Pastorala de Paşti a PF Lucian Mureşan

Scrisoarea Pastorală de
Sărbătoarea Învierii Domnului 2010

† LUCIAN
prin harul și mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop Major,
în deplină comuniune de credință cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări
și călugărițe, iubiților credincioși greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu
Har vouă și pace de la Domnul nostru Isus Cristos cel Înviat din morți! Cu mare bucurie prăznuim și în acest an Sărbătoarea tuturor Sărbătorilor, Paștele Domnului, în cea dintâi zi a săptămânii, când Mântuitorul din mormânt a Înviat și din moarte la viață ne-a trecut pe noi.

Purificați de lungul parcurs al Postului Mare, după ce ne-am dezbrăcat de omul cel vechi prin mărturisire și iertarea obținută în taina sfintei Spovezi și de asemenea, după ce L-am însoțit pe Isus cu gândul și cu sufletul în patimile și moartea Sa de pe cruce, participând la slujbele Bisericii, astăzi ne regăsim toți credincioșii împreună pentru a lua lumină și pentru a-L întâlni și primi pe Cel pe care Îl iubim. Astăzi, întreagă Biserica lui Dumnezeu și odată cu ea întreaga suflare creștină cântă: „Cristos a Înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Anunțul biruinței lui Isus asupra morții și a păcatului, consemnat de Sfintele Scripturi și proclamat de apostoli și de Biserică, răsună de-a lungul timpului ca un ecou și el este auzit de cei credincioși. Acest vesel anunț este adresat mai întâi inimii omului și mai apoi minții și rațiunii sale. Cu inima se crede spre mântuire, cu gura se proclamă, iar cu fapta se dă mărturie.

În acest an aș dori să medităm împreună asupra experienței apostolilor și a femeilor mironosițe, care s-au învrednicit să-L însoțească pe Mântuitorul în timpul vieții Sale pământești și mai apoi să-L întâlnească viu, după glorioasa Sa înviere din morți. Ei sunt cei care au dat mărturie despre aceasta și pe cuvântul lor devenit Scriptură, se sprijină ca pe un fundament de neclintit, credința noastră. Urmând același itinerar al credinței ca și ei, putem și noi să avem aceeași experiență și să comunicăm lumii contemporane, ceea ce concetățenii femeii samarinene mărturiseau, după ce L-au întâlnit pe Isus la fântâna lui Iacov: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Cristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42).

În acest parcurs spiritual, pornim de la mărturia pe care evanghelistul Ioan o dă în Evanghelia sa din capitolul 20, în care ucenicul iubit de Isus consemnează experiența sa referitoare la Învierea lui Isus, pe cea a Mariei Magdalena și pe cea a celor doisprezece Apostoli care erau împreună ascunși de frica iudeilor. Așadar, este vorba de două tipologii ale experienței personale și una a celei comunitare.

Alergând la mormântul gol, apostolul Ioan împreună cu Petru descoperă giulgiurile zăcând deoparte, dar pe Isus nu L-au găsit. „Și aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat, a sosit și Simon Petru, urmând după el și a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos, (…) atunci a intrat și celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt și a văzut și a crezut.” (Io.20,5-8)

Apostolul Ioan a alergat mai repede la mormânt, însuflețit de dragostea pe care I-o purta lui Isus și susținut de tinerețea sa, dar l-a așteptat și pe sfântul Petru, intrând după el în locul morții, a văzut semnele și a crezut. Dragostea îl face să creadă în Înviere pornind de la semne, ca mai apoi să Îl întâlnească și să-L vadă pe Mântuitorul împreună cu ceilalți apostoli.

Aceeași dragoste față de Învățătorul și Domnul o face pe Maria Magdalena să meargă dis de dimineață la mormânt, pentru a-L căuta și pentru a-și îndeplini obligațiile față de Cel mort, potrivit rânduielii iudaice. Negăsindu-L pe Isus, Maria plânge și lacrimile ei izvorâte din dragoste devin porți prin care harul mântuitor îi atinge inima. Domnul își descoperă măreția Sa fără să uite de micimea naturii noastre și de experiențele fragile ale omului. Isus se face cunoscut și celor doi apostoli care erau în drum spre Emaus, pornind de la tristețea lor, printr-un dialog amplu, în care le amintește de întreaga istorie a mântuirii, ca mai apoi să fie văzut în simplitatea profundului gest al frângerii pâinii. Dumnezeu nu lasă în uitare detaliile vieții cotidiene și textul nostru evanghelic evidențiază aceasta pe deplin.

Tema lacrimilor este prezentă atât în textul nostru prin întrebările repetate adresate Mariei de către îngeri și de către Isus: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” (Io.20,13.15), cât și în viața personală și comunitară a fiecăruia dintre noi. Au plâns înaintașii noștri văzând grelele încercări care s-au abătut asupra țării, poporului și  Bisericii noastre și plâng și astăzi atâtea comunități parohiale și noi împreună cu ele, văzând nedreptățile care ni se fac și mai ales   lipsa de virtuți umane și creștine în cei la care ne-am aștepta să le aibă. Plâng și astăzi atâția părinți care suferă, atât din cauza grelelor condiții cauzate de criza economică, cât și din cauza fiilor, rudeniilor sau cunoscuților, atunci când constată că pierd sensul vieții, căutându-și împlinirea acolo unde nu o pot găsi.

Ne amintim însă de mângâietoarele cuvinte ale profetului Isaia: „Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe toate fețele” (Is.25,8) și de cele ale cărții Apocalipsei: Domnul „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apoc.21,4)

Maria Magdalena îngândurată fiind, nu Îl recunoaște imediat pe Isus, deși El Însuși îi vorbește și o întreabă: „De ce plângi? Pe cine cauți?”, decât atunci când o cheamă pe nume. Marea temă a căutării lui Dumnezeu amintită și de psalmistul David: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis de dimineață, însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu” (Ps.62,1), rămâne mereu actuală și pentru frații și surorile noastre care Îl caută pe Dumnezeu dar nu Îl găsesc.

Maria Magdalena reprezintă căutarea lui Dumnezeu, prezentă în atitudinea atâtor bărbați și femei din Vechiul Testament și de asemenea, acea parte a omenirii de azi, care este în lacrimi deoarece este fără Dumnezeu, însă nu încetează să Îl caute, chiar dacă nu-L găsesc.

Mulți dintre semenii noștri Îl caută pe Dumnezeu acolo unde El nu se află, la mormântul gol, în nostalgia trecutului, sau în acele activități pur umane care  nu le permit recunoașterea Lui în misterul vieții prezente și în actualizarea ei prin iubirea frățească. Alții Îl  caută pe Domnul în modelele umane ale eficienței, succesului, puterii și plăcerii, dar nu-L găsesc, pentru că acestea nu sunt izvoare care să sature setea și să potolească dorul înscris de Creator în însăși natura umană.

Este admirabilă atitudinea Mântuitorului care nu se supără de neștiința Mariei și a căutărilor ei, ci prin Învierea Lui, vine să corecteze căutările noastre,  folosindu-se de ceea ce este pozitiv în ele, pentru a ne îndrepta pașii spre Tatăl ceresc și împărăția Lui.

Iubiți credincioși,

Un eveniment deosebit de important în viața Bisericii noastre a avut loc în luna februarie a acestui an, când împreună cu toți episcopii noștri membri ai Sinodului și cu ceilalți episcopi membri ai Conferinței Episcopale am fost la Roma în vizită ad limina apostolorum. Un moment eclezial înălțător pentru noi a fost celebrarea sfintei și dumnezeieștii Liturghii la mormintele sfinților apostoli Petru și Pavel în semn de recunoștință pentru toate harurile de care s-a învrednicit Biserica noastră de-a lungul timpului. Întâlnirea cu Sfântul Părinte a constituit, pe lângă bucuria firească a comuniunii în credință cu urmașul Sfântului Petru, și afirmarea universalității credinței noastre.

Isus Cel Înviat în numele căruia suntem astăzi împreună în Biserici, i-a trimis pe apostolii săi în toată lumea, să predice Evanghelia la toată făptura și prin cuvântul lor, El Însuși s-a făcut lucrător și prezent prin minuni și vindecări de tot felul. A întemeiat Biserica, noul popor al lui Dumnezeu care prin mărturisirea aceleiași credințe și prin împărtășirea acelorași sfinte Taine formează Trupul Său mistic. În esența ei, Biserica nu poate să fie decât Una, pentru că Unul este Domnul ei și liantul care îi unește pe toți este dragostea Lui, concretizată și trăită de credincioșii care rămân în comuniune unii cu alții. Comuniunea cu Dumnezeu se face vizibilă în comuniunea sfinților și în apartenența la același popor al lui Dumnezeu. Ea este fundamentul oricărei comuniuni și izvor al înțelegerii și iubirii dintre oameni.

Tot cu acest prilej al vizitei noastre, am aflat din informarea pe care ne-a făcut-o Congregația pentru Cauzele Sfinților, de stadiul procesului privind martiriul episcopilor noștri. Deși procesul este la început, ne bucurăm de această nouă etapă, care este ultima, din lungul șir al ridicării la treapta altarelor a celor care au mărturisit până la sfârșit cu prețul libertății și al vieții lor. Mărturia lor este semnul vizibil al lucrării harului lui Dumnezeu care se revarsă neîncetat peste Biserică și pe cele neputincioase le împlinește, iar pe cele slabe le întărește. Nu aparențele date de număr, putere sau influență politică să ne fie criteriile de evaluare a poziției și statutului nostru, ci convingerea și conștiința apartenenței noastre la Cristos și la Biserica Sa.

Pentru a grăbi momentul recunoașterii oficiale a gloriei martirilor și totodată al bucuriei noastre, rugăciunile Voastre sunt de cel mai mare ajutor. Atât rugăciunile comunitare din Biserică, cât și cele particulare făcute de fiecare în cămara inimii sale, vor anticipa ceasul și ne vor uni și mai mult unul cu altul. Aceleași rugăciuni la care părintește Vă îndemn, făcându-mă eu însumi împreună cu fiecare rugător, să le înălțăm către Domnul pentru preoții noștri, în acest timp pascal care ne apropie de încheierea anului dedicat sfintei preoții. Rugăciunea și sprijinul nostru, susținute de dragoste și răbdare, clădesc comunitatea și ajută persoanele. Preoții au nevoie să fie susținuți și înțeleși pentru ca umanitatea, virtuțile și personalitatea lor, să poată să crească și astfel profunzimea tainei pe care o poartă, să se manifeste mai deplin spre folosul întregii comunități. Răbdarea, grija și iertarea acordată, să nu le fie justificare ca atitudine cuvenită din partea altora, ci imbold și motiv al unei dăruiri și mai mari pentru credincioșii de a căror mântuire se fac răspunzători.

Iubiți credincioși,

Mântuitorul nostru Înviat din morți s-a arătat Mariei Magdalena,  chemând-o pe nume, așa cum consemnează textul Scripturii, și ea abia atunci îl recunoaște, la auzul vocii Sale. Tristețea i se transformă în bucurie, inima-i tresaltă și mintea-i uimită. Îl recunoaște pe Domnul, după ce conștientizează că mai întâi ea este cunoscută de către El. Venise la mormânt cu inima zdrobită de durere, pentru că în inima ei, Isus era prezent ca mort și absent ca viu. Prinde curaj și se înflăcărează după schimbarea simțămintelor inimii, apoi își amintește că Dumnezeu este Iubire și nu poate să moară în inima celui care iubește. Așadar, dragostea din sufletul omului este semnul vizibil al prezenței reale a Mântuitorului, care rămâne de-a pururi cu cei ce Îl iubesc și I se încredințează. „Cel ce mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și mă voi arăta lui” (Io.14,21).

Cel care iubește, vede, nu umblă în întuneric, nici în singurătate, ci are ochi noi, pentru că are o inimă nouă, precum este scris în profetul Iezechiel: „Vă voi da inimă nouă și spirit nou vă voi da; voi lua din voi inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne” (cap.36,26).

Isus o trimite apoi pe Maria să vestească apostolilor și prin ei nouă tuturor, că misiunea Domnului continuă prin cei ce cred și îi acceptă cuvântul și de asemenea, că suntem așteptați în cer, acolo unde și Mântuitorul se află. „Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Io.20,17).

Dragii mei, creștinul, prin viața sa de credință, nădejde și dragoste este vestitorul destinului omului, al chemării lui profunde și al exigenței de a răspunde vocației sale. Să nu ne fie frică să-L vestim pe Dumnezeu prin prezența și atitudinea noastră creștină în mijlocul lumii, a societății și a evenimentelor acesteia.

Viața socială poate să fie configurată și ajutată în frământările și căutările membrilor ei de atitudinea și prezența trăitorilor Evangheliei. Biserica nu obosește în a vesti și mărturisi Vestea cea bună, amintind mereu fiilor ei și nu numai, că omenirea nu trebuie să înceteze de a privi la destinul ei, dar fără să uite de timpul prezent prin care se realizează și se câștigă cele viitoare. Atitudinea civică a bunei cuviințe, a măsurii, a respectului și dialogului, a dreptății și echității, devine misiune pentru noi, în datoria pe care o avem de a fi vestitori și împlinitori ai Cuvântului Mântuitorului.

Cu aceste gânduri și îndemnuri, iubiți fii sufletești, Vă însoțesc în rugăciune pe fiecare dintre Voi, familiile și pe cei dragi ai Voștri. Împreună cu Preasfințiile lor, Episcopii Vasile și Mihai, Vă dorim tuturor Sărbători Sfinte și binecuvântate, alese haruri cerești și bucurie deplină în Domnul nostru Isus Cristos cel Înviat din morți!

Cristos a Înviat!

† LUCIAN

Arhiepiscop și Mitropolit

al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia – Blaj

Arhiepiscop Major

al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică

Dată în Blaj, la 4 aprilie,

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,

Anul Domnului 2010

Autor: PF Lucian Mureșan
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 04.04.2010
Publicarea pe acest sit: 01.04.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns