Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
cu ocazia Sărbătorii Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului
și Mântuitorului nostru Isus Hristos
2003

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, Eparh al Eparhiei de Cluj-Gherla de Dumnezeu binecuvântată,

Onoratului cler, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor iubitorilor de Dumnezeu, tradiționalul salut creștinesc: „Hristos a înviat!”, cântare de laudă și preamărire, în sfântă și creștinească bucurie de sărbătoare; tuturor arhierească binecuvântare!

„… Har vouă și pacea să se înmulțească! Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel ce după marea Sa milă ne-a născut din nou prin învierea din morți a lui Isus Hristos, spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru voi cei ce cu puterea lui Dumnezeu sunteți păziți prin credință, spre mântuire…” (1Pt. 1,2b-5a).

Iubiți credincioși, timpul marelui Post pe care l-am început acum șapte săptămâni, a fost un timp de pregătire, de reculegere și de rugăciune, de post, înfrânare și penitență, pentru a ne curăța sufletele de răul păcatului și a sădi în ele sămânța virtuților. Un timp de purificare cu scopul de a putea celebra cu profundă bucurie cea mai mare sărbătoare a calendarului mobil al Anului liturgic: Învierea din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Iată-ne ajunși la marea sărbătoare. După ce în sunetul solemn al clopotelor, cu făcliile aprinse în mâini și cu candelele strălucitoare în suflete, am pătruns pe porțile deschise ale bisericii luminate și împodobite de sărbătoare, după ce am lăsat să izbucnească din sufletele noastre „Cântarea de Învingere”, așa cum mugurele izbucnește-n floare sub razele primăvăratice de soare, după lunga și friguroasa iarnă, înainte de a gusta creștineasca bucurie a bucatelor alese: ouăle roșii, mielul, sarmalele, vinul ales, cozonacii rumeniți, să ne mai oprim o clipă la „umbra” Crucii. Aici, sub noul „Pom al vieții”, să ne lăsăm luminați de Cuvântul Scripturii și să descoperim legătura de iubire ce ne leagă cu Mântuitorul nostru Isus Hristos și astfel, prin Cruce, să putem gusta mai bine bucuria Învierii.

Vom medita asupra legăturii Crucii alături de un om simplu, un trecător, care prin Cruce descoperă legătura sa cu Hristos. Ne vom aduce aminte astfel că și noi suntem doar „trecători prin această viață” și că suntem chemați prin Botez să ne lepădăm de noi înșine, să ne purtăm crucea și astfel să-L urmăm pe Hristos (cf. Mc. 8,34), Calea spre Mântuire. Să ne aducem aminte de asemenea de toți aceia care nu pot trăi decât spiritual bucuria Învierii Domnului, aceia care nu au cele necesare traiului, cei săraci, fără adăpost, fără hrană, cei cărora crucea le-a fost impusă prin suferință, prin accidente, necazuri, boli, război, etc. Cum poate fi acceptată crucea? Cum poate crucea acceptată să devină poartă a Învierii?

1. Un trecător oarecare silit să poarte Crucea Osânditului
„… au silit pe un trecător, care venea din țarină, pe Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui” (Mc. 15,21).

Un om se întoarce de la munca zilnică a câmpului. Numele său e Simon și provine din Cirene (nordul Africii, actualmente în Libia între Benghazi și Tobruk). Cirene făcea parte dintr-o provincie romană în care se găsea și o colonie evreiască importantă, care avea chiar o sinagogă la Ierusalim (cf. Fapte 2,10; 6,9) iar Simon, probabil, făcea parte din această comunitate. Evanghelistul Marcu îl prezintă pe Simon prin fiii lui, care sunt binecunoscuți primilor creștini, cărora Marcu li se adresa. Pe drumul de întoarcere de la țarină el întâlnește „întâmplător” un cortegiu escortat de soldați romani, în care trei condamnați sunt duși la locul execuției, în afara zidurilor cetății Ierusalimului, pe Golgota. O mulțime zgomotoasă de oameni însoțește acest cortegiu: unii batjocoresc osândiții, alții plâng pentru ei și alții sunt curioși să vadă „spectacolul” ce va avea loc.

Deodată unul cade. Pare cel mai torturat și cel mai istovit. Sutașul roman, călare fiind, caută din priviri cine ar putea să ducă mai departe crucea Osânditului pentru a nu risca să piardă partea cea mai „frumoasă” a „spectacolului”: Răstignirea. Brusc privirea sutașului se abate asupra unui trecător, un țăran simplu, lipsit de apărare. E chiar Simon Cireneul. Sutașul dă un ordin și un soldat îl prinde și-l obligă să ia crucea. Simon se împotrivește și-n sufletul lui începe o luptă: „de ce eu?”, „de ce să duc eu crucea unui osândit, a unui răufăcător, eu care nu am făcut nici un rău”, „e pedeapsa lui, el să și-o ducă”, „este o nedreptate, un abuz de putere”, „eu am treburile mele, mă așteaptă familia acasă, trebuie să ne pregătim de sărbătoare”… Se gândește să fugă, dar soldații romani încep să se strângă în jurul lui cu lăncile întinse amenințător. Simon ezită, privește crucea grea de lemn. E obosit după o zi de muncă. Vede mulțimea adunată care-l privește: unii râd, alții batjocoresc, soldații îl zoresc. Umilit și rușinat pleacă pentru o clipă capul, privind în jos, spre cruce. Acolo, sub povara Crucii, întâlnește un chip plin de suferință pe care sângele rănilor și sudoarea efortului, amestecate cu praful drumului, brăzdează dâre înfricoșătoare. Un chip cu o privire profundă, privirea Osânditului pe care trebuia să-l ajute. Paradoxal e o privire resemnată și nu descurajată, sleită de puteri dar nu disperată iar ochii sunt blânzi, nu sălbăticiți. O privire caldă în care strălucirea soarelui și profunzimea mării se regăsesc. O privire calmă, liniștită, inocentă, plină de o lumină care vine parcă de altundeva… O privire răbdătoare, înțelegătoare, care pare că îi așteaptă răspunsul și-l îndeamnă: „Îndrăznește! Ia Crucea mea asupra ta și vei vedea că nu-i atât de grea, vom prinde amândoi de ea”. Un gând îl pătrunde atunci pe simplul trecător, va accepta să ducă crucea umilitoare și grea, dar nu de frica lăncilor romane, nici de rușinea mulțimii, ci din milă și compătimire față de acest osândit cu o privire atât de caldă și profundă…

2. Simon convertit sub Crucea Osânditului
„… pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cireneul, care venea din țarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Isus” (Lc. 23,26).

Iată-l pe Simon pornind cu crucea-n spate pe urmele Osânditului. Merg împreună sub povara aceleiași cruci. Simon trebuie să-și potrivească mersul după ritmul pașilor Osânditului. Opririle, legănările, împiedicările Osânditului sunt opririle, legănările, împiedicările sale. Simte prin cruce și tremurul și respirația Osânditului. Totuși, Simon, rămâne concentrat asupra propriilor interese și probleme: „de ce eu?, de ce mie?, de ce acum când aveam atâtea de făcut: familia, pregătirea de sărbătoare?”. El acceptă crucea fizic pentru că este silit, dar nu o acceptă spiritual, în sufletul său. Putem spune că îi lipsește încă dimensiunea spirituală primordială a purtării crucii: lepădarea totală de sine (cf. Mc. 8,34). Crucea neacceptată în totalitate nu poate aduce rodul de iubire care să dea liniștea și pacea interioară sufletului.

Purtând crucea în urma Osânditului pe Calea Crucii, Simon cu siguranță L-a privit și a observat rănile biciuirii și-ale cununii de spini, precum și efortul purtării crucii. Cu toate acestea privirea-I blândă învăluia și pe arhiereii care-L osândeau și pe romanii care-L batjocoreau și pe femeile îndurerate. Pentru cei triști El avea un cuvânt de îmbărbătare, pentru cei batjocoritori o privire înțelegătoare, pentru cei cruzi o privire compătimitoare. Treptat Simon devine atât de atent la comportamentul acestui om încât uită de rușinea și povara crucii, de propriile interese și probleme. Privirea lui „se întoarce” (convertește) și se concentrează acum asupra Osânditului. Acesta este primul pas pe drumul convertirii sale interioare. Pare că pentru el un mister începe să se dezvăluie: acesta nu era un osândit ca și ceilalți, ci avea ceva cu totul deosebit. O întrebare prinde contur în mintea lui Simon: „Cine este acest Osândit?”

3. Prin legătura Crucii Simon descoperă cine era Osânditul

„Iar după El venea mulțime multă de popor și de femei, care se băteau în piept și Îl plângeau. (…) Și când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele…” (Lc. 23,27.33).

Omul pe care îl avea în față pășea tremurând, cu spatele plin de răni, dar nu se revolta și nu amenința cu răzbunarea. Părea un om pe deplin împăcat cu soarta sa, care își asumase injuriile, batjocura, loviturile, neputința sa fizică și crucea. Ca și cum el însuși ar fi dorit să-și împlinească osânda cât mai bine, să bea paharul suferinței până la capăt. Simon, privind desigur și comportamentul celorlalți doi osândiți care erau în apropiere, s-a întărit în convingerea că Acesta nu putea fi un simplu om. Calmul Său, răbdarea Sa, blândețea Sa, tăria și fermitatea Sa, într-o asemenea situație, demonstrau o putere și o forță interioară demnă de un supraom. Și, parcă prin lemnul crucii, privindu-L, primea și el ceva din această forță. O putere interioară, o dorință de a fi și el stăpân pe sine, de a fi răbdător, tare în încercările vieții, de a consola pe cei în suferință și de a nu răspunde injuriilor și batjocurilor. Părea că a descoperit o nouă dimensiune a trăirii pe care nu o cunoștea, o nouă scară a valorilor. Parcă privea altfel oamenii, lumea, suferința, viața… totul. Parcă el însuși se simțea mai bun, mai disponibil, mai înțelegător. Nu mai simțea acum nici povara crucii, nici rușinea ei, uitase și de grijile de-acasă.

Deodată o mână vânjoasă îl smulge de sub cruce. Sutașul dăduse o nouă poruncă. Simon se trezește parcă dintr-un vis frumos și redevine trecătorul simplu din mulțime, rolul său pare încheiat. Pe umăr poartă semnul poverii crucii, dar în suflet poartă urma chipului Osânditului și ardoarea dorinței de a-L urma.

Oare Simon, după ce a fost înlăturat de sub cruce, s-a întors liniștit acasă? Scriptura nu ne spune, dar cred că putem intui. O astfel de întâlnire cu Hristos nu putea să-l lase indiferent. Atunci când i s-a poruncit să lase crucea el a urmat lui Hristos până pe Golgota, căci acum Osânditul și Crucea Sa făceau parte din viața lui. Simon dorește acum cu și mai multă ardoare să înțeleagă cine este acest Osândit. El însoțește cortegiul din mulțime, privește și ascultă de-a lungul acestui drum cu și mai multă atenție. Ajunși pe Golgota vede smulgerea hainelor, observă cum Osânditul își întinde mâinile pe Cruce și probabil își aduce aminte de cuvântul profetului Isaia: „Chinuit a fost, dar S-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un miel dus la înjunghiere și ca o oaie fără de glas înaintea celor care o tund așa nu și-a deschis gura Sa” (cf. Is. 53,7).

Simon, ascultă și privește acum spre Crucea înălțată. Sunt ultimele ore de viață ale Osânditului. Și totuși în aceste ultime clipe ale vieții Sale acest Om nu rămâne închis în propria-I suferință, ci are tăria să ierte celor care-L răstignesc: „Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac!” (Lc. 23,34a). „Care Părinte?” – se întreabă Simon. Apoi aude căpeteniile poporului batjocorindu-L: „Să se mântuiască pe Sine Însuși, dacă El este (Mesia) Hristos, alesul lui Dumnezeu!” (Lc. 23,35). Oare să fie acesta Mesia, Alesul lui Dumnezeu? – se întreabă Simon. Apoi aude promisiunea făcută tâlharului de-a dreapta: „… astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23,43). Are acest Om puterea să promită Raiul? Privește apoi și inscripția de de-asupra Lui: „Isus Nazarineanul Regele Iudeilor”. Este acesta Regele iudeilor? Dar deodată parcă cerul s-a înnegurat, vântul suflă cu putere și o liniște sumbră învăluie totul. Un strigăt puternic sfâșie liniștea: „Părinte, în mâinile Tale încredințez Spiritul Meu!” (cf. Lc. 23,46a). Care Părinte? Este oare acesta Mesia, Fiul Celui Preaînalt?

Simon primește răspunsul la aceste întrebări, nu de la cărturarii și învățații poporului, ci de la acela care-i poruncise să poarte Crucea: „… sutașul care stătea în fața Lui (Isus), văzând că astfel și-a dat duhul, a zis: Cu adevărat Omul Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Mc. 15,39).

„Deci Acest Isus, Osânditul disprețuit, batjocorit, răstignit, e cu adevărat Fiul Celui Preaînalt, Mesia (Hristos), Salvatorul, Regele iudeilor”. „Așadar eu am purtat Crucea lui Hristos…”, își spune Simon. Este o nouă revelație pentru Simon care marchează un nou pas pe drumul convertirii sale.

4. Purtând astăzi Crucea pe urmele lui Hristos
„… chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Mc. 8,34).

Simon, cu sufletul plin de sfântă teamă, se întoarce acum acasă. Mulțimile își bat pieptul în semn de pocăință (cf. Lc. 23,48). Simon meditează cele trăite: „ce mare dezvăluire!”. Trăiește o mare emoție, o mare bucurie, dar și o mare tristețe: a descoperit cine fusese Osânditul, dar L-a cunoscut cu adevărat doar după ce murise răstignit pe Cruce. Simon, întorcându-se acasă, va căuta să afle cât mai multe despre Isus Hristos, despre viața Sa, cuvintele Sale, faptele Sale. Probabil va intra chiar în comunitatea adepților lui Hristos, primii creștini. Astfel familia sa va fi cunoscută în prima comunitate creștină așa cum Sf. Marcu scrie: „Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf” (Mc. 15,21; vezi și Rm. 16,13).

Simon Petru, Corifeul apostolilor, ar fi dorit să fie părtaș la patimile lui Hristos (cf. Mc. 14,31). Paradoxal însă, Crucea este încredințată nu unuia dintre acei ucenici care petrecuseră ani alături de Hristos, ci unui alt Simon, un simplu trecător, unul care nu auzise de Isus și care dacă ar fi putut ar fi evitat purtarea Crucii. Soldații romani îi impun Crucea și el este silit s-o poarte. Astfel, fără voia sa, Simon primește cea mai înaltă demnitate pe care un bărbat a primit-o în cadrul evanghelic: a fi părtaș nemijlocit Actului Răscumpărării. Ceea ce păruse o nefericită întâmplare, o nedreptate, o rușine, un abuz de putere, se descoperă a fi un mare dar, o alegere divină. „Întâmplarea” lui Simon face parte din categoria acelor întâmplări care „scapă” intelectului uman, rațiunii și voinței noastre umane, pentru că la Dumnezeu nu există „întâmplări”, El este Domnul, Creatorul, Atoateștiutorul, Cel care „… toate le lucrează spre binele celor ce Îl iubesc și al celor care sunt chemați după voia Lui…” (Rm. 8,28-30). Prin Simon din Cirene și prin toți „cireneii” care au acceptat să urmeze lui Hristos cu Crucea-n spate, Dumnezeu continuă de fapt istoria Mântuirii neamului omenesc, așa cum Sf. Apostol Pavel spune: „Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica, al cărei slujitor m-am făcut…” (Col. 1,24-25). Acceptând să purtăm crucea noastră, purtăm Crucea Lui și, acceptând să purtăm Crucea Lui, purtăm de fapt crucea noastră. Adevăratul ucenic al lui Hristos acceptă Crucea ca și condiție necesară urmării lui Hristos. Nu se poate urma cu adevărat lui Hristos răstignit și înviat, fără a accepta Crucea.

Ce este de fapt Crucea pentru noi astăzi? Crucea este de cele mai multe ori o dificultate neașteptată și inacceptabilă la prima vedere. Poate fi o durere interioară fizică sau spirituală, o suferință, o neînțelegere, o ceartă, o dificultate, o nouă misiune, o nouă funcție, un accident, un război, un cataclism, etc. În mod obișnuit, prima întrebare pe care ne-o punem este: ce să fac? accept sau nu accept? Tendința firească umană este a fugi de Crucea care ne apasă ca să ne eliberăm. Este oare aceasta adevărata Cale pe care Hristos ne-a arătat-o? Să ne oprim o clipă înainte de a răspunde și să privim în jos, sub Cruce, la Cel care a acceptat să se pună în locul cel mai de jos, cel mai smerit și de acolo ridică privirea și caută un alt „cireneu”, care să-i ajute în purtarea atâtor cruci pământești, a celor care fug de crucile lor sau le pun pe umerii altora… Hristos privește și astăzi, de sub povara crucii și cheamă. Cine îl va ajuta? Cine se oferă liber? Cine altcineva dacă nu chiar noi, persoanele consacrate Lui prin Botez, cei care se hrănesc la fiecare Sf. Liturghie cu Însuși Trupul și Sângele Său Preasfânt. El nu obligă, ci roagă, El nu silește, ci invită, El nu amenință cu arme, ci privește iubitor, El nu este nerăbdător, ci mult milostiv și îndelung răbdător. El bate la ușă și-apoi așteaptă, pentru că poarta sufletului nu se poate deschide decât din interior… Noi trebuie să o deschidem. Să ne deschidem sufletele, să nu ne temem de Crucea lui Hristos, căci Crucea Lui este de fapt și Crucea păcatelor noastre. El a fost, este și va fi nevinovat, „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății…” (1Pt. 2,24). El este adevăratul „cireneu”, spune Sf. Ieronim, pentru că El era lipsit de prihană, de păcat. Hristos acceptă Crucea păcatelor noastre, dar nu în silă, ci într-o dăruire deplină din iubire, dorind să împlinească total și definitiv divina voință a Tatălui ceresc. Această iubire este cea care dă valoarea infinită în timp și spațiu răscumpărării dobândite pe Cruce. Astfel, prin Cruce, Hristos a luat asupra Sa păcatele tuturor oamenilor, din totdeauna și de pretutindeni. De aceea, urmând modelul lui Hristos, suntem chemați să acceptăm Crucea, cu deplină voință, dar și cu iubire, pentru ca astfel suferința noastră să dobândească valoare. Chiar dacă ni se pare uneori că suntem singuri sub Cruce abandonați și părăsiți, să nu uităm niciodată că întotdeauna un capăt îl duce și astăzi tot El…

Cutremurătoare și de o vie trăire sunt în acest sens versurile nemuritoare ale Arhipăstorului nostru Ioan Ploscaru, mărturisitor al Bisericii din „catacombele moderne”: „când ai vrut să-mi întărești credința / mi-ai lăsat, Isuse-n suflet suferința, / iar ardoarea veșnicei iubiri / mi-ai purificat-o-n părăsiri.(…)/ Când striga durerea-n vijelie: / „Că m-asculți o dată, Doamne-un semn să dai!”, / răsunau sub bolți ecouri a pustie, / răspundea doar piatra, Tu tăceai! (…) / Când părea tot cerul prăbușit / Buzele spunând abia prin șoapte / „Domnul meu, de ce m-ai părăsit ?” / Tu ai adăugat pustiu și noapte… / Ca-ndată ce noaptea cea lungă trecu / Să văd de pe calea-n lumină, / că pe umeri crucea ai dus-o TU / și pe mine alăturea de mână…

(Ioan Andrei, ” Cruci de gratii”, Părăsire, pp.45-46.)

Crucea purtată cu iubire și cu încredere, dobândește valoare în har și ne întărește credința. Puterea lui Dumnezeu se dezvăluie de fapt prin „nebunia” Crucii: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.(…) Fiindcă iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.” (1Cor. 1,18ss 22-24).

Hristos a cunoscut povara Crucii și nu poate rămâne indiferent la cei ce și astăzi sunt apăsați de aceeași povară. El este mereu alături de noi până la sfârșitul veacurilor. Crucea, de fapt, ne apropie de Hristos și ne conferă liniște și pace sufletească. De aceea cu încredere, cu speranță și cu iubire să-I oferim suferințele noastre, să alăturăm crucea noastră zilnică, Crucii Sale, pentru ca El să transforme suferința acceptată în har al păcii sufletești și al bucuriei. Spunea Isus apostolilor săi, pregătindu-i pentru vremuri de încercare: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Mt.11,28). Cum se poate aceasta? Acceptând suferința crucii noastre ca pe „Jugul Său”, adică lemnul Crucii, la care El a acceptat să fie „înjugat”, ca un animal de povară și învățând de la El blândețea și smerenia inimii: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea e ușoară” (Mt.11,29-30). E lecția pe care Simon Cireneul a învățat-o și astăzi ne-o oferă cu bucurie. Simon care, fără voia lui, a ajuns să urmeze sub Cruce lui Hristos, ucenic împotriva propriei voințe care a ajuns mai apoi, acceptând umilirea Crucii, să înțeleagă prin Cruce măreția slujirii la care a fost chemat. „Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Mt. 15,16), spune Hristos apostolilor Săi. Să acceptăm să îmbrăcăm haina morții lui Hristos, prin Botez, pentru ca murind păcatului să viețuim doar pentru Hristos, mânați fiind de Spiritul lui Dumnezeu, adevărați „fii ai lui Dumnezeu” (cf. Rom. 8,14). „Iar dacă suntem fii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună -moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Rom. 8,17).

5. Puterea celei care a crezut cu adevărat

Când vorbim de Drumul Patimilor și de Cruce nu putem să nu ne amintim de aceea care prin prezența smerită, modestă și nebăgată în seamă, fără acte de bravură sau cuvinte mari, a însoțit mereu pas cu pas fiecare moment al Patimii Răscumpărătoare: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. Cu siguranță a fost creatura cea mai legată de Cel Osândit, aceea care a trăit sufletește cel mai puternic alături de Fiul ei toate suferințele biciuirii, batjocurilor, injuriilor, răstignirii și morții pe Cruce. Preasfânta Fecioară și Mamă a trăit acum profeția dreptului Simeon: „… prin sufletul tău va trece sabie…” (cf. Lc. 2,35), la fiecare lovitură de bici, la fiecare palmă, la fiecare batjocură, la fiecare cădere cu Crucea-n spate, la fiecare piron bătut în carne vie, la fiecare clipă a răstignirii pe Cruce. Totuși, uimitor, Preasfânta Fecioară Maria nu pleacă cu celelalte femei purtătoare de mir la mormânt, nici nu aleargă alături de Apostoli să vadă mormântul gol. Ea nu avea nevoie de confirmări și nici de alte încredințări, i-a fost de ajuns Cuvântul lui Hristos: „… Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor. Și-L vor batjocori și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Mc. 10,33-34). Este puterea celei care crede cu adevărat și primește toate cuvintele Fiului ei, păstrându-le și meditându-le în inima sa (cf. Lc. 2,51b). Preasfânta Maria a participat efectiv și afectiv la momentele patimilor și răstignirii, și totuși a avut puterea să creadă că Acela pe care îl ținea mort pe brațele sale va învia. De aceea Preasfânta Fecioară Maria face parte din categoria acelor fericiți numiți de Hristos după glorioasa-I Înviere: „Fericiți sunt cei care n-au văzut și au crezut!” (Io. 20,29b).

Și-acum să ne umplem sufletele de creștineasca bucurie a tuturor „cireneilor” care au înțeles ce înseamnă acceptarea crucii cu credință și iubire adevărată și că izvorul păcii și al liniștii în credință trece prin Cruce pentru a ajunge la Înviere. Să ridicăm cu bucurie un capăt al crucii noastre fiind încrezători că la celălalt capăt se află întotdeauna Hristos, Răscumpărătorul și Mântuitorul nostru, Cel care a luat asupra Sa toate crucile lumii acesteia.

De aceea iubiți credincioși vă invit împreună cu Sf. Pavel (Filip. 4,4-7): „Bucurați-vă pururea întru Domnul! și iarăși vă spun: Bucurați-vă! (…) Nu vă împovărați cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune și prin rugă de mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu care covârșește toată mintea, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Isus.”

Cel ce a înviat glorios din morți cu moartea pe moarte călcând, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Fecioare Maria, Mama Bisericii, ale Sf. Iosif, Patronul Eparhiei noastre, ale Sf. Tereza de Lisieux, ale Sf. Vasile cel Mare, Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei și ale tuturor sfinților să vă binecuvânteze, să vă lumineze, să vă păzească și să vă ocrotească pentru ca, păzind drumul postului acestei vieți pământești și purtând cu vrednicie crucea încredințată, să fiți vrednici de nesfârșita bucurie a Învierii, de-a dreapta Tronului gloriei oștirilor cerești a Tatălui Atoateținătorul dimpreună cu Fiul Său unic, Răscumpărătorul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, prin harul și puterea Preasfântului și Bunului și de Viață dătătorului Său Spirit. Amin.

HRISTOS A ÎNVIAT!

+ Florentin

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2003, Anul Rozariului, anul Jubileului celor 150 de ani de la întemeierea Eparhiei noastre, în al XXV-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în al VII-lea an al episcopatului nostru și primul în scaunul acestei Eparhii.

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 16.04.2003
Publicarea pe acest sit: 16.04.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns