Pastorala de Crăciun a PS Virgil Bercea

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2015

Dragi credincioși,

”Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Ap 3, 20). Domnul stă la ușa sufletului nostru, la ușa inimii noastre și bate. Dorește să se nască, să crească și să trăiască și în noi și împreună cu noi, cei de astăzi, să cineze cu cei primitori și bucuroși de o așa mare minune. Este o mare tristețe să vedem în lumea în care trăim că foarte adesea dăm de porți închise, porți bine ferecate pe dinăuntru, astfel încât nimeni să nu poată intra: nici chiar El, Domnul Isus.

”Maria se preumbla,/Vreun locaș a-și căpăta”, spune una dintre frumoasele noastre colinzi. Maria, împreună cu Iosif, băteau la porțile închise ale Bethleemului, dar nimeni nu i-a primit în casă, nimeni nu i-a invitat la cină, încât au eșuat, am spune noi în limba de astăzi, într-un grajd străin și umil, la marginea orașului, într-o periferie. Acolo și doar acolo poarta s-a deschis, iar călătorii au intrat, găsindu-și un loc de odihnă alături de niște animale, iar nu de prezențe umane. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, se naște într-un loc lipsit de strălucirea semeață a bogăției, ocrotit fiind de mama sa Maria și de tatăl său Iosif, în căldura răsuflărilor unor vietăți nevorbitoare. Căci mai erau pe acolo doar ceea ce putea să fie într-un grajd: niște vaci, cai, oi, ieslea și fânul – așa cum ne-o spun tot colindele. Tristă, pe de o parte, această venire a Domnului pe lume, dar plină de farmec și, mai ales, de speranță – pentru că s-a născut un Împărat – Isus Cristos, Mântuitorul lumii. Era o sărbătoare a bucuriei! A unei bucurii căreia oamenii aveau să-i simtă taina abia după semne magice și după confirmări mai presus de puterea lor de pătrundere.

Dragii mei,

De curând (8 decembrie 2015), Sfântul Părinte, Papa Francisc, a deschis la Roma Poarta Sfântă a Anului Jubiliar al Milostivirii – și noi, la Oradea, am deschis în virtutea înaltului exemplu o poartă a milostivirii divine. Știm prea bine că Dumnezeu ”voiește milă, iar nu jertfă” (cf. Osea 6,6; Mt 9,13; 12,7), milostivire și nu sacrificii. Trebuie să știm, de asemenea, că sacrificiul este unilateral: pornește de la om către Dumnezeu și exprimă o relație incompletă, adică dorința omului de a obține merite făcând ceva pentru Dumnezeu, pentru a-L avea de partea sa. Dar mila, milostivirea sunt legătura completă dintre Dumnezeu și om, și, totodată, dintre oameni între ei. Mila și îndurarea Domnului înseamnă iubirea și grija, harul și vindecarea, mângâiere și pacea pe care le primim în dar”, că în veac este mila Lui” (Ps 135). Toate acestea presupun un răspuns pe măsură din partea noastră, a omului credincios adică: iubire față de Dumnezeul născut în iesle și iubire față de aproapele nostru; încredere și răbdare, milă și compasiune ”până de șaptezeci de ori câte șapte” (Mt 18,22), prețuire și milă (Mt 18,33), bucurie și împărtășire. Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, de aceea Isus Cristos stă la ușă și bate și tocmai de aceea bucuria noastră este desăvârșită, pentru că nu contenim a spera în milostivirea divină – ”fericiți cei milostivi” – și în mântuirea sufletelor ,”că … milă vor afla” (Mt 5,7).

Întrebarea care suntem chemați să ne-o punem este următoarea: Îl vedem pe Isus la poarta vieții noastre, ne dăm seama că El vine din nou? Domnul stă la ușă și bate. Da, Domnul a bătut la ușa de la Clubul Colectiv din București și tot Domnul a bătut la ușa sufletelor la Paris, la Beiruth, în Siria, în Mali și în atâtea alte locuri încercate din lumea asta largă. Trăim în ”satul global” (1), în ”casa noastră comună” (2) vremuri tulburate și aflăm despre toate aproape totul în timp real: oamenii se mișcă spre alte locuri și țări; frontiere dispar sau se construiesc noi ziduri de separație; nesiguranța este la tot pasul și cortine nevăzute închid orizonturi ale speranței; persoanele în vârstă sunt adesea uitate, iar tinerii au alte așteptări și neîmpliniri multe … Peste toate, cu lumină invulnerabilă”, Răsăritul cel de Sus, prin milostivirea îndurării Dumnezeului nostru” (Lc 1, 78) vine din nou și la acest Crăciun ”ca să lumineze … și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Lc 1, 79) chiar dacă timpurile, făptuirile și lucrurile s-au schimbat, chiar dacă răul este în lume și ia chipuri și întrupări noi. În acest context ”vă binevestesc vouă bucurie mare” (Lc 2, 10) Cristos este iubire! El vine să înlăture frica și teama, spaima și teroarea: El vine să îl împace pe om cu Dumnezeu; El vine să ne dea un program de viață, ”Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru din ceruri este milostiv” (Lc 6, 36), un program pentru toate zilele, de fapt, o Cale bună de trecut vrăjmășiile și prăpăstiile.

Dragi credincioși,

A avea un program pentru viață înseamnă a ști ”să privim în trecut cu gratitudine, să trăim prezentul cu pasiune și să îmbrățișăm viitorul cu speranță” (3). Acest lucru se învață la școala familiei lui Zaharia și a Elisabetei care au ”umblat fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului” (Lc 1, 6), precum și la școala celor care fără de frică acceptă Cuvântul (cf. Mt 1,20; Lc 1, 38) – Iosif și Maria. Toate acestea se întâmplă într-o periferie, Bethelemul Iudeii. Noi, astăzi, știm că ”la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc 1,37), știm ”în cine am crezut” și suntem convinși că El poate ”să păzească comoara ce ne-a încredințat” (Tm 1, 12). Fraților, spune Papa Francisc, suntem chemați să arătăm lumii că Domnul născut în ieslea din Bethleem aduce fericirea, bucuria și împlinirea în sufletele și în viața noastră, în familiile noastre, în Biserica noastră; suntem chemați să dăm mărturie lumii prin capacitatea de a scruta faptele înaintașilor noștri, a interpreta prezentul și a pune premizele viitorului precum santinelele care vestesc ”Răsăritul cel de Sus” (Lc 1, 78). Preoții, călugării și călugărițele sunt modelul de comuniune în Biserică dar și model pentru familiile noastre, pentru cei tineri și pentru cei vârstnici; sunt cei care trebuie să deschidă ”poarta” la chemarea Domnului și să meargă către tot omul care este în suferință, să vestească cuvântul, să fie buni samariteni și să oblojească toată rana, încercarea și suferința; sunt cei care trebuie să spună o rugăciune pentru cei de la Clubul Colectiv din București, pentru cei de la Paris sau Beirut, de la Nairobi sau Siria; sunt cei care ascultă și îmbărbătează, mângâie și încurajează, șterg o lacrimă și dau o mână de ajutor. Modelele ne sunt la îndemână: în Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Benedict, în Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Augustin, în Sfântul Francisc de Asissi și Fericitul Monsenior Ghica, în Maica Tereza de Calcutta (4) și Episcopii noștri martiri. Cu toții au auzit ”glasul lui Dumnezeu”, au deschis, și-au suflecat mânecile și și-au spus: ”Să mergem dar până la Betleem” (Lc 2, 15). Acolo s-a născut Isus, acolo s-a născut Biserica, acolo s-a născut primul samaritean, acolo s-a născut ”milostivirea divină” și prima mângâiere!

Dragii mei,

Isus Cristos ne spune foarte simplu: ”eu sunt poarta: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (Io 10,7). Biserica, pentru a fi cu adevărat Biserica milostivirii, are ea însăși nevoie de iubirea milostivă și îndurătoare a ”Celui care Vine” și care este ”poarta”, pentru ca la rândul ei să se facă mamă primitoare și ocrotitoare (5), care știe să se plece precum samariteanul milostiv spre tot omul căzut între tâlhari și rănit, pentru a-i lega rănile și ai fi mereu aproape.

”Să mergem dar până la Betleem” (Lc 2, 15) și să îl urmăm pe Isus care astăzi se naște și împreună cu El să devenim Biserica adevărată care știe să fie aproape de toți: păcătoși sau virtuoși; marginalizați ai sorții sau ”binecuvântați ai Tatălui” (Mt 25, 34); băștinași sau emigrați; tineri sau vârstnici. Noi și ei, ei și noi, cu toții împreună să fim Biserica. Pe toți Domnul ne așteaptă. El bate, bate la ușă neîndoilenic. Maria și Iosif știu bine ce înseamnă o poartă închisă, cum știu și ce înseamnă o poartă deschisă – ”Și fiind obosită/Sălaș își căuta/Și-n Viflaimul mare/Nimeni n-o primea”. Biserica trebuie să aibă întotdeauna poarta deschisă, să fie recunoscută de oricine drept aceea care-l propovăduiește pe Cristos cel care bate la ușă, și, în același timp, ca o mamă care primește pe oricine și la orice oră, cu orice problemă, pentru alinare și înseninare sufletească și spirituală. Biserica este ceea ce trebuie să fie: ”poarta sfântă a milostivirii lui Dumnezeu”. Biserica, dragi credincioși, suntem noi: să-i primim pe cei care bat la poarta noastră cu o inimă deschisă!

Cu aceste gânduri și cu această credință vă doresc un Crăciun sfânt și binecuvântat și un An Nou fericit!

La Mulți Ani! Sărbători fericite!

1. Ioan Paul al II-lea, Redemtor Missio, 37c, 1990; 2. Papa Francisc, Laudato Si, 1, 2015; 3. Papa Francisc, Scrisoarea Apostolică către toate persoanele consacrate, 2014; 4. Cf. Ivi.; 5. Cf. Papa Francisc, Audiența Generală, miercuri 18 noiembrie 2015

Episcop
+ Virgil BERCEA

Autor: PS Virgil Bercea
Copyright: EGCO.ro
Publicarea în original: 14.12.2015
Publicarea pe acest sit: 15.12.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns