Pastorala de Crăciune a PS Petru Gherghel

Scrisoare pastorală cu ocazia Crăciunului 2003
PS Petru Gherghel, Episcop romano-catolic
al Diecezei de Iași

Viața – darul Crăciunului

Pruncul Isus a fost încredințat Familiei din Nazaret

I. Evanghelia vieții – vestea cea bună a Crăciunului

Nici un dar și nici o bucurie nu este mai mare decât viața. De ea depinde toată fericirea omului și realizarea lui; fără ea nu este nici un alt bine și nici o altă bucurie.

Crăciunul înseamnă vestea cea bună a vieții. Crăciunul pentru creștini înseamnă proclamarea evangheliei vieții.

În pruncul din Betleem admirăm viața consfințită și sigilată de însuși autorul ei, de către Dumnezeu, izvorul și dătătorul vieții, care îmbracă chipul unui om, devine o ființă vie și trăiește printre noi.

Niciodată în timpul anului bisericesc nu răsună mai frumos și mai puternic imnul vieții decât la Crăciun; niciodată viața nu este mai frumoasă și mai strălucitoare decât admirată și proclamată în pruncul divin.

Creștinii fac pe drept cuvânt mare sărbătoare de Crăciun pentru că cinstesc viața în pruncul dumnezeiesc și recunosc în el nu numai o binecuvântare pământească, ci și o revărsare de daruri dumnezeiești.

„Acum, spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa enciclică din 25 martie 1995 – Evangelium vitae, în zorii mântuirii nașterea unui copil este proclamată ca o știre cu adevărat îmbucurătoare: ŤIată vă vestesc o bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; astăzi vi s-a născut în cetatea lui David un mântuitor care este Cristos Domnulť (Lc 2,10-11)”. Această bucurie mare este stârnită, generată, desigur, de nașterea Mântuitorului; dar Crăciunul, în același timp, dezvăluie și sensul plin al nașterii oricărui om și bucuria mesianică apare astfel ca fundament și împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naște (cf. In 16,21).

Prin urmare, Crăciunul nu este o simplă aniversare ca oricare alta, ci este sărbătoarea sărbătorilor, sărbătoarea vieții, un dar dumnezeiesc manifestat pe deplin în pruncul Isus, născut pe pământ la împlinirea timpurilor. Acesta este nucleul sărbătorii și sensul profund care ne face să tresăltăm de bucurie. De fapt, chiar cerul ne îndeamnă la o astfel de bucurie când îngerii vestesc păstorilor nașterea pruncului în ieslea din Betleem și-i cheamă să cânte glorie, „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință” (Lc 2,14), adică să fie slavă în cer lui Dumnezeu, iar pe pământ să fie și să se instaureze adevărata pace și bucurie.

Crăciunul este vestea celei mai mari bucurii întâmplată pe pământ, nașterea autorului vieții, apariția vieții care se revarsă peste toți ca un adevărat dar, nu numai natural, ci și ca un mare dar ceresc. „Eu am venit ca ei să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 10,10), avea să declare Isus proclamând astfel evanghelia sa, cuvintele vieții veșnice.

Când ne apropiem de pruncul Isus născut din Fecioara Maria și-l admirăm în frumusețea și nevinovăția lui, suntem invitați la o multitudine de reflecții: ce este omul, ce valoare are viața, care este destinul și demnitatea ființei umane, ce lecție ne dă Crăciunul, ce pericole se pot abate peste omenire atunci când valorile supranaturale sunt uitate sau disprețuite și ce obligație le revine creștinilor, beneficiarii misterelor celebrate la Crăciun.

II. Demnitatea persoanei umane lângă ieslea din Betleem

Peste toate bucuriile legate de sărbătoarea Crăciunului și de aspectele exterioare ale sărbătorilor Nașterii Domnului gândul la vocația omului și a creștinului face ca toate motivele de bucurie să aibă consistență și adevărată motivație. Omul se bucură de viață și de o demnitate cu totul specială. Nimic nu o poate întrece. El nu numai că a primit de la Creator suflu din sufletul său și alte daruri care îl așază peste toate celelalte făpturi, ci a și fost învrednicit cu însuși dreptul de a fi părtaș la viața dumnezeiască și deci de demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, o vocație supranaturală ce nu o poate avea decât omul.

Înălțimea acestei vocații dezvăluie măreția și prețul vieții umane, chiar și în faza ei temporară. Această chemare supranaturală subliniază, în același timp, relativitatea vieții pământești, a omului. Într-adevăr, ea nu este ultima, ci penultima realitate a omului, o realitate sacră, care îi este încredințată ca să o păstreze cu un profund simț de responsabilitate și să o ducă la perfecțiune în iubire și în dăruire de sine însuși față de Dumnezeu și față de ceilalți frați (cf. EV 2).

Chiar dacă în Sfânta Scriptură expresia „evanghelia vieții” nu se găsește sub aceste cuvinte, ea este prezentă în toate cărțile Vechiului și Noului Testament și reprezintă un aspect esențial al mesajului biblic, fiind vestea cea bună încredințată oamenilor.

Dumnezeu este Dumnezeul vieții, omul a fost creat să se bucure de viață, moartea nu e lucrarea Creatorului, ci este doar o urmare a păcatului, a neascultării, iar pentru a fi învinsă și înlăturată a fost nevoie de coborârea Fiului lui Dumnezeu în istorie și în viața oamenilor, care a luat trup și sânge omenesc și s-a făcut ca unul dintre oameni pentru a-i învrednici de bucuria veșnică a vieții.

Această evanghelie a vieții are un ecou profund și convingător în inima fiecărei persoane, este înscrisă în însăși firea naturală și reprezintă o valoare sacră de la începutul și până la sfârșitul ei, astfel încât nimeni n-o poate ataca și nimeni nu o poate disprețui, ea constituind bunul suprem și primordial al omului.

Acest adevăr capătă, așadar, adâncă valoare când „prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit sens cu fiecare om” (GS 22).

În zilele Crăciunului, întruparea Cuvântului veșnic ne arată că oamenii se bucură nu numai de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu „care atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3,16), ci, în același timp, descoperă și valoarea incomparabilă a fiecărei persoane umane, astfel încât se poate concluziona și afirma cu întreaga Biserică și cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea că evanghelia iubirii lui Dumnezeu față de om, evanghelia demnității persoanei și evanghelia vieții sunt o unică și indivizibilă evanghelie (cf. EV 2).

La Crăciun ar trebui să pornească din toate inimile, atât ale creștinilor, cât și ale tuturor oamenilor de bunăvoință, un strigăt puternic, prin care să fie proclamată viața, să fie apărat copilul și bătrânul, cel nenăscut și cel ce se află la capătul vieții, să înceteze orice formă de violență asupra vieții, orice conflict armat, orice război și orice fel de nedreptate.

Să nu uităm

Atunci când sărbătorim nașterea pruncului divin și ascultăm colindele care preamăresc viața, atunci când ne aflăm în fața pomului de Crăciun, simbol al dăinuirii vieții, n-ar trebui să uităm faptul că dreptul fundamental la viață le este negat atâtor ființe umane slabe și lipsite de apărare, așa cum sunt copiii pe cale de a se naște; li se neagă dreptul de a se bucura de darul fundamental al vieții, al existenței pe această planetă.

Un dar așa de mare nu poate și nu trebuie să fie uitat. Crăciunul ne amintește și proclamă locul ființei umane pe planeta noastră și în marele univers al societății. Proclamând bucuria Crăciunului, proclamăm bucuria vieții, evanghelia vieții, iar o astfel de atmosferă ne obligă să ne îndreptăm spre Biserică, spre altar, spre iesle și spre prunc.

Pruncul din iesle nu este altcineva decât Domnul Isus, Mesia, „pruncul care ni s-a dat, s-a născut pentru noi” (cf. Is 9,5). În el întâlnim „viața care s-a arătat„, cum ne spune apostolul Ioan (1In 1,2). În acest mister se realizează întâlnirea lui Dumnezeu cu omul și începutul drumului Fiului lui Dumnezeu pe pământ, un drum care va culmina cu jertfirea vieții pe Calvar, pe cruce: prin moartea sa, el va învinge moartea și va deveni pentru omenirea întreagă principiu de viață nouă (cf. EV 102).

După înviere „mielul jertfit” rămâne mereu „viu” și poartă semnele pătimirii în splendoarea învierii. Numai el domină asupra tuturor evenimentelor istoriei: îi desface „pecețile” (cf. Ap 5,1-10) și afirmă, în timp și peste timp, puterea vieții asupra morții. În „noul Ierusalim„, adică în lumea cea nouă spre care tinde istoria oamenilor, „moartea nu va mai fi, nici tânguire, nici strigăt, nici durere, pentru că cele dintâi au trecut” (Ap 21,4).

La această speranță și mângâiere ne cheamă sărbătoarea Crăciunului, sărbătoarea bucuriei nașterii Domnului, sărbătoarea vieții.

Rolul sfânt al familiei

Viața pruncului divin a fost încredințată Mariei și sfântului Iosif. Ei au primit de la Dumnezeu această comoară, cea mai scumpă și nobilă de pe pământ. Dumnezeu a orânduit acest lucru.

Orice copil este un dar al lui Dumnezeu încredințat familiei, care găsește în cei doi părinți climatul fericit al iubirii, sanctuarul adevărat al vieții și leagănul natural al fericirii.

Viața pruncului primit și crescut într-o familie reprezintă pecetea pusă de însuși Dumnezeu venit pe pământ asupra celulei de bază a societății, asupra familiei. Familiile noastre ar trebui să vadă la Crăciun în peștera din Betleem modelul cel mai grăitor al misiunii lor.

Dumnezeu are nevoie de familie pentru a aduce pe pământ viața și fericirea.

Familii, fiți ceea ce sunteți!, spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în „Scrisoarea către familii”. Familii, fiți fericite de alegerea ce v-a făcut-o Dumnezeu; fiți ceea ce trebuie să fiți: sanctuare pentru viață, leagăne de iubire.

Vă doresc Crăciun fericit lângă Familia din Nazaret!

Iași, 27 noiembrie 2003

Petru Gherghel, episcop de Iași

Autor: PS Petru Gherghel
Copyright: Ercis.ro
Publicarea în original: 01.12.2003
Publicarea pe acest sit: 01.12.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns