Pastorala de Paşti a IPS George Guţiu

Scrisoarea Pastorală cu ocazia
Sărbătorii Învierii Domnului 2000
a Înalt Preasfinției Sale Arhiepiscop ad personam George Guțiu
Episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla

„Ziua Învierii să ne luminăm popoare!”

Iubiți credincioși,

Vinerea și Sâmbăta Mare, cu toată realitatea pătimirii și a morții mântuitoare, nu au fost ultimul cuvânt rostit pentru noi de Dumnezeu Tatăl prin Cristos, în Spiritul Sfânt. Dumnezeu nu s-a închis în tăcere după punerea în mormânt a Domnului Isus Cristos deoarece nu era cu putință ca El, Cel veșnic și atotputernic, să rămână în robia morții. Moartea lui Isus – Care în pelerinajul său pământesc îl propovăduise pe Dumnezeu ca Domn al celor vii (Lc. 20, 38), săvârșise minunile învierii și afirmase despre El Însusi că este Viața (In. 3, 26), Învierea (In. 25, 26) și Lumina vieții (In. 8, 12) – a fost înfrântă de plinătatea vieții Sale divine. Cuprinzând o umanitate unită ipostatic cu divinitatea și intrând în oceanul de viață al Acesteia, moartea moare și se transformă în viață. Nu simplă viață omenească, fragilă și muritoare, ci viață dumnezeiască autentică, însufletita de Spiritul Sfânt. În felul acesta umanitatea răstignită și îngropata a lui Isus Cristos devine umanitatea înviata și preamărită a Fiului lui Dumnezeu.

Vinerea pătimirilor, cu întreaga sa suită de evenimente triste și dureroase, îsi primește sensul numai în lumina din Duminica Învierii. Ea este de fapt „tinda gloriei, intrare în cetatea măririi… legată organic și inseparabil de bucuria Învierii”.

Cât de mare este această taină de mărire pe care o sărbătorim în cel mai însemnat praznic din anul liturgic, în ziua de Paști! Uluită este mintea noastră mărginită atunci când ne gândim la Înviere lăsându-ne pătrunși de lumina ei mântuitoare și dătătoare de viață veșnică!

Reflectând asupra acestor adevăruri dumnezeiești, întelegem că cuvintele atât de des rostite după Înviere – „Cristos a Înviat!” – nu sunt doar un simplu salut creștin ci și un act de credință în atotputernicia și dragostea lui Dumnezeu care astfel devine temeiul speranței creștine în fericirea cerească.

Cărțile Sfintei Scripturi, care cuprind și transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul dezvăluit de Dumnezeu pentru mântuirea noastră (cf. DV 11), amintesc patru evenimente din istoria mântuirii care primesc numele de „Paște”. Primul în ordine cronologică este trecerea mântuitoare a lui Dumnezeu în noaptea ieșirii din Egipt a poporului israelit care astfel este eliberat din robie. Bucuria și recunoștința israeliților pentru această minunată manifestare de profundă iubire a lui Dumnezeu însufletesc cântarea lui Moise: „Tăria mea și mărirea mea este Domnul, căci El m-a izbăvit. Acesta este Dumnezeul meu și-L voi preaslăvi” (Ieș. 15, 2).

Importanța fundamentală a evenimentului motivează porunca lui Dumnezeu de a-L comemora în fiecare an (Ieș 23, 15). În felul acesta ia naștere Paștele evreilor, sărbătoare la care a participat și Domnul nostru Isus Cristos, care prin taina pascală, i-a pus în lumină adevărata semnificație. „Iconomia vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului” (DV 15). De aceea Paștele ebraic este în esența sa un semn și o pregătire a Paștelui lui Cristos care prin moarte și Înviere a trecut din „lumea aceasta la Tatăl” (In. 13, 41). Învierea Mântuitorului nu ne-a deschis poarta raiului pământesc în care au trăit protopărinții noștri Adam și Eva, dar ne-a arătat calea prin care se ajunge la raiul ceresc, la sânul Preasfintei Treimi.

Învierea este evenimentul mântuitor. Ea nu-l privește doar pe Isus Cristos, ci este anticiparea și începutul Învierii tuturor oamenilor. Isus, primul dintre înviati, inaugurează o lume nouă și un nou neam omenesc, care în istorie devine vizibil în Biserică, Sacramentul universal al prezenței Sale mântuitoare. Prin Înviere Isus devine „omul nou” (Ef. 2, 15), realizând în El noul tip de umanitate pe care fiecare creștin trebuie să-l înfaptuiasca prin puterea și harul Spiritului Sfânt.

Pronia cerească a rânduit ca toți oamenii, din toate timpurile și locurile, să aibă posibilitatea de a primi lumina Învierii, intrând într-un raport nemijlocit cu Înviatul. Acesta este sensul instituirii Sfintei Taine a Euharistiei la Cina cea de Taină din Joia Mare, care asemenea evenimentului pascal, este un mister de moarte, de Înviere și de prezență constantă în lume. Sf. Ignațiu al Antiohiei întareste că în Euharistie este prezent „Trupul Mântuitorului nostru Isus Cristos, Trup care a suferit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, în bunătatea Sa L-a înviat”.

Experiența personală a întâlnirii sacramentale cu Cristos cel Înviat este fundamentul vocației la apostolat și, în același timp, dinamismul haric ce susține creștinul în propovăduirea Evangheliei (Mt. 28, 19). „Pace vouă! – a spus Mîntuitorul Apostolilor și prin ei nouă tuturor – Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (In. 20, 21). Lumina Învierii, odată primită în suflet, trebuie să devină flacără vie care să cuprindă pe toți aceia pe care îi întâlnim pe drumul vieții pentru ca și ei să devină părtași firii dumnezeiești (2 Pt. 1, 4) și purtători de Cristos într-o lume care vrea să rămână departe de Dumnezeu. Nu putem să închidem în noi însine lumina dumnezeiască deoarece dacă nu este dată și altora se va stinge treptat sub egoismul propriu. A-L iubi pe Isus și a crede că El a înviat, înseamna a iubi și pe aproapele pentru care Și-a dat viața. Ce mărturie de iubire este mai mare decât străduința de a da și altora comoara cea mai scumpă pe care o avem, pe Domnul nostru Isus Cristos!

Iubiți fii sufletești,

„Anul Sfânt și Jubiliar care este un moment de chemare la convertire” (IM 11). Așa cum pentru Apostoli întâlnirea cu Cristos cel Înviat a însemnat o convertire profundă și definitivă, tot așa și noi trebuie să ne căim din inimă pentru toate scăderile firii noastre omenești a căror răutate poate fi conștientizată numai dacă o privim în orizontul Crucii. Zilele trecute și îndeosebi Vinerea Mare au fost un prilej de cugetare asupra pătimirilor Domnului Isus Cristos. Am contemplat cum în calvarul Blândului Păstor din Nazaret sfințenia a fost disprețuită, nevinovăția scuipată și adevărul răstignit pe Cruce. O simplă privire actuală asupra omenirii este suficientă pentru a vedea că aceasta înca trăiește sub semnul păcatului, într-o atitudine de indiferență față de Acela care s-a jertfit pentru a ne răscumpăra din păcate.

Înviind, Cristos a lăsat în mormânt pânza în care fusese înfasurat. La fel și noi, la prăznuirea Învierea Sale din acest Mare An Jubiliar, să lepădăm haina păcatului și să ne îmbracam cu veșmintele Luminii. Să nu uităm însa că pocăința este înainte de toate rodul harului Spiritului Sfânt care îl determină „pe fiecare să intre în sine însusi și să perceapă nevoia de a se întoarce la casa Tatălui” (IM 11).

Milostivirea părintească alui Dumnezeu se reflectă și în grija Sf. Biserici pentru starea spirituală a fiilor săi, oferindu-le darul indulgențelor și deci posibilitatea dobândirii iertării plenare a păcatelor. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne învredniceasca să acceptăm mâna mântuitoare pe care ne-o întinde cu mărinimie în acest timp jubiliar al îndurarii, ajutându-ne să ne pregătim așa cum se cuvine pentru primirea indulgenței.

Dragi fii ai Bisericii Greco-Catolice,

A fi bineplăcut lui Dumnezeu ca Marele Jubileu creștin să coincidă în mod fericit cu Jubileul propriu al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice: 300 de ani de la Unirea cu Scaunul Apostolic al Romei, act prin care credincioșii ortodocși din Transilvania au arătat că orotdoxia autentică nu poate rămâne despărțită de catolicitate, refăcând comuniunea cu Biserica Universală de care au fost despărțiți prin vitregia istorie fără voia lor.

„Sfântă Unire, – exclama plin de entuziasm canonicul Augustin Bunea -, Cuvânt sfânt, de o însemnatate nemărginită, de o putere divină, de un efect surprinzător!” Sfântă Unire, – spunem și noi astăzi -, suflet al românilor din Transilvania și de pretutindeni, s-a împlinit în tine rugăciunea Mântuitorului: „ca toți să fie una precum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine, ca și ei în Noi una să fie: ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17, 21).

Sfânta Unire a fost începutul unui adevărat proces de înviere spirituală, culturală și socială a neamului românesc care, cu sprijinul Romei, a trecut de la robia ignoranței la libertatea conștientizării propriei libertăți. Școlile ctitorite de vlădicii greco-catolici au devenit în scurtă vreme adevărate făclii de lumină pe spinoasa cale a redeșteptării conștiinței latinității românilor și a luptei pentru drepturile lor legitime.

Existența Bisericii Greco-Catolice, asemenea vieții Mântuitorului, nu a fost scutită de realitatea Crucii. Cu toate acestea bucuria apartenenței la Biserica lui Cristos nu a putut fi întunecata de suferințele îndurate pentru credință și ființa neamului. Mărturia martirilor noștri nu trebuie uitată iar modalitatea cea mai potrivită de a le cinsti memoria este continuarea cultivării idealurilor pentru care au luptat și s-au jertfit. Elocvente sunt și astăzi cuvintele de îndemn la fidelitate față de Biserica Catolică adresate de primul cardinal român Iuliu Hossu preoților săi în 1948: ” în acest ceas de încercare pentru Sfânta noastră Biserică, vă rog cu toată căldura sufletului meu, rămâneți tari în credință. Încrezatori în puterea darului lui Dumnezeu, care se desăvârșește întru neputințele noastre și sub ocrotirea Inimii Neprihănite a Maicii Domnului, păstrați comoara sufletului neatinsă”.

Împlinirea tricentenarului Sfintei Uniri este pentru noi prilejul reînnoirii făgăduințelor de păstrare a unității de credință apostolică și atașament filial față de Sf. Părinte Papa. Biserica noastră, învesmântata astăzi în lumina strălucitoare a Învierii, îsi propune să continue misiunea sa de slujire a adevărului și a dreptății în noua realitate românească. În pofida dificultăților actuale, noi spunem cu tărie că am fost, suntem și vom fi, cu ajutorul lui Dumnezeu și mijlocirea Preacuratei Sale Mame, purtători de speranțe luminoase și certitudini mântuitoare.

Optimismul nostru se întemeiaza pe valoarea neprețuită a jertfelor înaintasilor noștri și pe credința fermă că Cristos a Înviat și este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor.

Pentru cine trăiește viața harului, pentru cine îl urmează pe Cristos prin lacrimi și cruci, pentru acela orice suferință are în sine germenul măririi cerești. Numai să dorim această mărire prin credință.Poarta ce duce la Împaratia lui Dumnezeu e strâmtă și fără credință și încredintare în bunătatea lui Dumnezeu nu se poate intra prin ea. Suferința este o taină, ca și Crucea și ca și Învierea lui Isus. Să ne trăim deci suferința în spirit de credință, altfel, durerile noastre fizice și morale rămân sterile, ba chiar fac ca ele să crească și mai mult, pentru că ne duc la revoltă, ne cuprind cu întunericul lor, departe de lumina credinței și a speranței.

Dar „voi toți sunteți fiii luminii și fiii zilei, nu ai nopții și ai întunericului, căci Dumnezeu nu ne-a pus spre mânie, ci ca să dobândim mântuireaprin Domnul nostru Isus Cristos, care a murit pentru noi ca să trăim împreuna cu El” (1 Tes. 5, 5-10).

Ziua Învierii Domnului să fie zi de bucurie. Să ne bucurăm de Învierea Lui. Să ne bucurăm pentru că și noi suntem destinați la înviere. Chiar dacă suferința ne încearca, putem găsi și motiv de bucurie. De aceea, închei cu cuvintele aceluiași Apostol: „Bucurați-vă pururea în Domnul și iarăși zic bucurați-vă!” (Filip. 4, 4).

Darul Învierii Domnului nostru Isus Cristos, prin milostivirea Tatălui și puterea Spiritului Sfânt, să se reverse în sufletele noastre întotdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cristos a înviat!

Arhiepiscop ad personam
+ George GUȚIU
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca la Sfântul Praznic al Învierii Domnului, 30 aprilie 2000.

Autor: IPS George Guțiu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 30.04.2000
Publicarea pe acest sit: 30.04.2000
Etichete: ,

Lasă un răspuns