Pastorala de Paşti a IPS Lucian Mureşan

Scrisoarea pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
a Înaltpreasfințitului Lucian Mureșan,
Mitropolit al Bisericii Române Unite
cu Roma, Greco-Catolice

„Ziua Învierii!
Să ne luminăm cu prăznuirea…”

Iubiți fii sufletești,

Pe emblema Marelui Jubileu al Anului 2000 stă scris, în limba latină: „Christus heri, hodie, semper” – Cristos ieri, astăzi și în veci, cuvinte luate din Scrisoarea către Evrei (13, 8) și care exprimă plenitudinea timpului care s-a realizat prin minunea Învierii din morți a lui Isus. Plenitudinea timpului se descoperă în plenitudinea bucuriei pascale, care nu poate fi povestită: ea trebuie trăită, simțită și exprimată. Tot ceea ce însoțește celebrarea pascală – ceremoniile, salutul, imnurile, obiceiurile – contribuie la reînsuflețirea credinței, la expresia vie a speranței și la manifestarea iubirii pentru cel mai strălucit moment, epicentul cerului și al pământului, realizat în patima, moartea și învierea lui Isus. Cutremurat, Sfântul Isac Sirul are tăria să exprime aceasta printr-o sentință: „Toate păcatele nu sunt decât praf în fața lui Dumnezeu; singurul păcat adevărat este acela de a fi insensibili față de Cel înviat”.

Ce potrivit sună aceste cuvinte în inima Anului Sfânt Jubiliar, an al iertării, al reconcilierii și restaurării omului, în Sărbătoarea sărbătorilor, în prăznuirea cea mai presus de orice prăznuire! Căci, într-adevăr, „istoria mântuirii își află în Isus Cristos punctul său culminant și semnificația sa supremă… El este (Apoc 1, 18), (Apoc 1, 4)” (IM, 1).

Dragi credincioși,

Toți Evangheliștii inserează Paștele lui Cristos în cadrele Paștelui ebraic, plinindu-l; acesta rămâne o cheie de lectură pentru înțelegerea și pătrunderea sensului adevăratului Paște, „care ne-a deschis nouă ușile raiului”.

Din ritualul celebrării pascale iudaice, ritual încărcat de semnificații, se deduce limpede acțiunea binefăcătoare și salvatoare a lui Dumnezeu-Yahve pentru poporul său: eliberarea din tiranica robie a lui faraon. Eliberarea rămâne ca o piatră de hotar, ca un memento în viața credincioșilor Legii, de care beneficiarii nu trebuie să uite niciodată. „Să-i spui fiului tău: Am fost robi la faraon în Egipt și Domnul Dumnezeu ne-a scos din Egipt cu mână tare și cu braț înalt”, cere Dumnezeu tuturor membrilor poporului Său (Deut 6, 20-21). Intervenția salvatoare a lui Dumnezeu pentru poporul său este o manifestare supremă de iubire și de grijă.

Trecerea din Egipt, prin Marea Roșie, în Țara Făgăduinței, este trecerea de la robie la libertate, de la tristețe la bucurie, de la întuneric la lumină. Moise, „Văzătorul de Dumnezeu”, organizează, din porunca Domnului, evenimentul ce realizează eliberarea. El trebuia să aducă poporul său în starea de a conștientiza robia și libertatea. Și au ales libertatea! Trecerea de la robie la libertate nu s-a făcut fără eforturi, chinuri și luptă. Dar ea s-a realizat; bucuria i-a inundat pe toți. Era trecerea, era Paștele!

Un asemenea eveniment salvific nu putea să nu marcheze istoria unui popor, o istorie raportată la acesta: „Ziua aceasta să fie spre pomenire și să prăznuiți într-însa sărbătoarea Domnului, din neam în neam; ca așezare veșnică să o prăznuiți| (leș 12, 14). Sărbătorind în fiecare an Paștele – ritm și dinamism permanent – Israel retrăiește tot ceea ce acesta anunța, semnifica și realiza.

Ritmul și dinamismul pascal iudaic orientează și conduce spre acel acum, timp al mântuirii, care este Paștele unic al lui Cristos. În Paștele ebraic Dumnezeu a lucrat prin Moise. Când evreii și-au construit vițelul de aur la poalele Muntelui Sinai, ei au profitat de absența lui Moise, deși acesta nu era un dezertor; el se afla pe Muntele Legii. Această neîmplinire, această nedesăvârșire a Paștelui Legii vechi este un semn că mijlocirea săvârșită de Moise nu este sufieicentă. Omul se va convinge numai dacă Dumnezeu va intra în rosturile sale, în istoria sa. Istoria revendică prezența directă și radicală a lui Dumnezeu, cum de fapt același lucru îl cere și viața omului. Eliberarea din toate robiile se va realiza prin Dumnezeu – Omul, ca în felul acesta, să se restaureze omul și să se reveleze „omul cel nou”.

Crearea omului este un act al iubirii lui Dumnezeu. Cel creat este din iubire, rod al iubirii. Propria identitate a omului este viața în iubire. Orice altceva îi distruge identitatea și-l îndepărtează de Dumnezeu; nimic alceva nu-l poate readuce înapoi decât iubirea. Numai iubirea îl poate schimba și cuceri pe om.

Paștele lui Cristos este expresia cea mai înaltă a abundenței iubirii care învinge orice rău, prețul de răscumpărare pentru întregul neam omenesc și realitatea că Dumnezeu s-a implicat personal. Moise nu mai era deajuns. El rămâne doar figura profetică a Fiului lui Dumnezeu care se implică personal în istorie și în viața omului.

Iubiți credincioși,

Jubilăm în acest an, 2000, tocmai „începutul mântuirii noastre”, începutul implicării directe și nemijlocite a Tatălui ceresc, prin întruparea Fiului Său, în viața omenirii. Întruparea devine, în felul acesta, temelie și anunțare a Paștelui.

Cristos mănâncă Cina pascală cu ucenicii Săi după vechiul obicei al părinților. În toiul acestei Cine, Isus instituie noul semn al prezenței Sale reale. El ia în mâinile Sale pâinea și vinul și le personalizează cu persoana Sa, în așa fel încât ele pot să-L exprime real, oferindu-se ucenicilor și tuturor celor care cred drept în El și care-L pot mânca și bea. Prin mîncarea trupului și a sângelui lui Isus, acestea se „distrug” și, din această pricină, cel ce le consumă trăiește; acesta are viața veșnică (cf In 6, 54). Fiul Omului, vestește Isus, se dă în mâinile păcătoșilor care-L vor omorî (cf Mc 10, 34), adică-L vor distruge; dar El revine la viață și, în același timp, dă viață tuturor. „Bob cu două firi Dătătorul de viață, astăzi în adânc pământ cu lacrimi se seamănă; răsărind El iar, lumea se va bucura”, cântăm la Prohodul Domnului.

Aceasta este iubirea smerită și geloasă a lui Dumnezeu. Numai când Cristos, în Euharistie, se consumă, numai atunci putem avea viață. De aceea, în inima Paștelui lui Cristos stă întemeierea Euharistiei, la Cina de Taină, unită intim cu jertfa Crucii: deșertare de sine și coborâre la moarte, pentru trecerea Lui și a noastră „de la moarte la viață și de pe pământ la cer” (Oda I, 1).

Iubiții mei,

Biserica celebrează „Paștele cele de taină, Paștele cele preacinstite, Paștele – Cristos Mântuitorul” ale acestui An Jubiliar ca pe o trecere spre un nou mileniu. Ea „folosește pedagogia divină a mântuirii pentru a-l determina pe om la convertire și pocăință, început și cale a reabilitării sale, precum și o condiție pentru a regăsi ceea ce nu ar putea dobândi numai cu puterile sale: prietenia lui Dumnezeu, harul Său, viața supranaturală” (IM, 2).

Și astăzi, ca și până acum, omul își trăiește realitatea vieții răscolite, tulburate de păcat; dar toate acestea nu-L opresc pe Dumnezeu să-și exprime și să-și manifeste iubirea. Fiindcă iubirea este absolută, ea poate interveni în viața omului păcătos pentru a-l transforma în om nou. Putem spune că păcatele oamenilor au chemat și cheamă acest eveniment extraordinar din istoria iubirii lui Dumnezeu pentru lume, care este Paștele, trăit și actualizat an de an și zi de zi în Liturghie.

Mort odată pentru totdeauna pe Cruce, înviat a treia zi după punerea Sa în mormânt, Cristos continuă până la sfârșitul timpului să moară și să învie tainic, sacramental, în fiecare om al cărui chip L-a luat. În fața ororii morții, în fața scandalului bolilor, urii, nedreptăților, dezechilibrelor fizice și morale, Învierea lui Cristos trasează un drum de lumină, făcând să țâșnească viața în inima morții, transformând moartea și relele lumii în „trecere”. În felul acesta, misterul pascal ne introduce într-un alt mod de existență, într-o nouă dimensiune a vieții, anticipare a vieții veșnice „mai înainte vestitoare fiind a zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii” (Oda VII, 4).

Drumul celor doi ucenici, Luca și Cleopa, la Emaus, după învierea lui Isus, semnifică drumul omului lovit, dezamăgit și disperat chiar. Pe acest drum al omului, însuși Isus merge alături de el (cf. Lc 24, 15). El, „viu în Biserica Sa”, an de an, zi de zi, continuă să se „apropie” de om și să „meargă” împreună cu el. Cel Înviat încrucișează drumul rătăcitor al omului, punându-i întrebările vieții, introducându-l în misterul trecerii la speranță, mântuire și pace, garantate și gustate încă din această lume, în Euharistie.

Iubiți fii ai Bisericii Greco-Catolice,

Este voia lui Dumnezeu ca, în cadrele atât de solemne ale celebrării Marelui Jubileu, Biserica noastră să-și sărbătorească și Jubileul propriu: 300 de ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei – un desăvârșit act religios și istoric care a însemnat reintrarea Bisericii românești din Ardeal în comuniune cu Biserica cea una, comuniune întreruptă odată cu schisma din anul 1054.

În ceea ce ne privește, noi considerăm Unirea pe care au înfăptuit-o înaintașii noștri ca pe un act sfânt de refacere a unității Bisericii, pe care o slujim așa precum au slujit-o cei ce au făcut-o și au păstrat-o.

Sfânta Unire are la bază trei documente fundamentale care, chiar dacă constituie piese de manevră în mâna oricui, pentru noi acestea rămân acte sfinte, voite de Dumnezeu și exprimate prin reprezentanții legitimi ai clerului și ai credincioșilor de atunci: Declarația Unirii, elaborată în Sinodul din februarie 1697, sub mitropolitul Teofil și protopopii săi; Cartea de mărturie, redactată în Marele Sobor din 7 octombrie 1698, la Alba Iulia, de către mitropolitul Atanasie Anghel împreună cu 38 de protopopi, și Manifestul Unirii, semnat la 5 septembrie 1700 de catre același Atanasie, cu 54 de protopopi reprezentând pe cei 1563 de preoți, precum și țărani fruntași.

Manifestul exprimă clar conștiința luminată a străbunilor noștri că ei revin la Unirea cu Biserica Romei de care au fost despărțiți: „Slobozi de bună voie și porniți de Duhul Sfânt, ne-am unit cu Biserica Romano-Catolică și prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei…”.

Această conștiință a rămas și s-a întărit în așa fel încât la aniversarul a 200 de ani de la Sfânta Unire, părinții noștri au ținut să exprime fidelitatea față de actul înaintașilor prin monumentalul text încrustat pe o placă de marmură așezată ca mărturie pe peretele din partea dreaptă a navei Catedralei din Blaj: „Clerul Arhidiecezei Greco-Catolice Române de Alba Iulia și Făgăraș, adunat în Sinod la Sfânta Mitropolie din ziua de 22 noiembrie 1899, reamintește înnoirea legăturii de credință și dragoste cu Scaunul Fericitului Apostol Petru, mulțumește marelui Dumnezeu pentru binefacerile primite și pentru scutul dat Sionului românesc; mărturisește credința părinților, sigilându-o cu pecetea suferințelor de două sute de ani; juruiește alipire nestrămutată către Biserica Mamă a Romei celei vechi, între marginile așezămintelor apostolice ale Răsăritului”.

Desigur, această placă memorială nu mai există; dușmanii Bisericii noastre, în perioada de cruntă amintire de după 1948, au smuls-o din perete și nu știe nimeni unde se poate găsi.

Chiar dacă placa cu textul jubiliar de la 200 de ani a fost smulsă, Unirea a fost pe mai departe crezută și mărturisită, în așa fel încât perioada interdicției impuse asupra Bisericii noastre nu a șters-o. Acum, la oră solemnă, ne reînnoim și noi credința și atașamentul față de Biserica Catolică cea întinsă pe toată fața pământului și față de capul ei vizibil, Sfântul Părinte Papa.

Paștele acestui an este pentru noi, așadar, de două ori jubiliar. Ne bucurăm și îi mulțumim Sfintei Treimi pentru toate harurile pe care le-a revărsat asupra Bisericii noastre, mai ales pentru harul Vinerii celei Mari, extins pentru o perioadă de peste 40 de ani. Să trecem, iubiți fii ai Bisericii Greco-Catolice, pragul spre al patrulea secol iertând și cerând iertare pentru toate cele care au fost greșeli comise din neputințele omenești.

Să ne însoțească pe drumul pascal al vieții Bisericii noastre mărtirisitorii noștri, știuți și mai puțin știuți, pentru a putea depune în continuare mărturia fidelității față de unitate și pentru o viață creștină autentică.

În acest an, în luna mai (6-14 mai), mulți fii ai Bisericii Catolice din România, conduși de ierarhii și preoții lor, vor face un pelerinaj național la Roma, pentru a beneficia de harurile Jubileului, dar și pentru a-i mulțumi Sfântului Părinte pentru vizita făcută acum un an poporului român.

Închei cu un fragment din Scrisoarea pastorală pe care episcopul mărturisitor Ioan Suciu o adresa credincioșilor, la 2 octombrie 1948, din Blaj, scrisoare profetică și, în același timp, pascală: „Să luptăm tari în credință… chiar dacă ne vor lua bisericile până la o vreme, ne vom face biserică acasă, așteptând plini de speranță izbăvirea, care nu mult va întârzia… Numai cu jertfe pentru credință se îmblânzește Dumnezeu. De rănile trupești și sufletești primite pentru Biserica lui Isus ne vom vindeca. În ele vom îngropa păcatele noastre și pe vrăjmașii credinței. Luptați împreună cu Inima Neprihănită a Mariei, în speranța neclintită a biruinței Bisericii, chiar dacă Isus ar trebui să o scoată de mormânt”.

Luminându-ne cu sărbătoarea, împreună cu Maria, Mama lui Isus, și cu toți martorii Învierii, să ne bucurăm și să ne străduim pentru primirea darului iertării și al împăcării!

Cristos a înviat! Bucurați-vă!

Al vostru,
+ LUCIAN
Arhiepiscop și Mitropolit

Autor: IPS Lucian Mureșan
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 30.04.2000
Publicarea pe acest sit: 30.04.2000
Etichete: ,

Lasă un răspuns