Pastorala de Crăciun a PS Martin Roos

Scrisoare pastorală cu ocazia Crăciunului 2002
PS Martin Roos, Episcop romano-catolic
al Diecezei de Timișoara

Preacucernici Confrați în preoție,
Frați și surori în Cristos!

Zilnic se nasc mii și mii de copii în întreaga lume, între cei săraci și cei bogați, în condiții de abundență sau de multe ori în lipsuri și sărăcie. Nu de puține ori lumea în care sosesc, le rezervă copiilor născuți o îngrozitoare lipsă de perspectivă.

În ciuda acestor realități, nașterea unui copil pentru lumea noastră a fost și va rămâne totuși un semn și o speranță, care așteaptă să fie observate și receptate, pentru a putea fi cu adevărat bineprimite. Speranța neacceptată, semnul neînțeles cu timpul dispar fără urmă.

Ne putem formula în acest context întrebarea: „Ce așteptăm noi de la oameni?”.

Răspunsul la această întrebare nu este atât de simplu. El primește diferite conotații, tocmai atunci, când încercând să-l formulăm, ne dăm seama de multiplele realizări ale omului, ajuns la un înalt nivel al progresului și dezvoltării. Calitățile și capacitatea creativă a omului se evidențiază prin realizări de tot felul, fiind demne de admirat. Toate acestea ne fac să privim îndreptățit, spre noi și noi culmi ale realizărilor de tot felul, născute tocmai prin aceste calități și capacități umane.

Dar, cunoscând cele atinse până acum și privind cu nerăbdare spre cele ce se mai pot realiza în viitor de către om, ne poate încerca un sentiment de nesiguranță și temere, gândindu-ne la responsabilitatea, pe care omul o poartă în această ascensiune a sa. Ne dăm cu ușurință seama, că omul este capabil să realizeze mult mai mult, decât poate cuprinde responsabilitatea sa proprie. Iar temerea noastră se poate îndrepta și spre acel pericol, prin care omul poate pierde sensibilitatea necesară în responsabilitatea pe care o poartă față de creația lui Dumnezeu.

Există oare o cale mai sigură pentru om? Putem descoperi undeva sursa și izvorul de mântuire și pace, atât de dorite și așteptate de noi oamenii?

Un staul, o iesle, un copil: „Astăzi vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”(Lc 2,11). Această veste este rostită prin gura îngerilor și nu a oamenilor.

Mântuirea este deci într-un om, care vine de la Dumnezeu. În lumea noastră s-a născut un copil, care este mai mult decât un om.

Dumnezeu se arată doar ca un simplu copil? Ce mare decepție poate să fie aceasta pentru noi. Și totuși, nu este decepție și dezamăgire, ci este semnul adevăratei speranțe. Mântuirea noastră se află în Întrupare: în Întruparea lui Dumnezeu, devenind El însuși om, dar și în întruparea noastră, când noi înșine devenim adevărați oameni.

La ce să ne așteptăm deci de la om? La nici mai mult și nici mai puțin, decât ca el, în sensul cel mai profund al cuvântului să fie și să rămână întotdeauna om. Acesta este mesajul profund, pe care Dumnezeu ni-l adresează, chemându-ne să pășim mereu conștienți pe acest drum al devenirii noastre.

Așa putem descoperi și semnificația Sfântului Crăciun: Dumnezeu nu sosește între noi pentru a impune ceva, prin care să devenim adevărați oameni. Dumnezeu procedează altfel: El însuși se face om, El însuși se întrupează pentru noi. Ne arată astfel o cale și prin aceasta o alternativă de viață, invitându-ne, să descoperim capacitățile și calitățile, prin care să putem fi capabili a construi punți spre Dumnezeu și punți spre oameni, semenii noștri.

Dumnezeu își așează întreaga speranță în om, în noi oamenii. Iar acolo, unde se află această speranță și încredere, omul se ridică la Dumnezeu. Ne lăsăm astăzi pătrunși de minunea din Betlehem. În acest Prunc născut la Betlehem, Dumnezeu se întâlnește cu omul. Aici se află începutul noii creații, începutul omului nou.

Oare vom reuși să înțelegem ce vrea Dumnezeu procedând astfel?

Gândindu-ne la felul cum procedăm noi de multe ori în viața noastră, angajându-ne într-o anumită direcție sau alta, ne dăm seama, că multe pot fi acele motive care ne determină și impulsionează în acțiunile noastre. Dar, cu cât iubim mai mult pe cineva, cu atât avem nevoie de mai puține motive pentru a ne explica și justifica, pentru a acționa, iubirea avându-și motivul în sine.

Misterul adevărat al omului, se găsește în profunzimea iubirii nutrite față de alții. Și tot așa, în iubire se află și misterul Întrupării lui Dumnezeu. Dumnezeu și omul se întâlnesc în acest mister.

Fără iubirea față de noi oamenii, Dumnezeu nu ar fi devenit om, așa cum și omul lipsit de iubire nu este cu adevărat om. În aceasta constă semnul pe care Dumnezeu ni l-a dat prin acest copil: ” Iată semnul, după care îl veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle” (Lc 2,12).

Dumnezeu ne cheamă, ca prin celebrarea acestor zile să cercetăm și să descoperim semnul dat nouă prin Pruncul din Betlehem. Ne așteaptă să recunoaștem acest Semn dedicat nouă și să-l primim cu încredere. „Haide, să mergem până la Betlehem, și să vedem, ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul.” (Lc. 2,15).

Cu cât ne lăsăm preocupați mai mult de această chemare a lui Dumnezeu, permițând ca Semnul dat nouă să pătrundă în viața noastră și să ne lumineze zilele, cu atât mai bogate în har vor deveni aceste celebrări, care pregătesc astfel în mod vrednic ridicarea noastră ca oameni la Dumnezeu Întrupat pentru noi în Betlehem.

Cu aceste gânduri doresc tuturor un Crăciun fericit, plin de har și de bincuvântarea lui Dumnezeu.

Timișoara, în ajunul Crăciunului 2002

+ Martin,
Episcop de Timișoara

Autor: PS Martin Roos
Copyright: Catholica.ro
Publicarea în original: 17.12.2002
Publicarea pe acest sit: 17.12.2002
Etichete: ,

Lasă un răspuns