Pastorala de Paşti a IPS Lucian Mureşan

+ LUCIAN

din mila lui Dumnezeu și grația Scaunului Apostolic al Romei, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Blajului
și Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,
har vouă, bucurie și pace de la Isus,
unicul Domn și Mântuitor, înviat glorios din morți,
iar de la Noi arhierească binecuvântare și părintească îmbrățișare.

„În ziua aceea, întâia a săptămânii,
și ușile fiind încuiate,
unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor,
a venit Isus, a stat în mijloc și le-a zis:
Pace vouă!”
(In 20,19)

Preacucernici frați preoți,

Iubiți fii sufletești,

Întreaga omenire trăiește timpuri de excepție, din foarte multe puncte de vedere, cu mult, mult senzațional, cu avalanșe de informații și de tehnici noi, deosebit de tentante, cu ispite cărora mulți le cedează, cu alergătură exagerată după cele materiale, în tumultul cărora Cel Răstignit și Înviat vine, cu vechile și totodată noile provocări: Creștinule de la început de mileniu III, ești conștient de demnitatea Ta? Spune, creștinule, cine ești? Dar, mai ales, spune în cine crezi?

Sărbătoarea Paștelui – Patima, Moartea și Învierea lui Isus – vine iarăși să răscolească conștiințele, să deranjeze pe cei adormiți întru nepăsare, să trezească pe cei morți întru întunecimile păcatelor; dar, în același timp, vine să consolideze cu putere credința multora, să dea forță iubirii lucrătoare și speranței neclintite în fiii poporului lui Dumnezeu. Vine să reamintească mai ales creștinilor că sunt urmașii tuturor acelora care au mărturisit cu cuvântul și cu viața, în cursul celor 2000 de ani de creștinism, că Isus este unicul Domn și Mântuitor; vine să reamintească tuturor oamenilor că sunt frați într-olaltă, fiind fiii aceluiași Părinte. Paștele vine să proclame compătimirea Dumnezeului nostru pentru o omenire decăzută, prin oferirea Fiului iubirii Sale „preț de răscumpărare”. Spunea în sensul acesta un teolog: „Eu pot și trebuie să mă revolt împotriva unui Dumnezeu care tronează într-o fericire imperturbabilă sau într-o transcendență apatică. Dar nu pot să mă revolt împotriva unui Dumnezeu care în suferințele lui Isus mi-a descoperit întreaga Sa împreună-pătimire” (Hans Küng).

Am sugerat la începutul acestei Scrisori Pastorale pătrunderea în misterul întâlnirii de după înviere a lui Isus cu ucenicii Săi, fără Toma, și apoi, după opt zile, împreună cu Toma. La aceste întâlniri Isus se apropie de ucenicii Săi cu salutul: Pace vouă! De ce aveau nevoie de pace apostolii Domnului? Dacă citim cu atenție referatele nou-testamentare despre Învierea lui Isus din morți, ușor putem sesiza starea de neliniște și tulburare, de frică și cutremur, de neîncredere și nesiguranță, de care erau cuprinși apropiații Domnului.

Cel despre care mulțimile entuziasmate la vederea faptelor Sale minunate exclamau: „Asemenea lucruri nu am văzut niciodată!” (Mc 2,12), a fost omorât și pus în mormânt ca oricare muritor, în prezența celor mai apropiați ai Săi, mama, apostolii și femeile mironosițe, vine acum să spună că este viu, vine la ei; acest fapt este aproape șocant, tulburător și nu ușor de crezut.

Mai mult însă, Evangheliile menționează că unii, deși L-au văzut pe Isus, nu L-au recunoscut imediat: Maria Magdalena, văzându-L în grădina unde se afla mormântul, crede că este grădinarul; cei doi călători în drum spre Emaus Îl iau drept un simplu călător; ucenicii care pescuiau la Marea Tiberiadei Îl aud cerându-le ceva de mâncare și nu-și dau seama că este El Cel care îi aștepta la mal. Toți Îl descoperă dintr-o dată și pe neașteptate, dar după ce mai întâi nu-L recunosc. Ce poate însemna acest fapt ce trebuie depășit pentru ca să-L poți cunoaște pe Isus cel înviat?

Desigur, este ceva ce nu poate fi doar spus, cât mai ales trebuie trăit. Dacă relația cu Isus se oprește la o simplă satisfacere a unei curiozități, sau la simpla eliberare de frică și de cutremur, atunci niciodată cunoașterea Lui nu este desăvârșită. Numai prezența Celui Înviat acceptată ca prezență în realitatea existenței tale te trans-formă în ființă a Paștelui. Cântările pascale prind bine aspectul acesta: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Cristoase; astăzi înviez împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; astăzi împreună mă preamărește Mântuitorule întru Împărăția Ta” (Cânt. 3,3). „Ieri” înseamnă ceva ce a trecut, înseamnă răstignire și îngropare; „astăzi” înseamnă prezență reală, înviere, bucurie și pace. Paștele Domnului și Paștele noastre înseamnă trecere din moarte la viață și de pe pământ la cer, cu Cristos-Dumnezeu! (cf Cânt. 1,1). Paștele înseamnă viață, înseamnă cer.

Asemenea situații nu sunt ușor de înțeles, precum celor de altădată, nici nouă celor de astăzi. Un alt teolog spunea în acest sens: „Nu moartea lui Cristos scandalizează, ci Învierea lui” (Pierre Emmanuel). Învierea ridică marile probleme ale vieții și ale morții!

Ce necesar devine atunci salutul „Pace vouă!” În tulburare, în frică și îndoială ai nevoie de pace, de acea pace pe care numai Cel care a distrus temeliile iadului și ale morții o poate da. În Noul Testament „pacea lui Cristos” este identică cu acea viață mai puternică decât moartea, viață pe care ne-o aduce Învierea. Pace, viață, dragoste și bucurie sunt în acest fel sinonime; când ucenicii stăteau cu ușile încuiate de frica iudeilor, la auzul salutului de pace, ei s-au bucurat văzând pe Domnul (cf In 20,19-20). „Pacea pe pământ” anunțată de îngeri în noaptea nașterii lui Isus și confirmată de El în ziua învierii Sale din morți, este un dar al lui Dumnezeu care, în Cristos și prin Cristos împacă toate cu Sine, „fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col 1,20).

„În perspectiva credinței, pacea, chiar dacă este rod al unor acorduri politice și al unor înțelegeri între indivizi și popoare, este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie invocat cu insistență prin rugăciune și pocăință. Fără convertirea inimii nu există pace! La pace nu se poate ajunge decât prin iubire!”, spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. Pentru aceasta revin cu întrebarea de la început: Creștinule de la început de mileniu III, ești conștient de demnitatea ta? Pentru că, a fi conștient de demnitatea proprie, înseamnă a deveni tot mai conștient de demnitatea fiecărei persoane umane în parte, precum și de demnitatea colectivităților umane, a omenirii întregi.

În această perioadă în care am auzit de războaie și de vești de războaie (cf Mt 24,6) chiar pe locurile unde Domnul Dumnezeu a zidit Edenul și unde El însuși se plimba cu omul pe care l-a zidit, „în răcoarea serii”, pe locurile de unde Avraam, părintele celor ce cred, a plecat spre „pământul făgăduinței”, dar și pe alte locuri unde oamenii sunt mereu amenințați de războaie și violențe, este imperios necesar să ridicăm ochii spre Dumnezeu, cu plecare de genunchi în umilință și cu mâini împreunate și picurate de lacrimile pocăinței, cerând darul păcii.

Iubiți fii sufletești,

Catehismul Bisericii Catolice tratează problema războiului în contextul poruncii „Să nu ucizi”, după ce afirmă dreptul persoanei umane la viață, chiar din momentul conceperii, uciderea contravenind grav demnității persoanei umane, precum și păcii interioare a celor care încalcă porunca.

Nu pot trece cu vederea un alt fel de război declarat împotriva celor care nu au nici o posibilitate de apărare, război ce seamănă cu o sinucidere a familiei, a națiunii sau a neamului omenesc.

Ce actuale sunt, în cazul acesta, cuvintele Episcopului mărturisitor Ioan Suciu, prinse în Introducerea la cartea Mama: „Un strigăt plin de jale, căci cimitirele se revarsă. Ele vin în case, iar mormintele fără cruci, cu glia neamestecată cu cenușa de balsam a tămâii și a smirnei, se pierd printre mușuroaiele grădinii, sub țelină. Moartea a trecut pragul caselor, zona cimitirului s-a întins departe de tot și s-a făcut vecină cu ogorul vieții. Moartea a intrat în iatacul vieții, moartea s-a ascuns în atâtea mame încredințate de Dumnezeu cu biruința vieții; morminte s-au făcut pântecele multor femei…”.

Tot cu un fel de război împotriva demnității persoanei umane, a păcii sale interioare și a păcii cu cei din jur, poate fi asemănată uciderea nevinovăției, a curăției trupești și sufletești prin arsenalul video și audio care-i bulversează mai ales pe cei tineri și pe copii. Consiliul Pontifical pentru Comunicațiile Sociale a elaborat un document privitor la pornografie și violență în mijloacele de comunicare. Printre altele, documentul subliniază: „Nimeni nu se poate considera imun în fața efectelor degradante ale pornografiei și ale violenței sau ferit de daunele cauzate de cei care se lasă influențați de ele. Copiii și tinerii sunt foarte vulnerabili și deosebit de expuși să le cadă victime. Pornografia și violența sadică înjosesc sexualitatea, pervertesc relațiile umane, aservesc indivizii, mai ales femeile și copiii, distrug căsătoria și viața familială, inspiră comportamente antisociale și slăbesc moralitatea societății” (10).

Revin cu întrebarea de la început: Spune, creștinule, în cine crezi? Cred în Unicul Domn și Mântuitor Isus Cristos, înviat din morți, al cărui mesaj, în esența lui, este restaurarea omului și a întregii creații, Pricinuitorul omorârii morții, sfărâmării iadului și începătorul altei vieți, veșnice (cf Cânt. 7,3). Vindecarea omului de relele amintite mai sus vine de la Cristos, în Care „omenirea este una, iar Biserica este vârful aisbergului, este locul în care devenim conștienți de toate acestea”.

Iubiți fii ai Învierii,

Un fapt important pentru întreaga Biserică Catolică din România s-a consumat prin vizita „ad limina apostolorum” făcută de către toți episcopii catolici din țară, la Roma, la Sfântul Părinte Papa și la felurite organisme vaticane, la sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie. Vizita s-a constituit într-o reafirmare a atașamentului tuturor episcopilor, preoților și credincioșilor față de Scaunul Apostolic al Romei, față de Urmașul lui Petru. Cu această ocazie, Discursul Sfântului Părinte Papa a avut în vedere o multitudine de aspecte ale vieții noastre bisericești, cu îndemnurile părintești cuvenite. Printre altele Sfântul Părinte spunea: „Îl rog pe Dumnezeu să suscite în credincioșii de astăzi curajul de a-L urma pe Cristos, cu hotărârea fermă ce a caracterizat mărturia eroică a acelor catolici români de ambele rituri care au îndurat suferințe de nedescris sub regimul comunist, fără a șovăi în fidelitatea lor față de Evanghelie. Mă gândesc în acest moment, între alții, la mult iubitul cardinal Alexandru Todea, pe care Domnul l-a chemat la Sine anul trecut. Cum să nu îi amintim, apoi, pe numeroșii martiri ai Comunităților voastre, între care șapte episcopi, al căror proces de canonizare este în curs de desfășurare, care au înrourat cu sângele lor Pământul vostru? Biserică din România, în pofida dificultăților încă existente, nu te teme!”

Anul acesta, pentru Biserica noastră Unită cu Roma, este un an jubiliar. Sărbătorim 150 de ani de la ridicarea Episcopiei române unite din Transilvania la rang de Mitropolie. Aceasta s-a făcut de către papa Pius al IX-lea, prin Bula Ecclesiam Christi ex omni lingua, prin care, la 19 decembrie 1853, Episcopia de la Blaj este scoasă de sub jurisdicția Arhiepiscopiei de Strigoniu și ridicată la demnitatea de Arhiepiscopie și Mitropolie, primind ca sufragane episcopia de Oradea și cele două episcopii nou înființate, cea de Gherla și de Lugoj. Primul mitropolit a fost Alexandru Sterca Șuluțiu, întronizat cu mare solemnitate în Catedrala din Blaj, la 28 octombrie 1855. Restaurarea Mitropoliei române a fost una dintre dorințele exprimate la Adunarea de pe Câmpia Libertății din Blaj, din 3/15 mai 1848. Pe tot parcursul acestui an sunt pregătite popasuri comemorativ-evocatoare la Blaj și în alte centre episcopale din țară.

Tot în acest an, la 27 iunie se împlinesc 50 de ani de la „trecerea la Tatăl” prin proba de foc a martiriului a Episcopului Ioan Suciu, în închisoarea de la Sighet, în anul 1953. Ioan Suciu a fost un mare apostol al Inimii Neprihănite a Mariei și al Sfântului Rozariu. „Răspândiți evlavia către Inima Neprihănită a Mariei. Înmulțiți altarele ei în familii, duceți mai departe vestirea ei. Rugați-vă Sfântul Rozariu și faceți și pe alții să se roage”, scria episcopul tinerilor, în octombrie 1948.

Vă reamintesc tuturor că anul acesta este un an al Rozariului, pe care rostindu-l și meditându-l, contemplăm cu Maica Domnului chipul lui Cristos, în lumina căruia descoperim misterul omului. Rozariul ne ajută să ne deschidem spre această lumină. Urmând drumul lui Cristos, în care este „recapitulat”, descoperit și răscumpărat drumul omului, credinciosul se așează în fața imaginii omului adevărat (cf RVM,25). Contemplând viața lui Isus în toate cele douăzeci de mistere ale Rozariului, vedem scopul ultim la care fiecare din noi este chemat să ajungă: gloria, lumina și pacea lui Isus cel înviat și a Maicii Sale, ridicată în gloria cerească.

În acest timp sfânt implor pentru voi toți, iubiți fii sufletești, precum și pentru țara noastră și lumea întreagă, darul păcii: Pacea lui Cristos, prin mijlocirea Reginei Păcii să fie pururea cu noi toți!

Cristos a înviat! Pace vouă!
Al vostru,

+ LUCIAN
Arhiepiscop și Mitropolit

Dată în Reședința Mitropolitană din Blaj,
la Marea Sărbătoare a Învierii Domnului, 27 aprilie 2003

Autor: IPS Lucian Mureșan
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 27.04.2003
Publicarea pe acest sit: 12.04.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns