinte Papa, ne ajută să înțelegem că acela care are nevoie de mine și pe care îl pot ajuta, este de fapt aproapele meu. „Ideea de aproapele este universalizată și totuși rămâne concretă”. De asemenea, ne reamintește criteriul judecății finale iubirea față de aproapele (cf. Mt. 25,31-46). „Iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui se întrepătrund: în cel mai mic îl întâlnim pe Isus și în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu” (cf. DCE, n.15). De fapt, între iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui, există o legătură inseparabilă, de aceea, a afirma iubirea lui Dumnezeu, devine o minciună dacă sunt închis nevoilor aproapelui (cf. 1Io.4,20). Astfel iubirea aproapelui devine o cale de întâlnire a lui Dumnezeu (cf. DCE, n.16). Progresând pe drumul relației de iubire cu Dumnezeu voi ajunge la o comuniune de voință cu El, care va influența și sentimentele mele. „Atunci învăț să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii și sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Hristos. Prietenul său este prietenul meu”. Atunci voi iubi în Dumnezeu și cu Dumnezeu chiar și persoana pe care nu o simpatizez sau nu o cunosc. „Numai slujirea aproapelui îmi deschide ochii asupra a ceea ce face Dumnezeu pentru mine și asupra modului său de a mă iubi„. Astfel relația cu Dumnezeu devine o experiență a iubirii care cere să fie împărtășită și altora (cf. DCE, n.18).

Slujirea carității face parte din natura profundă a Bisericii împreună cu vestirea cuvântului lui Dumnezeu și celebrarea Sf. Taine, ca urmare caritatea este o expresie a esenței Bisericii, ne învață Pontiful roman. „Biserica este familia lui Dumnezeu în lume”, dar iubirea caritativă trebuie să depășească limitele Bisericii și „parabola bunului samaritean rămâne criteriul de evaluare ce impune universalitatea iubirii îndreptată spre cel care este în nevoi, întâlnit din întâmplare, oricine ar fi acela” (cf. DCE, n.25). Vorbind despre aspectele concrete ale carității creștine în Biserică, Episcopul Romei oferă din nou modelul pildei bunului samaritean definind caritatea creștină ca fiind „răspunsul la ceea ce într-o anumită situație constituie o nevoie imediată: persoanele înfometate trebuie hrănite, cele fără haine îmbrăcate, cele bolnave trebuie îngrijite în vederea vindecării, cele reținute în închisori trebuie vizitate, etc.”. Persoanele care oferă această slujire trebuie să posede, pe lângă competența profesională și omenie, adică „atenția inimii”. Pentru aceasta este necesară „formarea inimii” , îndrumarea spre întâlnirea cu Dumnezeu în Hristos astfel încât iubirea lor față de aproapele să nu provină dintr-o obligație impusă, ci „să fie consecința credinței lor care devine lucrătoare prin iubire (cf. Gal 5,6)”. De asemenea este necesar ca activitatea caritativă creștină să fie independentă de partide, de ideologii sau de alte scopuri și să devină slujire, aici și acum cu iubirea gratuită de care omul are nevoie. „Programul creștinului – programul bunului samaritean, programul lui Isus – este «o inimă care vede». Această inimă vede unde este necesară iubirea și acționează în consecință” (cf. DCE, n.31).

„Când vezi o bucată de aur pe jos, negreșit nu întrebi prea mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te silești a întrece pe toți și a o ridica. La fel trebuie să gândești și cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în milostivirea față de el ai găsit o comoară” (Sf. Ioan Gură-de-aur).

Ajutorul acordat nu trebuie să umilească pe celălalt, de aceea trebuie oferit cu smerenie și nu cu superioritate, conștient de faptul că prin smerenia lui Hristos am fost răscumpărați și noi. A putea ajuta nu constituie un merit propriu, ci un har primit de la Domnul. Ajutorul smerit va putea împlini ceea ce îi este posibil, încredințând restul Domnului care guvernează mersul întregii lumi (cf. DCE, n.35).

Iubiți credincioși, trăirea poruncii iubirii presupune mai multe etape. Mai întâi să cunosc și să am încredere în iubirea lui Dumnezeu față de mine, apoi, formarea unei inimi iubitoare și atentă la nevoile celuilalt (o inimă care vede). Să văd și să înțeleg unde este nevoie să ajut. Să reflectez cum ar fi procedat Hristos, Divinul samaritean și să încerc să mă pun în situația celuilalt și să descopăr chipul lui Hristos în acest fiu al Său. În fine, acum să acționez ca pentru Hristos, ca răspuns la iubirea pe care am cunoscut-o și în care cred. Împlinind astfel porunca milei (Lc. 6,36) și dobândind fericirea celor milostivi (Mt. 5,7).

Întrebată despre „secretul” succesului apostolatului ei, Fericita Tereza de Calcutta a răspuns: „Rugăciunea care devine acțiune. Rodul rugăciunii este credința. Rodul credinței este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. Vedeți totul se leagă. Ceea ce facem noi este iubirea lui Dumnezeu în acțiune”.

Iubiți credincioși,

a cunoaște și a avea încredere în iubirea pe care Dumnezeu a avut-o față de noi, constituie fundamentul vieții noastre creștine și motivează răspunsul nostru de iubire la iubirea Sa, precum și atitudinea noastră caritativă creștină față de oricine are nevoie de ajutorul nostru. „Mergi și fă și tu asemenea!” este invitația pe care prin Cuvântul său de dincolo de timp, Hristos, Divinul samaritean, ne-o adresează și nouă astăzi. Mergi și acționează cu trăirea și motivația Sa, din iubire față de Tatăl și față de oameni. Urmează Lui cu smerenie și cu acea „caritate discretă”, care nu se caută pe sine sau vreun avantaj din partea altora, ci gratuit și dezinteresat doar din iubire pentru Dumnezeu. Să devenim astfel continuatori ai exemplului Divinului samaritean în lume, cunoscându-L și urmându-L prin credință să ajungem să cunoaștem și puterea învierii Lui (cf. Fil.3,10) și să devenim părtași ai învierii Lui și moștenitori ai vieții veșnice împreună ca El.

Cel care din iubirea Sa de oameni prin rănile, moartea și Învierea Sa a purtat pe Cruce rănile păcatelor noastre, vindecându-le și dăruind viață întregului neam omenesc, să reverse mila Tatălui ceresc asupra călătorilor, pelerini în această lume, pentru a putea purcede mereu cu bucurie pe calea spre Ierusalimul ceresc, ocrotiți de harul Său, urmându-L pe El, Divinul samaritean, Isus Hristos, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru!

Cu sfântă bucurie și arhierească binecuvântare, la ceas de luminată sărbătoare.

Hristos a Înviat!

+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2006, la 305 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al II-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al X-lea an al episcopatului și al IV-lea în tronul Eparhiei de Cluj-Gherla.

„Cel ce ești milostiv, îndurându-te, Hristoase, m-ai mântuit pe mine, cel rănit de tâlhari cu bătăi și Ți-ai dat sufletul și Trupul Tău, Mântuitorule, ca doi dinari, pentru a mea răscumpărare” (Tropar, Duminica a IV-a a Postului Mare).

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 17.04.2006
Publicarea pe acest sit: 17.04.2006
Etichete: , ,

Lasă un răspuns