Pastorala de Paşti a IPS Ioan Robu

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2011

„Pe el l-au omorât atârnându-l pe lemn. Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi și a îngăduit să se arate” (Fap 10,40-41).
„Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece” (1Cor 15,3-6).
„Așadar, dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,12).
„Îngerul a spus femeilor: Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut. Mergeți în grabă și spuneți discipolilor lui: A înviat din morți” (Mt 28,5-7).

Dragi frați și surori,

„L-au omorât atârnându-l pe lemn”. Fiecare eveniment din viața lui Isus nu este decât împlinire a cuvântului Scripturii. Cristos nu poate fi înțeles fără să pornești de la Sfânta Scriptură, de la Vechiul Testament. Iar dacă avem în vedere moartea pe cruce, expresia „după Scripturi” ne spune că această moarte nu a fost o simplă întâmplare, ci un fapt care intră și este cuprins în istoria lui Dumnezeu cu poporul său. Moartea lui Isus este un eveniment în care se împlinesc cuvintele Scripturii: s-a adeverit precum a fost spus.

„A murit pentru păcatele noastre”: moartea lui Isus are o legătură cu fiecare dintre noi. Păcatul strămoșesc nu are nimic cu moartea lui Isus; nu este urmare a păcatului, ci a iubirii și umilinței lui Dumnezeu; este o moarte ispășitoare care aduce împăcare cu Tatăl și astfel devine lumină pentru popoare. A murit pe lemnul care devine poartă spre înviere.

„A înviat a treia zi, după Scripturi”. În Biblie, cuvintele „a treia zi” nu sunt atât o indicație cronologică, ci mai degrabă un semn al unei date decisive și definitive. Esențialul constă în faptul că evenimentul Învierii este conform Scripturii. Promisiunea s-a împlinit, cuvântul a devenit realitate, Isus a înviat a treia zi de la punerea în mormânt, aceasta fiind prima zi a săptămânii pentru evrei, dar pentru comunitatea creștină acea zi avea să devină pentru totdeauna Ziua Domnului, Ziua Învierii, Ziua adunării tuturor pentru a-l cinsti pe Dumnezeu. La sfârșitul primului secol și începutul celui de-al doilea, Sfântul Ignațiu de Antiohia spune că duminica este o caracteristică nouă, proprie creștinilor. „Cei care trăiau odinioară în obiceiurile vechi au ajuns la o nouă speranță și nu mai țin Sabatul, dar trăiesc după Ziua Domnului, în care a început viața noastră datorită Lui și morții sale…” (Ad Magn. 9,1). Referitor la această înlocuire a Sabatului cu Duminica, iată ce ne spune Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa Isus din Nazaret: „Dacă se ia în considerare ce importanță are Sabatul în tradiția Vechiului Testament, și aceasta în baza istoriei creației și a Decalogului, atunci este evident că numai un eveniment absolut cutremurător putea să provoace renunțarea la Sabat și înlocuirea acestuia cu prima zi a săptămânii. Numai un fapt care s-ar fi întipărit în sufletele oamenilor cu o putere extraordinară putea să provoace o schimbare atât de importantă pentru cultura religioasă a săptămânii. Dar simple speculații teologice nu puteau să aibă un asemenea efect. Pentru mine, spune Papa, celebrarea Zilei Domnului, care încă de la început distinge comunitatea creștină, este unul dintre argumentele cele mai solide în sensul că de fapt în acea zi s-a întâmplat ceva extraordinar – aflarea mormântului gol și întâlnirea cu Dumnezeu înviat” (Joseph Ratzinger – Benedetto XVI, Gesù di Nazaret. Dall’ingresso in Gerusalemme fino alla risurrezione, Libreria Editrice Vaticana, Vaticano 2011, pag. 288).

„Și i s-a arătat lui Chefa și apoi celor Doisprezece”. Această formulă lapidară are o deosebită importanță teologică pentru că este arătată baza însăși a credinței Bisericii. Pe de o parte sunt „cei Doisprezece” care sunt adevărata piatră fundamentală a Bisericii, la care se face mereu referire; pe de altă parte, este subliniată misiunea specială a lui Petru, care i-a fost dată mai întâi în Cezarea și apoi confirmată la Cina de Taină, în cenacol (cf. Lc 22,32), și care l-a introdus, ca să spunem așa, în structura euharistică a Bisericii. Acum, după Înviere, Domnul i se arată mai întâi lui Petru, și prin aceasta îi reînnoiește încă o dată misiunea sa unică. „Dacă a fi creștini – spune același Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea – înseamnă în mod esențial a crede în Cel Înviat, atunci rolul particular al mărturisirii lui Petru este o confirmare a rolului încredințat lui, de a fi stânca pe care este construită Biserica. Ioan, în istorisirea sa privind tripla întrebare a Celui Înviat adresată lui Petru – „Mă iubești?” – și tripla misiune de a paște turma lui Cristos, a subliniat încă o dată cu claritate această misiune a lui Petru pentru credința întregii Biserici (In 21,15-17). În acest fel istoria Învierii devine în sine însăși ecleziologie: întâlnirea cu Domnul Înviat este misiune și-i dă Bisericii care tocmai se năștea forma sa” (op. cit., pag. 289).

„Căutați cele de sus”. Învierea lui Isus este un eveniment în istorie și totodată mai presus de istoria obișnuită, căci prin această Înviere ia ființă o nouă dimensiune a vieții și a destinului oamenilor. Isus aparține acum sferei divine și eternității, împreună cu trupul său înviat. De acum înainte – spunea odată Tertulian – „spirit și sânge” au un loc în Dumnezeu (De resurrect. mort., 51, 3: CC lat., II, 994). «Chiar dacă omul, conform naturii sale, este creat pentru nemurire, numai acum există locul în care sufletul său nemuritor găsește „spațiul”, acea „corporalitate” în care nemurirea capătă sens întrucât este comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga omenire reconciliată. Acest lucru este înțeles de scrisorile Sfântului Paul către Coloseni (1,12-23) și Efeseni (1,3-23) când vorbesc despre corpul cosmic al lui Cristos, arătând astfel că trupul transformat al lui Cristos este și locul în care oamenii intră în comuniune cu Dumnezeu și între ei și astfel pot trăi pentru totdeauna în plinătatea vieții indestructibile… În Înviere a fost începută o dimensiune care ne interesează pe toți și a creat pentru toți un nou „spațiu” de viață și de a fi cu Dumnezeu”» (op. cit., pag. 304).

Căutați cele de sus! Învierea lui Isus a deschis calea învierii noastre; ca oameni botezați, nu putem uita că suntem îndreptați spre cer, nici că viața noastră „este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu”. Pentru creștini, „cele de sus” reprezintă semnul destinului omului: „noi toți care cu fața acoperită privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbați în același chip al lui tot mai glorios, prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18).

„Nu este aici, căci a înviat după cum a zis”. Îngerul Învierii din Evanghelia Sfântului Matei este vocea Tatălui, lumina sa orbitoare, simbol al atmosferei divine în care Cristos Înviat s-a reîntors. Îngerul proclamă de două ori Crezul Bisericii: „A înviat! A înviat din morți”, și cu un gest arată semnificația Paștelui. „Îngerul a rostogolit piatra, apoi s-a așezat pe ea”, arătând astfel triumful definitiv al lui Dumnezeu asupra morții. Credincioșii sunt invitați „să vadă mormântul” lui Cristos, mormânt gol. Căci Cristos este în „a treia zi” a veșniciei, și întru „cele de sus” ale gloriei lui Dumnezeu, soarele fără apus al zilei și luminii nesfârșite.

„Mergeți și spuneți… A înviat din morți”. Nu numai femeile evlavioase, dar și apostolii au ascultat de această poruncă peste care stă acel cuvânt: „Așadar, mergeți și faceți ucenici din toate națiunile” (Mt 28,19).

Vestirea apostolilor, cu entuziasmul și îndrăzneala lor, este de neconceput fără un contact real al lor cu evenimentul cu totul nou și neașteptat care-i împingea să vorbească despre Cristos Înviat. Numai un fapt real și de o calitate absolut nouă era în stare să facă posibilă vestirea apostolilor care nu poate fi explicată cu speculații sau experiențe interioare, mistice. În îndrăzneala și noutatea sa, vestirea apostolică primea viață de la forța de nestăvilit a unui eveniment pe care nici un om nu l-a visat și care întrecea orice imaginație: Isus din Nazaret a înviat.

Un predicator anonim din secolul al V-lea, pe care Tradiția l-a confundat multă vreme cu Sfântul Augustin, își începe astfel predica de Paști: „Natura, care până acum era moartă, sărbătorește învierea împreună cu Domnul. Gingașa frumusețe a pomilor ce dau să tot înverzească și cea a florilor de multe culori, formează împreună un unic semn de bucurie. Cerul, trist până acum și apăsat de umbra groasă a norilor rătăcitori, acum zâmbește către pământ. Bolta cerului și suprafața pământului cântă împreună lui Cristos Dumnezeu și om adevărat care a înviat din morți” (G. Ravasi, Secondo le Scritture, Ed. Piemme, pag. 97-98).

Venim și noi cu vocile noastre slabe și păcătoase și ne unim cu lauda pe care o aduce lui Cristos Înviat întreaga creație împreună cu toată Biserica răspândită pe tot rotogolul pământului.

Tuturor credincioșilor, călugărițelor și călugărilor, persoanelor consacrate și preoților, precum și celor de bunăvoință, Sărbători fericite de Sfintele Paști, pace și binecuvântare!

Cristos a înviat!

+ Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de București

Autor: IPS Ioan Robu
Copyright: ARCB.ro
Publicarea în original: 20.04.2011
Publicarea pe acest sit: 20.04.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns