Pastorala de Paşti a IPS György Jakubinyi

Scrisoare pastorală de Paști 2003
a IPS Jakubinyi György
Arhiepiscop de Alba-Iulia

Iubiți frați în Cristos!

Omul contemporan are impresia că nici nu mai poate intra în competiție cu trecerea timpului, cu lumea ce se schimbă.

Și totuși, în zorii celui de-al treilea mileniu creștin situația nu s-a schimbat: din punctul de vedere al credinței suntem tot acolo ca în zorii primului Paște, cu 1973 de ani în urmă.

La fel, și atunci știrea era de necrezut: Isus din Nazaret, pe care l-au răstignit pe cruce și l-au îngropat, a înviat a treia zi, a apărut ucenicilor și apoi în fața a cinci sute de frați și a deschis calea mântuirii tuturor acelora care cred în El și trăiesc conform Evangheliei. Începând de atunci credința învierii este subiect al dezbaterilor.

Cel mai mare miracol, învierea, aidoma celorlalte miracole, ca de exemplu învierea lui Lazăr, îl întărește pe om în credința sa, pe cel ce se îndoiește îl conduce la Dumnezeu, dar nu îl convinge pe necredinciosul înrăit. Credința este în primul rând har, pe care Dumnezeu îl dăruiește fiecăruia în taina botezului. Această credință însă, trebuie să fie îngrijită, fortificată, dezvoltată prin practicarea vieții creștine.

În dupăamiaza primei duminici de Paște, triști, doi călători se îndreptau din Ierusalim spre Emaus (vezi Evangelia din seara dumicii de Paște, Luca 24, 13-35). Și ei luaseră parte la sărbătorile pascale evreiești din Ierusalim; și ei au fost martori la răstignirea lui Cristos pe cruce în vinerea mare; și ei și-au pus speranțele în Profetul din Nazaret, că El este într-adevăr Messia cel promis, Mântuitorul.

În vinerea mare toate speranțele lor s-au destrămat. Un călător necunoscut li se alătură, le explică și dezbate scripturile, cum că toate s-au întâmplat așa cum trebuia, așa cum au scris profeții – inspirați de Duhul Sfânt. Deoarece se va însera până vor ajunge acasă, ei încearcă să-l oprească pe călătorul necunoscut: „Rămâi cu noi pentru că se înserează și soarele apune.” Ei îl recunosc pe Isus în frângerea pâinii, dar El dispare dinaintea ochilor lor.

„Așa-i că ne era inima în flăcări, când ne-a vorbit pe drum și ne-a vorbit despre scripturi?” – se întrebau reciproc. S-au întors imediat în Ierusalim și fericiți le-au dat de știre celor întruniți acolo.

„Într-adevăr, Domnul a înviat! L-am recunoscut în frângerea pâinii. Și cei întruniți acolo le-au răspuns fericiți: Într-adevăr Domnul a înviat și s-a arătat lui Simon.”

1. Situația nu s-a schimbat de atunci. Partea din omenire care nu poate să creadă în înviere și astăzi rătăcește trist pe drumul vieții sale. Câte a sperat omenirea de la dezvoltarea științei, de la mișcările democratice, ba chiar de la Biserica creștină.

A crezut că omenirea se va deștepta în urma celor două războaie mondiale ce au zguduit secolul XX, că va înțelege importanța unității și a globalizării, că va asigura copiilor un viitor pașnic, fericit și mai frumos. În loc de asta: răsunetul armelor, explozia bombelor, cursa și amenințarea înarmării îi distrug viața.

Și omul credincios, religios începe să se îndoiască, că Dumnezeul lui este întra-adevăr iubitorul Tată ceresc, Providența.

Soluția este și acum, ca atunci, în urmă cu 1973 de ani în Emaus. Trebuie să știm că Isus Cristos ne însoțește și azi pe drumul vieții noastre, chiar și atunci dacă nu îl recunoaștem în frații noștrii anonimi. Nu suntem singuri: Cristos este întotdeauna cu noi. În Biserica sa, în liturghie, în viața noastră religioasă El ne explică scripturile. Și în viața noastră totul trebuie să se întâmple conform permisivității voinței lui Dumnezeu. Trebuie să credem că, în ciuda multiplelor tragedii, neînțelegeri, decădere economică și morală, emigrație, Dumnezeu ne iubește, pentru că celor ce îl iubesc pe Dumnezeu totul se îndreaptă spre bine, spune Sfântul Pavel (Romani 8,28).

Credința în înviere ne ajută să depășim chiar perioadele cele mai dificile din viața noastră, pentru că ni se va dovedi că, după fiecare vinere mare urmează zorii paștelui.

2. Ucenicii din Emaus L-au recunoscut pe Domnul Isus în comuniunea frângeri pâinii. Acesta se numește azi, mai simplu, sfânta liturghie.

Liturghia este formatoare de comunitate, pentru că Trupul și Sângele Sfânt al Domnului Isus, adică sfânta împărtășanie ne consolidează în comunitatea Trupului Mistic al Bisericii.

Azi, când și enoriașii noștri din Ardeal caută calea pentru a se împotrivi cruntelor moșteniri istorice, dezbinării, să ne bazăm pe puterea unificatoare a Sfintei Liturghii. Trupul Sfânt al lui Cristos, Euharistia unește comunitățile locale, unește dioceza, unește Biserica lui Cristos în răspândirea geografică a globului pământesc. Unitate va fi doar atunci când vom crea unitate în sufletele noastre: când ne împăcăm cu Dumnezeu și cu frații noștrii. Paștele poate fi sărbătorit doar de sufletele împăcate. Din acest motiv, Biserica noastră dorește ca cel puțin odată pe an credincioșii săi să apele la taina spovedaniei, iar de Paște să se împărtășească. Numai ucigașul de frate, Cain, a putut spune „Sunt eu paznicul fratelui meu?” (Geneza 4,9)

Creștinul știe că este responsabil pentru fiecare aproape al său. Dragostea unește, ura dezbină și ucide. „Prin pace nu s-a pierdut nimic” spunea papa Pius al XII-lea.

3. Ucenicii din Emaus rătăceau singuratici amândoi, triști, către casă. Dar, după ce L-au recunoscut pe Isus nu au putut să-și ascundă revelația. Vestea cea bună trebuia împărtășită și celorlalți, tuturor. S-au întors, deci în Ierusalim. Dacă creștinul sărbătorește sincer paștele, dacă a descoperit scopul vieții sale pământești, bucuria, sprijinul și compasiunea în perioade dificile, atunci dragostea îi dictează să împărtășească și altora această comoară. Credința creștină îl face pe omul botezat vestitor și martor al credinței. În liturghia noastră, un apel de încheiere este: „mergeți în pace și serviți pe Dumnezeu în dragoste.”

Cel ce în fiecare săptămână, în ziua Domnului, duminica trăiește Sfintele Taine ale paștelui, acela chiar fără să vrea, fără cuvinte chiar, cu viața sa trăită creștinește zi de zi, depune mărturie în favoarea învierii lui Cristos.

Dacă politicienii noștrii nu ar uita niciodată că și ei sunt în primul rând creștini, atunci i-ar călăuzi și în politică dragostea și dreptatea creștină.

În viața de creștin nu există vacanță; creștinul nu este creștin doar duminica la biserică, ci pretutindeni: acasă, la locul de muncă, în arena luptelor politice. Această înnoire creștină este singura de la care putem spera salvarea și restaurarea unității noastre în curs de destrămare. Această înnoire a fost și scopul sinodului jubiliar din anul 2000, desfășurat în dioceza noastră, în numele lui Cristos, care a venit ca să aibă viață și să aibă din belșug”. (Ioan 10,10) – mottoul Sinodului.

Doresc fiecărui creștin și fiecărui om binevoitor sărbători pascale pline de har.

Alba Iulia, 20 aprilie 2003 la sărbătoarea învierii Domnului nostru.

Jakubinyi György ss.
arhiepiscop


Krisztusban Kedves Testvéreim!

Korunk emberének az a benyomása, hogy már nem is tud versenyezni a rohanó idővel, a változó világgal. És mégis, a harmadik keresztény évezred hajnalán sem változott a helyzet: a hit szempontjából ugyanott vagyunk, mint 1973 évvel ezelőtt az első Húsvét hajnalán.

Akkor is hihetetlen volt a hír: a názáreti Jézus, akit keresztre feszítettek és sírba tettek, harmadnapra feltámadt, megjelent tanítványainak, majd ötszáz testvérnek és megnyitotta az üdvösség útját mindazoknak, akik hisznek benne és az örömhír szerint élnek. A feltámadás hite azóta is a viták kereszttűzében áll. A legnagyobb csoda, a feltámadás, akárcsak a többi csoda is, mint pl. Lázár feltámasztása, a hívő embert megerősíti hitében, a kétkedőt Istenhez vezeti, de a megrögzött hitetlent nem győzi meg. A hit elsősorban kegyelem, amelyet Isten ad mindenkinek a keresztség szentségében. De ezt a hitet ápolni, erősíteni, fejleszteni kell a gyakorlati keresztény élettel.

Az első húsvét vasárnap délutánján szomorúan ballagott két vándor Jeruzsálemből otthonuk, Emmausz felé. (Vö. az emmauszi tanítványok szakasza, húsvétvasárnap esti evangélium, Lk 24,13-35.) Ők is részt vettek Jeruzsálemben a zsidó húsvéti ünnepeken, ők is tanúi voltak nagypénteken Krisztus keresztre feszítésének, ők is a názáreti Prófétában reménykedtek, hogy valóban ő a megígért Messiás, a Megváltó. Nagypénteken minden reményük szertefoszlott. Az úton ismeretlen vándor csatlakozik hozzájuk, aki magyarázza és fejtegeti az Írásokat, hogy mindennek így kellett történnie, így írták meg a Szentlélektől ihletett szent írók. Mivel estére érnek csak haza, marasztalják ismeretlen útitársukat: „Maradj velünk, mert esteledik, és lemenőben már a nap.” A kenyértörésben felismerik, hogy Jézus volt az, de ő el is tűnik szemük elől. „Ugye lángolt a szívünk, amikor útközben beszélt hozzánk, és kifejtette az Írásokat?” – mondták egymásnak. Azonnal visszatértek Jeruzsálembe, és boldogan hirdették az egybegyűlteknek: Valóban feltámadt az Úr! Felismertük a kenyértörésben. Az egybegyűltek is boldogan válaszolták: Valóban feltámadt az Úr, és megjelent Simonnak!”

1. A helyzet azóta sem változott. Az emberiség azon része, amely nem tud hinni a feltámadásban, ma is szomorúan bandukol élete országútján. Mennyi mindent remélt az emberiség a tudomány fejlődésétől, a demokratikus mozgalmaktól, sőt a hívő ember Egyházától is. Azt hitte, hogy a két megrázó XX. századi világháború után kijózanul az emberiség, megértik az összefogás és a globalizáció jelentőségét, biztosítják gyermekeiknek a békés, boldog, szebb jövőt. S ehelyett állandó fegyvercsörgés, bombarobbanás, fegyverkezési hajsza és fenyegetőzés teszi tönkre életét. S a vallásos ember is kétkedni kezd abban, hogy az ő Istene valóban a Szerető Mennyei Atya, a Gondviselő Isten?

A megoldás most is az, mint akkor, 1973 évvel ezelőtt Emmauszban. Tudnunk kell azt, hogy Jézus Krisztus ma is elkísér minket életútunkon, még akkor is, ha életünk országútján nem ismerjük fel őt névtelen embertársainkban. Nem vagyunk egyedül: Krisztus mindig velünk van. Egyházában, a szentmiseáldozatban és egyházi életünkben magyarázza az Írásokat. A mi életünkben is mindennek úgy kell történnie, ahogy Isten megengedő akaratából történik. Hinnünk kell, hogy a sok tragédia, meg nem értés, gazdasági és erkölcsi nyomor és elvándorlás ellenére is Isten szeret minket, mert az Istent szeretőknek minden a javukra válik, mondja Szent Pál (Róm 8,28). A feltámadásba vetett hit átsegít az élet legnehezebb szakaszán, mert megbizonyosodunk, hogy minden nagypéntekre húsvéthajnal következik.

2. Az emmauszi tanítványok a kenyértörés közösségében ismerték fel az Úr Jézust. A kenyértörés közösségének ma egyszerűbben szentmiseáldozat a neve. A liturgia közösségalkotó, mert az Úr Jézus szent Teste és Vére vagyis a szentáldozás beleépít minket ugyanazon Titokzatos Test, az Egyház közösségébe. Manapság, amikor erdélyi híveink is keresik az utat, hogy ellenálljanak a súlyos történelmi örökségnek, a széthúzásnak, használjuk fel a szentmiseáldozat összefogó erejét. Krisztus Szent Teste, az Oltáriszentség egyesíti az egyházközséget, egyesíti az egyházmegyét, egyesíti Krisztus Egyházát a földkerekségen földrajzi szétszóratásában is. Egység csak akkor lesz, ha előbb lelkünkben teremtjük meg ezt az egységet: kibékülünk Istennel és embertársainkkal. Húsvétot igazán csak kiengesztelődött lélek ünnepelhet. Ezért kívánja Egyházunk, hogy híveink legalább minden esztendőben végezzék el szentgyónásukat és húsvét táján az Oltáriszentséget magukhoz vegyék. Csak a testvérgyilkos Kain mondhatta: „Talán őrzője vagyok testvéremnek?” (Ter 4,9). A keresztény tudja, hogy felelős minden embertestvéréért. A szeretet egyesít, a gyűlölet megoszlást hoz és gyilkol. „A békével semmi sem veszett el”, mondta XII. Piusz pápa.

3. Az emmauszi tanítványok magányosan, kettesben, leverten bandukoltak haza felé. De Jézus felismerése után nem rejthették el élményüket. Az örömhírt meg kellett osztani másokkal is, mindenkivel. Visszatértek hát Jeruzsálembe.

Ha a keresztény őszintén üli meg húsvét ünnepét, ha a feltámadásba vetett hitben rátalált földi élete céljára, örömére, a nehézségekben vigaszára és támaszára, akkor a szeretet diktálja, hogy ezt a kincset mással is megossza. A keresztény hit eleve hithirdetővé, tanúságtevővé teszi a megkeresztelt embert. Ezért szerepel liturgiánkban egyik elbocsátó felszólításként: „Menjetek békességben, és szolgáljátok Istent szeretetben.” Aki minden héten az Úr napján, vasárnap átéli a húsvéti szent titkokat, az akaratlanul is, szavak nélkül is, mindennapi keresztény életével tanúságot tesz Krisztus feltámadása mellett. Ha politikusaink sohasem feledkeznének meg arról, hogy elsősorban keresztények, akkor a politikában is a keresztény szeretet és igazságosság vezetné őket. A kereszténységben nincs vakáció, a keresztény nem csak vasárnap a templomban keresztény, hanem mindenütt: otthonában, munkahelyén, a politikai küzdőtér arénájában. Csak ettől a keresztény megújulástól remélhetjük szakadozó egységünk mentését, helyreállítását. Ez a megújulás volt a célja a jubileumi 2000. esztendőben megtartott Főegyházmegyei Zsinatunknak is Krisztus nevében, aki azért jött, „hogy életük legyen és bőségben legyen” (a Zsinat jelmondata, Jn 10,10).

Kegyelemteljes húsvéti ünnepeket kívánok kedves híveimnek és minden jóakaratú embernek.

Gyulafehérvár, 2003. április 20-án, Urunk Feltámadásának ünnepén.

Dr. Jakubinyi György s.k.
érsek

Autor: IPS Gyorgy Jakubinyi
Copyright: Catholica.ro
Publicarea în original: 16.04.2003
Publicarea pe acest sit: 16.04.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns