Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

Misterul Mariei și „Ceasul lui Isus”
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin Crihălmeanu,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,
cu ocazia Măritei sărbători a Învierii din morți a
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos,

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, Eparh al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla a Bisericii Române Unite cu Roma, de Dumnezeu binecuvântată, în anul aniversării jubileului de 150 de ani de la întemeierea Eparhiei de Armenopoli,
Onoratului cler, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților credincioși greco-catolici și tuturor creștinilor, iubitori de Dumnezeu, vă adresez salut creștinesc: „Hristos a înviat !”, cântare de învingere și preamărire, sfântă bucurie la ceas de creștinească sărbătoare, împreună cu arhiereasca binecuvântare!

„V-aduc aminte, (…), Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ați și primit-o, întru care și stați, prin care și sunteți mântuiți, (…), că Hristos a murit pentru păcatele noastre potrivit Scripturilor, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi după Scripturi;…”. (I Cor. 15,1-2.3-4).

Iubiți credincioși,

Pregătirea spirituală pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului trebuie să ne ajute, în fiecare an, să pătrundem mai profund Taina pe care o celebrăm. Poarta de intrare în meditație ne va fi, ca și în anii trecuți, Cuvântul evanghelic. Alături de divinul Cuvânt vom încerca să pătrundem modelul trăirii acelor persoane care au fost de față și au luat parte la misterele mântuirii noastre: Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Maria și Ucenicul iubit. Ne vom opri mai întâi asupra două momente semnificative: nunta din Cana Galileii, atunci când încă nu sosise „ceasul lui Isus” și sub Cruce atunci când „ceasul lui Isus” deja sosise. În final vom privi „ceasul învierii” la lumina credinței Mariei. Astfel, continuând tema începută la sărbătoarea Nașterii Domnului, ne vom pune din nou la „școala Mariei” pentru a învăța de la Isus.

Misterul vieții Mariei se dezvăluie prin raportul ei cu Isus.

Nu este doar un raport mamă-fiu, dar și un simbolic raport mire-mireasă, Hristos-Biserică și Dumnezeu-om. Este un tainic raport care ne ajută să pătrundem în misterul credinței noastre, acel raportul personal, tainic al fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu. Un raport care presupune și relația noastră cu Maria Preasfânta mamă, pururea Fecioară de Dumnezeu Născătoare, devenită sub Cruce Mamă a Bisericii și a noastră mijlocitoare și ocrotitoare.

1) „Ce este mie și ție, femeie ? Încă n-a venit ceasul Meu”.

Isus, Maria și ucenicii la nunta din Cana Galileii (Io. 2,1-12).

a) Maria remarcă lipsa vinului

Evanghelistul Ioan face mai întâi o precizare temporală pentru a păstra continuitatea evenimentelor : „Și a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii” (v.1). Este un simbolism ce amintește revelația de pe Muntele Sinai, stabilirea alianței dintre Dumnezeu și Poporul Său (Iș.19,11) precum și cuvintele profetice referitoare la Învierea Domnului: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica (…) el vorbea despre templul trupului Său.” (Io.2,19.21).

Nunta este ospățul bucuriei care urmează ceremonialului alianței pe viață, stabilită între un bărbat și o femeie, din iubire. Nunta din Cana Galileii prefigurează și anticipează momentul morții și al Învierii Mântuitorului Isus Hristos, noua alianță definitivă între om și Dumnezeu, stabilită o dată pentru totdeauna prin Fiul, Cuvântul întrupat. Este noua alianță nupțială cu noul popor al Noului testament.

Maria este prezentă la acest eveniment sărbătoresc al nunții (alianță între mire și mireasă). Probabil, face parte din aceeași familie cu aceia ce acum își încep drumul vieții. Prezența ei este activă, atentă și sensibilă la tot ce se întâmplă în jurul ei. Privește ospățul în desfășurare, vede la un moment dat paharele goale, vede slujitorii stânjeniți de lipsa vinului și intuiește urmarea neplăcută a întreruperii bucuriei și nemulțumirea comesenilor. Mai înainte ca oaspeții sau maestrul de ceremonii, „nunul”, să observe neajunsul, Maria se adresează cu delicatețe maternă Fiului ei. „Nu mai au vin” (v.3b), o simplă și discretă constatare ce conține implicit și o rugăciune de cerere, inspirată de încrederea că Fiul va interveni. Maria constată lipsurile, sărăcia umană, dificultatea și apoi mijlocește la Isus.

Vinul „ce veselește inima omului” (Ps. 103,16), simbolizează aici bunurile timpului mesianic viitor (Ier. 31,12; Is. 25,6; 55,1), bucuria ospățului fericirii veșnice în care iubirea oferită din abundență este izvorul bucuriei. Pe pământ iubirea, ca și fericirea, este limitată și efemeră. Lipsa vinului este simbolic lipsa iubirii, boala care distruge bucuria comuniunii și a comunității lumii de astăzi. Astfel nunta din Cana apare ca și semn al timpului promisiunii viitoare a celei de-a doua veniri în glorie a Domnului Nostru Isus Hristos.

b) Răspunsul lui Isus

La lumina simbolismului vinului noii alianțe trebuie înțeles și interpretat și răspunsul lui Isus: „Ce este mie și ție, femeie ?” (v.4). Expresia indică uneori în textele Scripturii o divergență (Mc.1,24; 5,7; Mt. 8,29; Lc. 4,34, etc.). În context este divergența dintre vinul material a cărui lipsă Maria o constată și „vinul cel nou” pe care Isus îl va oferi din abundență la ceasul rânduit de către Tatăl.

Răspunsul lui Isus subliniază dorința Sa de a evita în lucrarea și misiunea Sa orice influență umană, fie ea chiar și maternă, afirmând astfel dependența Sa de voința Tatălui ceresc și de ceasul rânduit de El, precum odinioară la încheierea pelerinajului la Ierusalim, unde, Isus rămas la templu, răspundea părinților care îl căutau de trei zile: „Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Lc. 2,49).

Răspunsul aparent dur al lui Isus reprezintă o invitație pentru a trece de la nivelul necesităților materiale imediate și de la vechea așteptare, la nivelul spiritual al planului divin prin misterul „ceasului răscumpărării”. Isus o invită pe Maria să pătrundă simbolismul profund spiritual al cererii sale implicite. Cererea și așteptarea bunurilor timpului mesianic ale poporului vechiului legământ nu se va împlini acum, ci la ceasul potrivit, rânduit de Părintele veșnic. Acum rămâne doar un semn prevestitor a ceea ce va urma.

Isus pare că refuză propunerea discretă a Mamei Sale pe un ton destul de ferm. Motivația apare limpede: „Încă nu a venit ceasul meu (ora mea)” (v.4). Dar nu este vorba de un refuz, ci este o constatare și implicit o rugăciune. Isus vorbește despre ceasul rânduit de către Înțelepciunea divină a Părintelui veșnic pentru începutul misiunii publice. Pare că Isus constată întru sine pe de-o parte, voința Tatălui ceresc și pe de-altă parte, voința Mamei Sale. El confruntă cele două voințe pentru a putea rămâne fidel misiunii Sale. Cele două voințe se pot concilia, dar la nivele diferite de înțelegere. Unul va fi semnul prezent și satisfacerea cererii imediate, materiale, iar celălalt va rămâne pentru timpul rânduit, ca împlinire a planului divin de mântuire: „ceasul răscumpărării”. „Ora lui Isus” capătă astfel sensul glorificării finale a lui Isus. „Părinte a sosit ceasul preamărește pe Fiul Tău ca și Fiul Tău să te preamărească.” (Io. 17,1).

Isus dorește să exprime faptul că cererea mamei Sale, interpretată la nivel spiritual, este prematură, nu a sosit încă „ceasul” Crucii răscumpărătoare. Atunci și acolo, pe Cruce se va naște noua comunitate bazată nu pe înrudirea de sânge, ci pe credința în Preasfântul Sânge izvorât din coasta străpunsă. Comunitatea care se va numi Biserică, va deveni izvorul bunurilor mesianice spirituale (Sfintele Taine și alte binecuvântări și haruri).

„Încă nu a venit ceasul Meu” (v.4) se referă la ceasul adevăratului și unicului semn prin excelență, care va fi și va rămâne ceasul al șaselea al Vinerii celei mari și sfinte, al răstignirii și morții pe Cruce, „ceasul răscumpărării” (Io. 19,14). Este ceasul împlinirii planului divin de mântuire al neamului omenesc: Jertfa Crucii, care va rămâne ca semn al prezenței reale a Mântuitorului în Taina Sfintei Euharistii, la Sf. Liturghie. O jertfă ce marchează începutul unui nou „ceas”. O jertfă ce se va reînnoi mereu prin transformarea apei și a vinului liturgic în sânge euharistic. Adevărata minune, marea minune nu este de fapt transformarea apei în vin, ci tocmai transformarea apei și vinului în sânge divin!

c) Încrederea Mariei

„Orice va spune vouă să faceți” (v.5), spune Maria slujitorilor la nuntă. Ce a putut să o convingă pe Fecioara Maria de acordul lui Isus? Cu siguranță nu cuvintele răspunsului oferit. Mai de grabă gesturile lui Isus, chipul Său. Poate o privire de încuviințare sau o plecare a capului ar fi fost suficiente pentru ca Mama, care citea și înțelegea dincolo de cuvintele exprimate, să înțeleagă. E limpede că Maria a înțeles acest acord tacit care permitea desfășurarea celor necesare pentru ca miracolul să aibă loc. Maria acum predispune la atenție și la supunere pe toți slujitorii.

Cuvintele Fecioarei Maria pot fi citite la lumina legământului de pe muntele Sinai, când, după transmiterea Cuvintelor divine, poporul răspunde lui Moise: „Toate câte a zis Domnul vom face și vom fi ascultători!” (Is. 19,8). Maria dezvăluie, prin acest cuvânt, încrederea totală în Fiul ei. Astfel Maria se identifică cu Poporul lui Israel. Prin glasul ei răsună simbolic speranța poporului ales. Maria oferă modelul disponibilității în credință, gata să primească semnul și misterul „ceasului răscumpărării”, chiar dacă acum nu-i pătrunde sensul profund. Prin Maria se trece de la vechea alianță la Noul testament, de la Poporul lui Israel la Biserică și de la Legea veche la Evanghelie, urmând calea credinței smerite și ascultării disponibile față de Fiul.

Isus intervine imediat cerând să se umple cu apă cele șase vase de piatră (de câte 2-3 vedre) aflate acolo pentru curățirea iudeilor (v.6). Capacitatea unui vas ar reprezenta echivalentul a 20-30 de litri, adică o cantitate totală de 120-180 litri, o cantitate mare, pentru o nuntă dintr-un sătuc din Galileea. Domnul dă vinul bucuriei din abundență.

„Acest început al minunilor l-a făcut Isus în Cana Galileii (…) și ucenicii Săi au crezut în El” (v.11). Minunea trezește credința și constituie fundamentul pe care, la ceasul rânduit, se va edifica noua comunitate al cărei model și mărturie va fi Maria. Darul vinului nou, la momentul „de început” al unei noi familii și a unei noi comunități, este semnul ce prefigurează „începutul” noii familii și a noii comunități a Bisericii, prin sângele și apa izbucnite din coasta străpunsă pe lemnul Crucii.

Nunta din Cana exprimă simbolic continuitatea noului popor al lui Israel cu poporul vechiului legământ, anticipând „ceasul răscumpărării”, „ceasul lui Isus”, iar pe Fecioara Maria o prezintă ca fiind persoana prin care se împlinește această trecere, de la zămislirea neprihănită la Bunavestire, simbolic prin mijlocirea de la nunta din Cana și participativ la patima răscumpărătoare. Mărturia de credință a Mariei este necesară în aceste etape ale planului mântuirii și reprezintă o invitație vie la a pătrunde mai profund în ascultarea credinței: „orice va spune vouă să faceți”.

Miracolul de la nunta din Cana îl dezvăluie pe Isus ca fiind Mirele divin al noului popor al lui Dumnezeu, cu care încheie, prin actul răscumpărării și al Învierii, o alianță nouă și definitivă. În această alianță Mama lui Isus este prezentă și are un rol de mijlocire, punte de legătură între divin și uman.

„Nu mai au vin” – este doar o remarcă, Maria nu comentează, nu decide, nu cere, doar observă. E limpede că remarca ei delicată cere implicit o intervenție imediată. Este acel limbaj nescris de la inima de mamă spre inima de fiu, acea intuiție și acel mijloc de comunicare spiritual ce se stabilește între mamă și fiu ce-și are izvorul, începutul, încă din zilele premergătoare venirii fiului pe lume. Răspunsul pe care Isus îl oferă Mamei Sale e urmat probabil de noi intuiții sau semne spirituale și astfel, aparentul refuz este primit ca încuviințare și este urmat de împlinirea miracolului.

Apa preschimbată în vin nu este doar un miracol ci este mai cu seamă un semn. Un semn care poate avea o oarecare valoare în sine dar care își găsește adevăratul sens, sensul profund, prin finalitatea pe care o obține: „și-a arătat slava Sa și ucenicii Săi au crezut în El” (v.11b). Alături de profunzimea semnului, e figura Fecioarei Maria, cea care a „cerut” semnul, simțim compasiunea ei față de cei săraci, față de neajunsurile umane, modul în care se asociază și se implică practic în distribuirea harurilor divine, dar și neasemuita ei putere de mijlocire pe lângă Fiul ei Isus Hristos, Domnul nostru; o mijlocire directă, discretă, dar eficace. Puterea Preasfintei Fecioare Maria asupra inimii mult-milostive a lui Isus și, prin El, puterea mijlocitoare către Tatăl ceresc. Acea putere care derivă din cunoașterea intuitivă, spirituală a misterelor divine și comunicarea supranaturală cu Fiul ei, ca Născătoare de Dumnezeu și Corăscumpărătoare. Ea este ființa umană care prin smerenia, credința și disponibilitatea ei a pătruns profund în Misterele divine ale Întrupării și Răscumpărării. Unica persoană umană care s-a ridicat la adevărata vocație de Om, prin smerenia, ascultarea, credința și fidelitatea ei, adevărat „chip și asemănare” (Fac. 1,26) a Divinului Creator.

La începutul fragmentului citim motivul pentru care miracolul a putut avea loc: „era și mama lui Isus acolo” (v.1b). Tocmai datorită prezenței ei acolo miracolul s-a putut săvârși. Desigur că Maria nu era o invitată oarecare, în familia respectivă fiind cunoscută, acceptată și dorită. Era stimată și iubită, de aceea se simțea „la ea acasă” în acea familie.

Preasfânta Fecioară Maria va mijloci și pentru noi, cu aceeași condiție: să fie stimată și iubită de către noi, să se simtă bine primită, să aibă un loc de onoare pregătit în sufletul nostru și în viața noastră, imediat după și în apropierea lui Isus. Să o invităm, să o primim și să-i dezvăluim micile sau marile noastre probleme, lipsuri și dificultăți. După modelul nunții din Cana ea va fi mijlocitoarea noastră la Fiul ei. La cererea ei, apa va fi preschimbată din nou în vin: apa sărăciei și a mizeriei noastre se va preschimba în vinul bucuriei, al bogăției spirituale și al sfințeniei noastre. Iată care trebuie să fie motivul încrederii și al profundei noastre bucurii. Să o invităm așadar să rămână mereu cu noi.

2) „Părinte, a venit ceasul! (…) Femeie, iată fiul tău! (…) Iată mama ta!”

Isus, Maria și Ucenicul iubit la „ceasul răscumpărării” (Io. 17,1; 19, 25-30).

a) „Ceasul lui Isus”, „ceasul răscumpărării”.

Isus, știind că a sosit ceasul trecerii din lume la Tatăl (Io. 13,1), a spălat picioarele apostolilor, oferindu-le modelul slujirii din iubire. „Ceasul lui Isus”, ceasul iubirii va fi pentru apostoli ceasul încercării și al risipirii: „Iată vine ceasul și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur” (Io. 16,32). Isus se îndreaptă spre „ceasul răscumpărării”, conștient că va fi părăsit de ai Săi. Sub Cruce vor rămâne doar două persoane: Maria, Mama lui Isus și Ioan, Ucenicul iubit.

În cadrul cuvântului adresat apostolilor la despărțire, Isus, ridicând ochii spre cer, începe cu o rugăciune: „Părinte a venit ceasul! Preamărește pe Fiul Tău pentru ca și Fiul să Te preamărească.” (Io. 17,1).

Încă nu a sosit ceasul” (Io. 2,4; 7,30; 8,20), „vine ceasul” (Io. 16,32) și „a venit ceasul” (Io. 12,23; 17,1)… Care a fost „ceasul lui Isus”? Ce este de fapt, „ceasul lui Isus”?

„Ceasul lui Isus” este prefigurat, implicit, încă de la Cartea Facerii, atunci când Dumnezeu, pedepsindu-l pe șarpe îi spune: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” (Fac. 3,15), prevestind implicit ceasul mântuirii prin „sămânța femeii”.

Psalmistul spune: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut și ca o strajă în noapte” (Ps. 89,4). Atotștiința divină are o altă măsură pentru timpul uman. Dumnezeu – Tatăl este în afara legăturii timpului. Întruparea Cuvântului divin – la Bunavestire, Botezul la Iordan, Nunta din Cana, Schimbarea la Față, Învierea lui Lazăr, Cina cea de taină, Patima și răstignirea, constituie împreună, un singur „ceas”. E Ceasul Răscumpărării neamului omenesc.

„Ceasul lui Isus” este ceasul preamăririi Fiului de către Tatăl și a Tatălui de către Fiul. Ceasul ascultării și al umilirii acceptate din iubire, este ceasul pentru care Fiul a venit în lume (Io. 12,27) și ceasul în care neascultarea poruncii divine dintru început (Fac.3), este îndreptată prin Jertfa supremă din iubire.

b) Maria sub Cruce

Să ne punem o clipă în genunchi, alături de Maria, sub Crucea mântuitoare.

Din tradiția Bisericii știm că Maria a fost alături de Fiul ei pe drumul spre Golgota. A patra stațiune a Căii Crucii prezintă emoționanta întâlnire dintre Isus și Mama Sa.

Pe drumul Crucii fiecare lovitură de bici, fiecare pumn, fiecare gest de violență fizică, erau percepute de Preacurata Fecioară Maria și trăite intens la nivel spiritual, în virtutea acelei legături nevăzute dintre Mamă și Fiu, în virtutea acelui sentiment pe care o mamă instinctiv îl are pentru a-și proteja, ocroti fiul, în virtutea legăturii umane de iubire față de Acela pe care ea îl adusese la viață, față de Cel care-i devenise Maestru, față de Cel fără de păcat; în virtutea reverenței față de Cel pe care îl știa ca fiind „Fiul Celui Preaînalt” (Lc. 1,32). Apoi, după înălțarea răstigniților pe cruce, imediat ce conjunctura o permite, Maria se apropie de Crucea lui Isus. Știe că sunt ultimele clipe ale vieții Fiului ei. Cu cât momentul morții se apropie, cu atât suferința ei este mai intensă. Mai cu seamă acum, când îl privește cutremurată și înfiorată, în confruntarea cu cea mai groaznică auto-tortură, care inevitabil, duce la moartea prin asfixiere, datorată epuizării fizice: răstignirea pe Cruce.

Putem afirma că Maria este cea dintâi ființă umană care, prin suferințele acceptate, împlinește și completează în trupul ei „lipsurile suferințelor lui Hristos pentru trupul Său, adică Biserica”, așa cum Apostolul neamurilor va scrie (Col. 1,24). Deci, putem considera pe drept cuvânt că Maria este colaboratoare la planul divin al Răscumpărării și deci, Corăscumpărătoare.

Preacurata vede cum puterile Mântuitorului răstignit scad cu fiecare clipă care trece, aude cum vocea devine din ce în ce mai slabă, respirația mai rară și mai sacadată.

Maria privește mai intens. Ar vrea să-I dăruiască propria ei viață. În memoria ei retrăiește scene din întreaga-i viață: teama și uimirea Buneivestiri, bucuria și extazul Nașterii Fiului lui Dumnezeu, prunc mic în peștera din Bethleem, își amintește vizita magilor, proorocia bătrânului Simeon, teama de a-L fi pierdut și bucuria regăsirii la Ierusalim. Își amintește, de asemenea, plecarea lui Isus alături de apostoli, cuvintele predicării, vestirea patimilor, miracolele, vindecările, exorcismele… toate momentele vieții publice în care, în chip spiritual, a rămas alături de El.

A sosit apoi, vestea arestării, primită la ceas de noapte. A plecat grăbită pe drumul Calvarului și-acolo L-a zărit desfigurat, cu Sfântu-I Trup însângerat sub Crucea grea. L-a văzut căzând sub povara Crucii. Apoi, pentru o clipă, trista bucurie a ultimei întâlniri, atunci când cu greu a reușit să-și facă loc prin mulțime pentru cea din urmă îmbrățișare…

Au urmat a doua și a treia cădere, dezbrăcarea de haina țesută de mâinile ei, pironirea crudă pe Cruce, piroanele străpungând Trupul Preasfânt, totul culminând cu abisul chinului răstignirii. Maria privește acum chipul iubit al Fiului ei și vede cum capul se pleacă încet, iar pleoapele îngreunate de oboseală și de suferință, cad peste ochii înroșiți de sânge, de chinuri și durere.

Să fi sosit oare ceasul despărțirii? Oare totul s-a încheiat? Simte cum inima-i de mamă se zbate ca într-o colivie, parcă pentru a-I pulsa viață…

De-odată ochii Domnului se deschid înlăcrimați și o privesc cu o iubire de nespus, blând, din adâncul suferinței. E Dumnezeu Atoateștiutorul Cel care o privește acum. Misterul Mariei, misiunea ei, nu s-a încheiat: este o altă misiune la care Dumnezeu o cheamă. Cu brațele întinse spre întreaga lume Isus rostește: „Femeie, iată fiul tău!” (v.26). Aici, sub Cruce, în dureri și suferințe, Maria își redobândește funcțiunea ei de Mamă, tot din voința Celui Preaînalt însă nu prin vestirea Îngerului, ci prin Testamentul Fiului răstignit: Maria devine acum, Mama Bisericii.

Apelativul „femeie” ne amintește de prima femeie: Eva. În ceasul păcatului dintru începuturi, Adam pusese femeii sale numele de Eva, „adică viață, pentru că avea să fie mama tuturor celor vii” (Fac. 3,20). În ceasul răscumpărării, cu mâinile întinse pe Cruce, Isus – noul Adam, îi pune Mariei – noua Evă, numele de: „Mamă”, pentru că, pe plan spiritual, ea urma să fie mama tuturor celor vii, a tuturor credincioșilor și a tuturor acelora care vor ști să apeleze cu încredere la mijlocirea ei în ceas de nevoie.

În limbajul biblic, imaginea femeii reprezintă de asemenea Ierusalimul și Poporul ales al Vechiului legământ (Ier. 2,2; Ez. 16,8; Os. 1-3; Is. 26,17; etc.). Astfel, Maria reprezintă în mod simbolic și Poporul ales al Vechiului legământ și Noul popor al lui Dumnezeu, adunat (reunit) în jurul Jertfei Mântuitoare a lui Isus Hristos.

Maria este alături de Isus, unită cu suferința Lui și participă la jertfa de oferire a Fiului ei, unită sufletește în Misterul Răscumpărării. Oferindu-L pe Fiul ei, Maria devine părtașă misterului alături de Tatăl ceresc care-și oferă Fiul: „Iată Fiul tău„. Astfel, Maria recapătă funcțiunea de mamă, prin Jertfa Fiului ei, dar la un alt nivel. Ea va deveni mama tuturor celor pe care Isus -a cuprins în îmbrățișarea Răstignirii, aceia care se vor hrăni, prin Sfintele Taine ale Bisericii, din Jertfa Răscumpărătoare a Fiului ei.

c) Ucenicul iubit sub Cruce

Apoi Isus se adresează Ucenicului iubit: „Iată mama ta!” (v. 27). Iubirea maternă se va revărsa de-acum înainte asupra Bisericii ca semn al iubirii lui Dumnezeu și garanție a mijlocirii materne între cer și pământ. Ucenicul iubit reprezintă discipolul fidel care urmează lui Hristos până sub Cruce, martor al misterului Sângelui și Apei izvorâte din Coasta străpunsă (Io. 19,35) pe Cruce și mărturisitor al glorioasei Sale Învieri (Io. 20,8). Ucenicul iubit reprezintă aici adunarea celor care vor purta prin Hristos, numele de creștini, urmași ai lui Isus Hristos. Aceștia, deveniți, prin Botez, fii prin Fiul și fii ai Bisericii, o vor putea avea pe Maria drept mamă.

Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (v.27). Ceasul Jertfei răscumpărătoare inaugurează, de fapt, un alt ceas, ceasul comuniunii, al comunității. Ucenicul o primește pe Maria nu doar „în propria casă”, ci o primește în mediul său familiar de viață. Maria va face parte din viața ucenicului.

Raportul dintre mamă și ucenic trebuie privit de la înălțimea Crucii, cu ochii lui Isus. Între ei poate exista un raport materno-fratern, doar în virtutea raportului de iubire și fidelitate pe care fiecare dintre ei îl are cu Isus Hristos Domnul. Astfel, privind-o pe Maria ca simbol al Vechiului Israel și pe Ucenicul iubit reprezentând Biserica, Isus afirmă de fapt, continuitatea Vechiului legământ și împlinirea lui în noua comunitate. Privind-o pe Maria ca reprezentând noul popor al Noului testament, iar pe ucenicul iubit ca fiind tipul fiecărui creștin, înțelegem, la lumina „ceasului răscumpărării”, raportul reciproc dintre Biserica – Mamă și fiii Bisericii: ucenicul va purta Biserica în inima sa ca pe un bun prețios încredințat de către Mântuitorul răstignit iar Maria va veghea și va mijloci cu iubirea-i maternă asupra tuturor fiilor Bisericii.

3) „De ce căutați pe Cel viu între cei morți ?”

Maria și comunitatea la „ceasul învierii” – „ceasul aducerii aminte” (Lc. 24, 1-11).

a) Întâlnirea de la mormântul gol. Femeile au uitat cuvântul.

Maria și Ioan vor asista cutremurați de durere la moartea și apoi la coborârea de pe cruce. Maica îndurerată va primi pe brațe, pentru câteva clipe, trupul neînsuflețit al Fiului său. Biserica creștină a reținut în memoria ei această tulburătoare clipă în numeroase opere de artă, pictate, zugrăvite sau sculptate atât în Occident cât și în Orient.

Maria purtând pe brațe Preasfântul Trup, îl privește cu durere dar nu cu disperare, cu tristețe dar nu cu descurajare, cu părere de rău dar nu cu neîncredere. Apoi, în grabă se săvârșește ceva din cele rânduite pentru așezarea în mormânt și se rostogolește piatra mare care separă parcă cerul de pământ.

„Lupta crâncenă și crudă de pe Cruce s-a sfârșit,/ Și prinosul Liturghiei Mântuirii s-a-mplinit. (…)/ Maica Sfântă lângă Cruce, a rămas încremenită;/ Dar, proptită de speranță, sora ei nedespărțită,/ Își îndreaptă ochii-n lacrimi către ceruri suspinând:/ – Dumnezeule, primește jertfa Mielului Tău blând!/ (…) Străbătând apoi cu ochii peste rănile deschise/ De piroane și de lance în divinul trup, le zise:/ – Rămâneți de-acum deschise pe vecie, sfinte rane,/ Ca să fiți mereu limanul suferințelor umane!/ – Va pricepe oare lumea tot Calvarul crucii Sale? / Zice Maica biruită de iubire și de jale; (…)”. (N. Pura, Simfonia Mariei – Plinirea Jertfei).

Urmează trei zile de meditație și rugăciune, în care Maria cu siguranță rememorează în cele mai mici detalii momentele petrecute alături de Isus de la bucuria Nașterii în peștera sărăcăcioasă din Bethleem, până la groaznica moarte prin răstignire pe colina Căpățânii. Maria își aduce aminte faptele Sale, dar mai cu seamă își aduce aminte unul câte unul toate cuvintele Sale. Reluându-le rând pe rând, ea se oprește asupra prevestirii pe care Isus o repetase de mai multe ori în timpul vieții Sale: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât iar după trei zile să învieze.” (v.8,31). Maria în rugăciune trece acum dincolo de Misterul Morții lui Isus. O mare liniște și pace, o mare încredere și speranță întărește acum sufletul ei. O mare libertate interioară și o certitudine.

După trei zile, când tradiția deja permitea plinirea celor rânduite, femeile purtând mir se pregătesc să plece la mormânt. Ele pornesc pe la revărsatul zorilor cu teama de a nu fi văzute de iudei și de soldații romani, cu preocuparea că nu vor putea rostogoli piatra grea, dar și cu sufletele pline de durere față de Cel mort prin răstignire. Ajungând la mormânt rămân uimite: piatra e deja rostogolită, soldații au dispărut iar mormântul este gol. În fața lor se află două ființe de a căror strălucire se înfricoșează și care le pun mai întâi o întrebare: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți?” (v.5) iar mai apoi le aduc vestea cea mare, căci e „ceasul învierii”: „Nu este aici, ci S-a sculat” (v.6). Femeile plecaseră purtând în suflete înfiorătoarea imagine a Celui pe care l-au privit murind pe cruce și au ajutat la punerea Sa în mormânt. Aceste ființe luminoase le-au citit gândurile!

„Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea,…” (v. 6), acum îngerii invită la rememorarea cuvintelor lui Isus. „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit iar a treia zi să învieze” (v.7). Sunt cuvintele vestirii patimilor, dar care nu se încheie cu răstignirea și moartea ci cu învierea de-a treia zi.

„Și ele și-au adus aminte de cuvintele Lui” (v.8), ceea ce înseamnă că femeile mirofore au auzit cândva aceste cuvinte chiar de la Isus, dar nu le-au păstrat, ci le-au uitat, căci Isus prevestise chiar și „uitarea”: „Acestea vi le-am spus să vă aduceți aminte de ele când va veni ceasul lor” (Io. 16,4). Acum sosise ceasul împlinirii cuvintelor Sale, dar aceia care ar fi trebuit să-și amintească pierduseră cuvintele în uitare. Uitarea este, în Sfânta Scriptură, lucrarea celui rău, încă din Cartea Facerii (cap. 3). Șarpele „fură” cuvântul poruncii divine și pune minciuna în locul lui. Femeile Mironosițe au auzit cuvântul, nu l-au înțeles imediat, nu l-au meditat, l-au neglijat și astfel l-au uitat.

La „ceasul aducerii aminte”, femeile înțeleg „ceasul învierii” ca făcând parte din prevestirile lui Isus, din „ceasul lui Isus”. Moartea nu putea stăpâni asupra Celui care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Io. 14,6). Momentul morții pentru Isus Hristos, Răscumpărătorul, rămâne doar ca moment de trecere spre cei legați încă în întuneric, pentru a-i elibera prin înviere spre viață. Cuvântul rostit Martei (sora lui Lazăr) parcă răsună acum și mai puternic în sufletele lor: „Eu sunt Învierea și Viața, cel care crede în Mine chiar dacă va muri va trăi” (Io. 11,25).

„Ceasul aducerii aminte” este ceasul convertirii interioare și ceasul învierii în credință. Ceea ce începuse deja să devină povestea lui „Isus Nazarineanul care era profet puternic în faptă și cuvânt…” (Lc. 24,19), acum, dintr-o dată, devine din nou realitate, cuvintele Lui s-au împlinit, deci Isus acum nu se află în rândul morților ci a Înviat, e din nou viu, e prezent!

Femeile se întorc de la mormânt, pe un „nou drum” în credință. Ele poartă acum, cu bucurie, în sufletele lor imaginea glorioasă a Învierii Domnului. Convertirea le transformă în mesageri față de frații rămași închiși de frica iudeilor dar și închiși în necredință.

b) Maria ascultă și păstrează cuvântul

Evanghelistul Luca numește în final femeile care plecaseră la mormânt „ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacob…” (Lc. 24,10) dar Maria, mama lui Isus, nu este amintită printre acestea. Deși a fost prezentă clipă de clipă pe drumul Calvarului alături de Isus, până la împlinirea pătimirii răscumpărătoare pe Cruce, Maria acum este absentă din grupul femeilor pioase care doresc să împlinească rânduiala făcută în graba vinerii dinaintea marii sărbători.

Maria a auzit cuvântul, l-a ascultat, l-a primit, l-a meditat și l-a păstrat cu sfințenie cu perseverență și răbdare până la momentul când urma să se împlinească. Acesta este modelul vieții Mariei început la Bunavestire a arhanghelului Gabriel, continuat la Nașterea Pruncului divin, la vizita Magilor, la pierderea și regăsirea în templul din Ierusalim și mai departe apoi, de-a lungul întregii sale vieți: „Mama Lui (Maria), păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Lc. 2,19; 2,59). Evangheliile nu spun că Maria ar fi înțeles imediat totul și ar fi pătruns sensul profund al cuvintelor lui Isus. Maria, cu răbdare și perseverență, a păstrat cuvintele și le-a meditat ore, zile, ani. Chiar dacă momentan nu a înțeles totul, a avut încredere în cuvântul primit și a continuat să se roage pentru a împlini în viața ei Voința divină, cu speranța smerită că, la timpul potrivit, va descoperi veridicitatea cuvintelor în care a crezut și va cunoaște adevărul. Maria „păstra” aceste cuvinte, cu multă grijă, ca pe un tezaur prețios, în locul cel mai intim al ființei ei, în „inima ei”.

Acesta este exemplul luminos al credinței Mariei!

Credința este virtutea de a primi și accepta realități care pentru moment depășesc puterea de cunoaștere sau înțelegere, din ascultare și reverență față de acela care le proclamă. Sf. Augustin invita pe creștini să creadă pentru a cunoaște, să nu aștepte să cunoască pentru a crede, spunându-le că, credința este tocmai a avea încredere în ceea ce nu au văzut iar adevărul este a vedea ceea ce au crezut. De aceea spunea Domnul : „Dacă veți rămâne în cuvântul meu, sunteți cu adevărat ucenicii mei și veți cunoaște adevărul iar adevărul vă va elibera” (Io. 8,31-32). Deci este mai întâi necesară încrederea și păstrarea cuvântului divin pentru ca apoi să se ajungă la cunoașterea adevărului, care la rândul său oferă adevărata libertate interioară.

Preasfânta Fecioară Maria, prin credința ei, a primit darul libertății interioare și implicit al fericirii. „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc.1,45) proclamă Elisabeta răspunzând la salutul Mariei: „Fericiți sunt cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-L păzesc” (Lc. 11,28), spune Isus femeii din mulțime: „Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut!” (Io. 20,29), răspunde Isus lui Toma. Prin credința și viața ei Maria este cea de trei ori fericită.

Exemplul Mariei ne invită să credem și noi pentru a cunoaște adevărul, să cunoaștem pentru a fi liberi și a gusta fericirea acestei libertăți chiar și aici pe pământ.

c) Misterul credinței e misterul vieții

Credința fiecăruia dintre noi este un mare mister. Misterul credinței Mariei ni se dezvăluie treptat dacă privim colaborarea ei cu încredere și fidelitate la taina Zămislirii la Nazareth, la taina Nașterii la Bethleem, la taina morții pe Cruce, la taina glorioasei Învieri și chiar și astăzi în taina de Mamă a Bisericii. Fiecare misiune este un nou mister, o nouă taină inseparabil legată de un moment, de un ceas din viața lui Isus. Dar așa cum „ceasul lui Isus” în fața Înțelepciunii divine este unul singur: Ceasul răscumpărării neamului omenesc, la fel misterul Mariei este unul singur – în diferitele ei misiuni. Este Misterul credinței sale izvorâtă din iubire și smerită ascultare: „Iată serva Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38).

Misterul Mariei este misterul întregii sale vieți. Misterul vieții petrecute în rugăciune perseverentă, în meditare atentă, în smerite fapte de caritate. Un mister care i-a cerut să fie mereu deschisă și disponibilă noilor momente ale Istoriei mântuirii.

Maria nu a fost ferită de dificultățile vieții. Ea a cunoscut, ca orice om, neajunsurile pământești: osteneala, frigul, foamea, sărăcia, tristețea, disprețul, umilirea, teama. Dar, niciodată și nimic nu a reușit să-i zdruncine stânca încrederii smerite în Domnul. Iată modelul uman pe care vi-l propun spre meditare spre a vă fi lumină călăuzitoare la ceas de mărită sărbătoare. Pătrunzând Misterul vieții Mariei la lumina „ceasului lui Isus” să pătrundem misterul vieții noastre de credință. Să ne întărim în credință și să urmăm lui Isus după modelul Mariei, în disponibilitate și deschidere sufletească, șirul zilelor vieții noastre, ca momente ale istoriei mântuirii sufletelor noastre, amintindu-ne mereu și proclamând cu încredere și speranță Simbolul credinței noastre: „…mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină. Amin.”

Iubiți credincioși,

Semnul preschimbării apei în vin prefigurează transformarea apei curățitoare după litera Legii vechi, în vinul nou al spiritului Legii noi. Vasele de piatră pline de apa pentru curățirea iudeilor, reprezintă Legea Veche. La îndemnul Mariei, Isus transformă această apă în vinul nou, vinul cel bun care, la timpul potrivit, prin cuvântul rânduit, va deveni însuși Preasfântul Său Sânge oferit mai întâi apostolilor și apoi, după Jertfa răscumpărătoare, tuturor fiilor credincioși „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Astfel legătura dintre miracolul de la nunta din Cana, Cina cea de taină, Moartea răscumpărătoare pe Cruce, Glorioasa Înviere și Jertfa Sfintei Liturghii apare în toată splendoarea ei.

Atât la nunta din Cana cât și sub Cruce se regăsesc aceleași trei persoane: Isus Hristos, Domnul nostru, Maria, Preasfânta-I mamă, și Ucenicul iubit. Este noua familie a noii comunități prefigurată la nunta din Cana, ce se naște în „ceasul răscumpărării” (Io. 19,27). Noua comunitate a Noului testament nu va fi fondată pe descendența pe linie paternă, ci pe rememorarea Cuvintelor lui Isus și reînnoirea Jertfei Sale răscumpărătoare. Prin trăirea prezenței lui Isus „venit prin apă și prin sânge” (I Io. 5,6-8), noua familie are în comun, nu apa transformată în vin, ci vinul și apa transformate în sânge divin, precum și Spiritul divin, oferit Tatălui în Jertfa Trupului și a Sângelui mântuitor pe lemnul Crucii: „Părinte, în mâinile Tale încredințez Spiritul Meu” (Lc. 23,46).

Maria este „femeia” care, în Biserica născută pe cruce în „ceasul răscumpărării”, va prezenta mereu Fiului ei dorințele și nevoile poporului în așteptare și va conduce prin exemplul smereniei, al credinței și fidelității ei, spre încrederea în Cuvântul Său. Maria este și astăzi, ca Mamă a Bisericii, mijlocitoarea la Isus pentru ca „vinul cel nou” să poată umple vasele de lut ale vechii purificări și să le transforme în inimi de carne, pline de harul sfințitor al credinței mântuitoare în Cel Înviat.

În multitudinea de simboluri Isus este Noul Adam, Mirele, prin excelență, al noului popor al lui Dumnezeu, iar Maria apare ca figura nupțială a femeii, Noua Evă, noul Israel, Biserica Mamă și Fecioară, simbol al unității și continuității dintre Vechiul legământ și Noul testament.

Maria, noua Evă, este femeia în care imposibilul după natură a devenit posibil prin har. Fecioria și maternitatea se împreunează și se completează armonios în aceeași persoană. Fecioara Născătoare de Dumnezeu devine, sub Cruce, și Mama Bisericii, Mama Noului Israel, al noului popor al lui Dumnezeu, care va perpetua pe pământ Jertfa răscumpărătoare a Fiului, în Taina Sfintei Liturghii.

Iubiți credincioși,

Vă invit acum la lumina cuvântului evanghelic și a modelului Preasfintei Fecioare Maria să pătrundem în misterul vieții noastre și să medităm mai întâi asupra „ceasului lui Isus”, ceasul răscumpărării.

„Ceasul lui Isus”, pe plan spiritual, continuă și astăzi la reînnoirea Jertfei Răstignirii, în Sfânta Liturghie, în Taina Sfintei Euharistii. „Ceasul lui Isus” are efect și astăzi prin harul sacramental al iertării păcatelor, în Taina Sfântului Botez și a Spovedaniei (Mărturisirea păcatelor). „Ceasul lui Isus” rămâne pentru noi toți marele mister al răscumpărării noastre.

Și pentru mine și pentru păcatele mele Isus a murit pe Cruce. Și mie mi se aplică la fiecare mărturisire a păcatelor harul dobândit în ceasul răscumpărării Și noi suntem cuprinși în profunzimea infinită a acestui ceas. Care este legătura mea personală cu „ceasul lui Isus”?

Maria face parte integrantă din Biserică și din viața spirituală a credinciosului ca un bun prețios, o valoare vitală. Biserica și credincioșii vor putea recunoaște în Maria pe mama lor numai dacă vor putea pătrunde legătura Misterului Mariei cu „Ceasul lui Isus”. Maria va rămâne pentru veșnicie Mama încredințată lor dar și mama căreia îi sunt ei încredințați. Și eu sunt cuprins în noua misiune, în noul mister al Mariei. Mă las cuprins de brațele-i de Mamă? O recunosc pe Maria ca Mamă a Bisericii și a mea? O cinstesc așa cum se cuvine? Îi cer ajutorul în nevoi?

Ceea ce la nunta din Cana fusese doar prefigurare și semn, când încă nu venise ora, pe Cruce devine împlinire pentru că e „ceasul răscumpărării”. De la înălțimea Crucii, Isus dezvăluie misterul vocației și misiunii persoanelor care-i sunt aproape acum, la împlinirea „ceasului răscumpărării” și trecerea spre noul „ceas al comunității”, noua comunitate ce se va numi Biserica creștină. De la înălțimea gloriei cerești Isus continuă să dezvăluie misterul vocației și misiunea tuturor acelora care îi sunt aproape în credință.

Să ne întrebăm care este vocația și misiunea mea în Biserică?

Sunt conștient de vocația mea de fiu al bisericii? Îmi cunosc și îmi împlinesc misiunea de fiu al Bisericii? Cum mă implic efectiv în viața Bisericii? Trăiesc comuniunea frățească în cadrul Bisericii?

Misterul vieții Mariei este misterul credinței ei. Misterul vieții noastre este misterul credinței noastre, a relației noastre personale cu Dumnezeu. Așa cum Eminentul Cardinal Iuliu Hossu, de binecuvântată memorie mărturisea prin viață și cuvânt atunci când i se propunea lepădarea credinței: „Credința noastră este viața noastră”.

Care este deschiderea și disponibilitatea mea în credință? Cum îmi alimentez credința? Am un program de viață spirituală, de lectură și meditație a Cuvântului divin? Încerc să transform în viață Cuvântul lui Isus?

* * *

„Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (v. 27b). Este un model și o invitație acum de Sfintele zile ale Sărbătorii Învierii Domnului, să o luăm și noi pe Maria în casa noastră, să devină îndrumătoarea, ocrotitoarea și mijlocitoarea noastră, pentru ca prin Ea să ne putem apropia mai mult și mai profund de misterul ei în „ceasul lui Isus” și de misterul vieții noastre ca timp și drum de mântuire.

Să ne apropiem acum „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu evlavie” de ceasul măritei sărbători. Să trăim bucuria creștinească în suflet curat, să fie cu adevărat o sărbătoare a credinței noastre, sărbătoare a victoriei luminii asupra întunericului, a vieții asupra morții. Într-o lume zguduită în Orient și Occident de războaie și atentate, să încercăm împreună să construim o civilizație a iubirii și a păcii, începând cu viața noastră, cu noi înșine.

Ne bucurăm împreună cu țara pentru pașii făcuți spre integrarea în Uniunea Europeană și pentru integrarea în Alianța Nord-Atlantică.

Să rămânem încredințați, însă, că nici o instituție sau structură europeană și mondială nu ne poate dobândi cel mai mare bun necesar. Mântuirea sufletelor noastre și viața veșnică o avem numai prin credința în glorioasa Înviere din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.

„Iar Dumnezeul păcii, Cel ce prin sângele unui testament veșnic, a sculat din morți pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domul nostru Isus Hristos, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui și să lucreze în noi ceea ce este bineplăcut în fața Lui, prin Isus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Evr. 13,20-21).

Cel ce pe Cruce la „ceasul răscumpărării” a învins moartea, împlinind voința Tatălui și la „ceasul Învierii” din mormânt, s-a ridicat biruitor, în puterea Spiritului Sfânt, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, prin mijlocirea rugăciunilor Preasfintei Fecioare Maria, mama Bisericii și mama noastră, a Sfântului Iosif, Patronul eparhiei noastre și ale tuturor sfinților, să vă miluiască și să vă ocrotească în tot „ceasul vieții voastre” și să vă dăruiască Sărbători fericite în sfântă și creștinească bucurie. Amin.

HRISTOS A ÎNVIAT!

+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2004, anul Jubileului celor 150 de ani de la întemeierea Eparhiei noastre, la 303 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al XXVI-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în al VIII-lea an al episcopatului și al II-lea în scaunul acestei Eparhii.

„Încleștarea de pe Cruce fu-ncercarea disperată/ A satanei de-a menține fața lumii-ntunecată;/ Iar când soarele se-ascunse după umbra unui nor, / El crezu, întunecatul, c-a ieșit biruitor!(…)// Numai Maica Preacurată, în vârtejul încercării,/ Nu și-a stins măcar o clipă sfânta candelă-a sperării:/ – Va-nvia! Îi spune-o șoaptă din adâncul inimii,/Și surpând domnia beznei, jugul morții-l va zdrobi!/(…)// – Va-nvia mai plin de slavă! Cântă holda pe ogoare,/ Ca și spicul meu ce crește din grăuntele ce moare!/ (…)/ De aceea-n zorii zilei Învierii-nvingătoare,/ Când vuia prin aer zvonul răspândit de Vestitoare,/ Semănând credință-n unii, iar în alții îndoială,/ Ea-i cu totul liniștită ca statornică Vestală…// L-a văzut și ea, firește, înaintea tuturor, / Însă tace și le-ascultă, fremătând, solia lor; (…)” (N. Pura, Simfonia Mariei – Învierea)

„Fecioară Preacurată mântuiește-ne pe noi cu rugăciunile tale, inima cea de Mamă mișcându-o către Fiul tău și Dumnezeul nostru”. (Troparul Născătoarei rostit adeseori de P.S. Ionel SUCIU în celula 44 de la Sighet împreună cu ceilalți episcopi și preoți greco-catolici.)

Tradiționalul imn de pelerinaj la Mănăstirea Maicii Domnului de la Nicula.

Versurile au fost compuse de Ieromonahul Grigore Sălăjan iar melodia de Ieromonahul Gheorghe Marina, călugări greco-catolici ai Ordinului Sf. Vasile cel Mare.

Imnul Maicii Domnului de la Nicula:

O Măicuță Sfântă Te rugăm fierbinte, / Să ne-asculți de-a pururi Marea rugăminte.
Refren:
Nu lăsa Măicuță, / Să pierim pe cale / Căci noi suntem fiii / Lacrimilor Tale!
Când plângeai sub Cruce / Maică-ndurerată, / Te-am ales de Mamă, / Noi și lumea toată.
Refren
Călători pe marea / Veșnic înspumată, / Noi ne-am pus în Tine / Și nădejdea toată.
Refren
Tu ești steaua mării / Și ajuți s-o treacă, / Dintre câți Te roagă, / Nimeni nu se-neacă.
Refren
Fă să-ți batem zilnic, / La miloasa-Ți poartă, / Câtă vreme-n lume, Valuri ne mai poartă.
Refren
Iar când nori și ceață / Înnegri-vor zarea, / Vino Tu, Măicuță, / Să ne-arăți cărarea.
Refren
Să conduci luntrița / Printre stânci și valuri, / Să ne scoți la portul, / Veșnicelor maluri.
Refren
O, Măicuță Sfântă, / Cea mai scumpă floare, / Fă din șir de lacrimi, / Dalbe lăcrimioare.
Refren
Scapă-ne de patimi / Și de pofte rele, / Și ne schimbă-n mândre / Mărgăritărele.
Refren
Să ne duci cu Tine / Unde calea-și duce / Să ne dai în ceruri / Fiului Tău dulce.
Refren
Și să-l spui, Măicuță, / C-aste floricele, / Le-au făcut să crească / Chinurile grele.
Refren
Și cu ale tale / Lacrimi de sub Cruce, / Tu le ești Măicuță, / Maica cea mai dulce.
Refren
Inima-I Preasfântă / Mângâios ne-o strânge, / Va uita de patimi, / Mai mult nu va plânge.
Refren
Noi cuprinși de-o pace / Fără de hotară, / Lăuda-te-om veșnic / Pururea Fecioară.
Refren.

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 11.04.2004
Publicarea pe acest sit: 11.04.2004
Etichete: ,

Lasă un răspuns