Pastorala de Crăciun a PS Vasile Bizău

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2013

„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Spiritul Sfânt.

Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt.1,20-21).

Iubiți credincioși, cuvioase persoane consacrate, fii și fiice ale Bisericii noastre, vă salut cu bucurie pe fiecare dintre dumneavoastră în această frumoasă și așteptată sărbătoare a Nașterii Domnului. Aș dori să vă colind pe fiecare în parte și să mă alătur cetelor de colindători care vestesc nașterea lui Isus, însă o pot face doar cu gândul, însoțindu-vă pe toți cu dorința de bine și de asemenea prin intermediul acestei scrisori pastorale.

Am parcurs cu toții încă un an calendaristic în care s-au împletit ca într-o cunună, bucurii și împliniri, cu așteptări și poate dezamăgiri, cu muncă și sârguință pentru ceea ce fiecare își dorește. Astăzi în Sărbătoarea Nașterii Domnului suntem chemați să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul cel mare al nașterii Fiului Său, care din dragoste pentru noi, vine înspre noi căutând inimile noastre, pentru a petrece și împleti veșnicia Sa cu timpul istoric al vieții noastre. Această întâlnire tainică, dar atât de reală dă naștere și se constituie într-un izvor din care curge credința și apoi irigă viața fiecărui om cu apa speranței și cu bucuria sensului vieții orientat spre veșnicie.

În acest an ne îndreptăm atenția asupra evenimentelor narate de sfântul evanghelist Matei, oprindu-ne o clipă în meditație pentru a aprofunda figura magilor călători, care își urmează steaua lor din dorința de a-l afla pe Regele nou născut.

Iar nașterea lui Isus Hristos așa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Spiritul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns” (Mt.1,18-19). De câte gânduri și preocupări are parte omul în dorința sa de a-și făuri binele propriu! Câte griji, efort și muncă nu depune pentru a-și atinge țelul și în toate acestea, dacă are inima deschisă spre Dumnezeu, găsește apoi calea, măsura și finalitatea a ceea ce caută! Omul nu poate de la sine, cu propriile-i puteri sau doar cu rațiunea, să înțeleagă toate sensurile existenței sale, dacă nu se lasă călăuzit și de credință, de Cuvântul lui Dumnezeu. Dreptului Iosif i se arată îngerul în vis, ca semn al răsplății dreptății sale, încurajându-l și descoperindu-i sensul a ceea ce nu putea să înțeleagă: originea dumnezeiască a lui Isus; cum Maria logodnica sa, este Fecioara aleasă de Dumnezeu să fie mama Celui Preaînalt: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este le la Spiritul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său de păcate” (Mt.1,20-21).

Sfântul Iosif este prototipul omului credincios care muncește cinstit, este pașnic și atașat valorilor religioase, însă nu este lipsit de încercări, întrebări și dubii privitoare la evenimentele cotidiene pe care le trăiește. Acceptând planul lui Dumnezeu în viața sa, el este chemat să devină oficial tatăl copilului care se va naște, înscriindu-i numele în actele oficiale, așa cum fiecare dintre noi suntem chemați să ne asumăm încă un rol pe care adesea îl ignorăm, de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu în societatea și comunitatea în care trăim.

Iar dacă s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui” (Mt.2,1-2).

După două milenii de creștinism noi știm unde s-a născut Isus, adică cunoaștem locul geografic unde a intrat în istoria pământenilor ca muritor, Cel nemuritor, însă nu știm întotdeauna unde să-l întâlnim. De aceea viața spirituală ni se prezintă ca un drum, ca o călătorie pe care o parcurgem de-a lungul vieții. Finalitatea vieții spirituale este aceea de a-L întâlni pe Dumnezeu, însă întâlnirea nu se realizează doar la sfârșitul drumului, ci și pe parcursul lui. Magii nu aveau cum să știe cu exactitate locul unde s-a născut un nou rege, au doar indicii și pleacă imediat în călătorie. În această călătorie sunt însuflețiți de semnele pe care le primesc, ca răspuns la căutările lor, și de aceea doresc să meargă mai departe, să-L întâlnească, și să vadă pe Cel ce li s-a descoperit prin știință. Ca reprezentanți ai clasei preoțești persane simbolizând lumea păgână pe de o parte, dar și știința pe de alta, fiind buni cunoscători ai astrelor, citesc semnele universului care îi conduc spre Ierusalim, simbolul religiei, orașul revelațiilor. Rămășițele pământești ale magilor se află astăzi la Köln în Germania, duse acolo de regele Frederic Barbarosa în secolul XII după ce a distrus cetatea Milano unde se găseau până atunci. Călătoria lor spre Betleem o putem asemăna cu drumul pe care îl face știința modernă în a întâlni religia, atunci când aceasta (știința) nu se folosește doar de puterea, legile și energiile existente în creație, ci întreabă și despre Creator odată cu descoperirile ei. Magii sunt conduși de către o stea, simbolul înțelepciunii căutătoare și întrebătoare și ajung la Irod regele din Iudeea în aceea vreme, însă ei Îl caută pe regele Iudeilor, pe Isus. Pentru a ajunge la adevărul deplin, știința are nevoie de religie, nu pentru a-și îmbunătății formulele, tehnica și mijloacele de cercetare, ci pentru a-i fi indicat locul unde poate fi întâlnit Dumnezeu Creatorul și Mântuitorul lumii. Abia după ce arhiereii și cărturarii iudei cercetează Scripturile pot da un răspuns ajutător care indică direcția: „în Betleemul Iudeii, că așa este scris de proorocul: și tu Betleeme pământul lui Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieși Conducătorul care va paște pe poporul Meu Israel” (Mt.2,5-6).

Omul care nu caută, nu găsește și prin urmare nu se poate bucura de noutatea descoperirilor sale. Progresul, fie el spiritual, profesional, tehnic sau material își are motorul căutării în dinamismul persoanei deschise spre Dumnezeu. Inerția, autosuficiența, mândria, sunt piedici pentru om în drumul său de întâlnire cu Cel ce vine, Fiul lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Anul pastoral dedicat credinței s-a încheiat luna trecută. Biserica întreagă este însuflețită de roadele spirituale ale unui an care prin programele pastorale desfășurate, a pus în centrul atenției sale, credința creștină ca poartă de intrare în lumea și lumina lui Dumnezeu. Există cel puțin trei categorii de persoane care se raportează diferit la credință și în bună măsură trăiesc diferențiat raportul lor cu Biserica. În primul rând sunt creștinii practicanți cei care în mod regulat frecventează și participă la sfintele Liturghii din duminici și sărbători, aducându-și aportul la viața bisericească a comunităților lor și cultivând în primul rând pentru ei înșiși identitatea pe care o au, de fii chemați la mântuire. Sunt apoi cei botezați, dar puțin practicanți, sau nepracticanți. Aceștia se mulțumesc cu sentimentul general al apartenenței la creștinism, însă nu cunosc învățătura creștină în esența ei și au pierdut gustul pentru realitățile spirituale. Ei sunt adevărații săraci ai zilelor noastre și totodată nevoiașii Bisericii. Pentru ei Biserica caută noi căi și posibilități de a reaprinde flacăra vie a fervorii credinței. Mai sunt apoi în lume cei care nu-L cunosc pe Hristos, pentru că încă nimeni nu l-a vestit în țările unde trăiesc. Biserica se gândește și la ei și se roagă Tatălui ceresc ca să trimită lucrători în via Sa ca misionari.

Eparhia noastră va continua și în anul care vine programul pastoral al catehezelor dedicate credinței, din perspectiva trăirii ei în viața de fiecare zi. „Ce folos, frații mei dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are. Oare credința poate să-l mântuiască?(…) Așa și cu credința: dacă nu are fapte e moartă în ea însăși” (Iacov 2,14-17). Sfântul Părinte Papa Francisc, odată cu ceremonia de încheiere a anului credinței, a publicat noua sa exortație apostolică, Evangelii Gaudium (Bucuria Evangheliei), adresată episcopilor, preoților, persoanelor consacrate și credincioșilor, despre vestirea evangheliei în lumea de azi. Într-o amplă descriere a celor cinci capitole, Papa ne oferă o viziune clară a căilor pe care Biserica catolică va păși în următorii ani, având în atenție ceea ce este prioritar: vestirea și trăirea Evangheliei.

Bucuria Evangheliei umple inima și viața celor care îl întâlnesc pe Isus. Cei care se lasă salvați de El sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Hristos totdeauna se naște și renaște bucuria. În această exortație doresc să mă adresez credincioșilor creștini pentru a-i invita la o nouă etapă de evanghelizare, marcată de această bucurie și să indic căi pentru Biserică în următorii ani”(Evangelii Gaudium 1).

Vestirea Evangheliei rămâne în sarcina tuturor credincioșilor creștini, nefiind un atribut exclusiv al preoților și călugărilor. În familie se deprind mai întâi și mai bine valorile morale și religioase odată cu însușirea vorbirii, cu creșterea și cu învățarea tuturor principiilor și valorilor de care este însuflețită familia creștină. Dar pentru aceasta este nevoie mai întâi de bune familii creștine care să fie cele dintâi școli de viață și credință atât pentru fiii lor cât și pentru comunitățile în care trăiesc. În sărbătoarea Crăciunului privim cu multă admirație la familia sfântă din Nazaret care rămâne modelul tuturor familiilor creștine și vedem cum viețile Sfintei Fecioare și a dreptului Iosif se împletesc în jurul aceluiași ideal, sunt puse în slujba lui Dumnezeu, iar grija pentru pruncul Isus îi face să-și asume orice efort, risc și provocare.

Iubiți credincioși,

Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei, a nașterii lui Isus Fiul lui Dumnezeu, dar este în același timp și sărbătoarea nașterii sufletului în Dumnezeu prin primirea Pruncului divin în inima noastră, în viața noastră. Raportarea creștinilor la evenimentul nașterii Fiului dumnezeiesc nu este doar una istorică și geografică, ci mai ales una existențială; prezentul care vorbește de o Prezență. Sfânta Liturghie este tocmai celebrarea acestei Prezențe care în sfânta Împărtășanie ni se dăruiește pe deplin. În una din referințele sale, Sfântul Augustin spunea: „Sufletul este mai prezent acolo unde iubește, decât în trupul pe care îl însuflețește”, vrând prin aceasta să spună că inima omului simte și trăiește cu adevărat realitatea a ceea ce iubește de fapt. Pentru a-L întâlni pe Cel ce vine, Dumnezeul veacurilor, devenit prunc tânăr și noi suntem invitați să facem o călătorie împreună cu magii spre locul unde poate fi întâlnit. Călăuziți și noi de steaua inteligenței care ne conduce înspre revelația din Sfânta Scriptură, ne vom bucura mai mult de indicațiile acesteia și vom cunoaște mai bine calea pe care ne-o arată. După ce magii au aflat răspunsul de la arhiereii și cărturarii evrei, „au plecat și iată steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul și văzând ei steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte”(Mt.2,9-10). Câtă bucurie și curaj este în sufletul omului atunci când el însuși vede în viața sa semne concrete și realizează că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl însoțește cu Providența Sa. La aceste semne să privim și noi și să ne bucurăm de ele, știind că lucrarea lui Dumnezeu este în curs și Providența sa iubitoare ne însoțește. Aici aș face doar o scurtă trimitere la istoria recentă a Bisericii noastre, la momentele de întuneric, preocupări și griji ale epocii trecute, până la ieșirea la lumină și la realizările, atâtea câte sunt ele, ale perioadei post decembriste. Bucuria și speranța trebuie să fie mai puternice, mai intense și mai vizibile decât neajunsurile, nemulțumirile și supărările.

Magii au ajuns la pruncul Isus și căzând la pământ, s-au închinat Lui, apoi deschizând visteriile lor, i-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă. Călătoria lungă făcută de ei nu a fost zadarnică, ci au avut bucuria și împlinirea sufletească de a-L fi găsit pe Cel care i-a zidit. Închinarea adâncă, sau prosternarea se cuvenea regilor, ei însă L-au aflat pe Regele cerului și al pământului. Drumul exterior odată încheiat, îl pregătește și îl începe pe cel interior: adorarea lui Dumnezeu. Visteriile deschise fac trimitere și sunt semnul inimii lor după cum spune sfântul evanghelist Matei (6,21): „căci unde este comoara ta, acolo este și inima ta” așa după cum valorile pe care le iubim mai mult, acelea sunt mai prezente în viața noastră. Magii își deschid inima și oferă darurile care sunt în ea: aur, adică bogăția vizibilă, reprezintă ceea ce un om are; tămâie, invizibilă ca și Dumnezeu, reprezintă ceea ce un om dorește; smirnă, uleiul care vindecă rănile sau ferește trupul de stricăciune, reprezintă ceea ce un om este. Regalitatea, dumnezeirea, mortalitatea proprii creaturii, tot ceea ce omul are, dar mai ales ceea ce dorește și ceea ce-i lipsește, acelea sunt visteriile sale. Omul își deschide și oferă lui Dumnezeu averile sale, dorințele sale și grijile sale, iar Dumnezeu intră în ele. Dăruind ceea ce ei sunt, magii primesc pe Cel ce este și devin asemănători Lui. Dumnezeu se naște în om și omul se naște în Dumnezeu, aici se împlinește călătoria.

Ajunși și noi, iubiți credincioși la acest moment al Sărbătorii de astăzi, nu-mi rămâne decât bucuria de a vă ura tuturor, familiilor dumneavoastră și tuturor celor dragi: Sărbători binecuvântate cu pace și bucurie iar Noul An care vine, să vă aducă sănătate și prosperitate! La mulți și sfinți ani!

Autor: PS Vasile Bizău
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 23.12.2013
Publicarea pe acest sit: 23.12.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns