Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2016

CUVÂNTUL ÎMBRACĂ «TUNICA MURITOARE»
ȘI NE ÎNVEȘMÂNTĂ ÎN HAINA SLAVEI SALE
 

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, din harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiților creștini greco-catolici și tuturor credincioșilor creștini, de Dumnezeu iubitori, «Har vouă și pacea să se înmulțească, prin cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, Domnul nostru, căci întru El ne-a rânduit mari și prețioase făgăduințe, prin care să devenim părtași ai firii Sale Dumnezeiești» (cf. 2Pt 1,2.4).

Iubiți credincioși,

Cu suflete pline de bucurie întâmpinăm Sfintele sărbători. Ne gândim cum să ne împodobim casele, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne înveșmântăm sufletul, dar și cum să vestim tuturor prin vesel colind, prin versuri sau scenete, marea sărbătoare a Crăciunului. În acest timp, copiii și tinerii, îndrumați de părinți, parohi, surori sau cateheți, pregătesc scurte scenete ce încearcă să reprezinte, simplu dar sugestiv, marele mister pe care îl celebrăm: Nașterea Domnului nostru Isus Hristos.

Copiii se întreabă preocupați: «Ce rol voi juca? Cu ce costum mă voi îmbrăca?», căci rolul determină costumația, iar costumația dezvăluie identitatea personajului ales.

Asemănător, în marele teatru al vieții noastre, în societate, de multe ori, prin îmbrăcăminte, omul își exprimă rolul, misiunea dar și identitatea, personalitatea. Privind sceneta copiilor, ne întrebăm: Ce rol am de jucat? Cu ce costumație trebuie să mă îmbrac pentru a exprima corect identitatea mea, acum la Marea Sărbătoare a Nașterii Domnului?

1. Creația – Veșmântul strălucirii Divine

«Și a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om după chipul și asemănarea Noastră» (cf. Gn 1,26)

Pentru a ști ce rol ne revine de Sărbători și cum să ne îmbrăcăm, vă invit să ne amintim ce misiune și ce costumație a primit omul, la început, atunci când a fost creat. Scriptura ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa. Dintre toate creaturile, doar omul este asemănător lui Dumnezeu, capabil să-L cunoască, să-L iubească și să împărtășească viața Sa. Purtând chipul lui Dumnezeu, omul are demnitatea de persoană capabilă să cunoască și să se cunoască, să stăpânească și să se stăpânească, să dăruiască și să se dăruiască în mod liber și astfel să intre în legătură cu Dumnezeu și cu alte persoane.

Domnul a creat bărbatul și femeia, egali în demnitate, pentru a se ajuta unul pe altul și a forma prima comunitate de persoane, prima familie. Rolul acesteia este ca, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, să crească, să se înmulțească, să supună pământul și să stăpânească peste toate vietățile de pe pământ, hrănindu-se din plantele și arborii din rai (cf. Gn 1,28-29).

Dumnezeu îl așază pe om în Grădina Edenului pentru a lucra și a păzi ceea ce crease, având libertatea de a se hrăni din toți pomii raiului, dar respectând o singură poruncă: «din pomul cunoașterii binelui și al răului să nu mănânci, căci în ziua care vei mânca din el, cu siguranță vei muri» (cf. Gn 2,17).

Așadar, putem afirma că omul, în rai, trăia în deplină armonie cu Dumnezeu, cu creația și cu el însuși. Fiind rânduit pentru nemurire, el nu cunoștea suferința, teama și rușinea. Primii oameni trăiau o viață aproape de cea îngerească, asemănătoare unor copii inocenți, nevinovați, «erau goi, dar nu se rușinau» (cf. Gn 2,25).

Sf. Efrem explică: «Datorită slavei în care erau învăluiți, nu simțeau rușinea», căci Adam și Eva creați după chipul lui Dumnezeu și îmbrăcați în slava divină erau ei înșiși o arătare a acestei slave.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Dumnezeu și-a întins asupra lor mantia Sa, așa cum s-a arătat slava lui Dumnezeu profetului Isaia în Templu: «Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt și măreț, iar marginile mantiei Sale umpleau Templul…» (cf. Is 6,1).

Ca urmare, putem afirma că omul, creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu era gol, ci, dimpotrivă, corporalitatea lui era atât de pătrunsă de Lumina Divină, încât Adam și Eva erau ca două stele luminoase care, privindu-se unul pe altul, vedeau Lumina lui Dumnezeu. Iată, așadar, «veșmântul» omului în Rai, care exprimă și identitatea lui: era un fel de aureolă ce îi învăluia trupul. Deci, veșmântul primului om revelează gloria divină, dar și protejează identitatea omului. Omul, îmbrăcat în slava lui Dumnezeu, trăiește în deplină unitate între spiritul ce se adâncește în misterul lui Dumnezeu și trupul care-l unește cu lumea și îi amintește că face parte din creație.

Oare este posibil ca omul să reflecte slava lui Dumnezeu? Să ne reamintim câteva exemple edificatoare: fața strălucitoare a lui Moise, care coboară de pe Muntele Sinai (cf. Ex 34,29), sau fața luminoasă, «mai strălucitoare decât soarele, și veșmintele albe ca lumina», ale lui Isus pe Muntele Tabor (cf. Mt 17,2), ori «Doamna îmbrăcată în alb, mai strălucitoare decât soarele», Preasfânta Fecioară Maria, ce s-a arătat la Lourdes, la Fatima și în alte locuri.

Această lumină a slavei divine strălucea și pe fața primului fiu al lui Dumnezeu, creat după Chipul Celui care trebuia să vină (cf. Rom 5,14), deoarece, «la originea neamului omenesc, se află doi oameni: Adam și Hristos. Primul Adam, creat ca ființă omenească ce a primit viața, iar celălalt Adam (Hristos), ființă spirituală ce dăruiește viața. Al doilea Adam și-a întipărit propriul chip în primul Adam atunci când îl modela» (cf. Sf. Petru Crisologul).

Contemplând exemplul bunătății, simplității, inocenței, lui Adam în Rai, să ne reamintim de puritatea și nevinovăția copilăriei noastre. Care a fost prima mea imagine despre Dumnezeu? Dar prima mea întâlnire cu Dumnezeu? Când mă simțeam fericit ca și copil? Cum aș putea păstra copilăria spirituală?

2. Păcatul – îmbrăcămintea de piele

«A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii sale îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat» (cf. Gn 3,21)

Adam și femeia lui trăiau fericiți în Rai, goi de orice rău și patimă, fără teamă și fără rușine, înveșmântați în strălucirea Luminii Divine, găsindu-și bucuria în Domnul. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul era liber pentru a colabora la împlinirea planului divin, dar fiind supus legilor creației trebuia să-și folosească libertatea în acord cu voința Creatorului.

Primind cuvântul ispititor al șarpelui, omul își întoarce privirea de la Dumnezeu și își îndreaptă atenția spre creaturi. Astfel, sedus de cel rău, pierde încrederea în Dumnezeu și dorește «să fie ca Dumnezeu» (cf. Gn 3,5).

Pentru a înțelege mai bine ce a însemnat păcatul primilor oameni, Sf. Grigorie de Nyssa oferă câteva asemănări: Adam este ca omul care voit își închide ochii în fața luminii, sau ca arhitectul care gândește o casă fără ferestre. El este ca o persoană înveșmântată în haine prețioase, care, alunecând din cauza unui pas greșit, cade în mocirlă, iar frumusețea sa este întinată. Prin păcat omul pierde privilegiul de a fi asemenea Dumnezeului incoruptibil și îi rămâne chipul dezgustător și plin de noroi al păcătosului muritor.

Care sunt urmările păcatului dintru început? În primul rând, îndepărtarea și separarea de Creator, Izvorul luminii și al ființării, iar mai apoi, înclinarea spre cel rău. Libertatea de a face voința lui Dumnezeu se preschimbă în sclavia păcatului, puterea de a judeca după voința lui Dumnezeu este pusă în slujba pornirilor instinctive, iar darul nemuririi este înlocuit cu o viață muritoare. Mai mult, păcatul se reflectă și asupra comuniunii din familie. Relațiile dintre bărbat și femeie vor fi marcate de tendința de dominare și de pofte trupești. Se rupe și armonia cu creația, care devine străină și ostilă omului. Astfel, prin om dezordinea, răul și moartea se răspândesc în întreaga creațiune, dar și în istoria neamului omenesc.

Ce se petrece la nivelul veșmântului? Sfânta Carte ne spune că, după încălcarea poruncii divine, gustând din rodul pomului oprit, «ochii lor s-au deschis și au cunoscut că erau goi» (cf. Gn 3,7). Cum să înțelegem aceasta? Oare nu fuseseră goi și până atunci?

Pentru a înțelege, să luăm un exemplu. Privind o lumânare aprinsă, ochii ne sunt atrași, în primul rând, de strălucitoarea lumină pâlpâindă a flăcării. Doar atunci când flacăra se stinge, vedem și fitilul fumegând. În mod asemănător, atunci când Adam se separă de Izvorul slavei divine, strălucirea trupului său se stinge, dispare transparența care îl făcea să iradieze lumina și gloria dumnezeiască. Din flacără vie a slavei lui Dumnezeu, el se vede, deodată, ca un fitil stins al unei lumânări fumegânde.

Acum, omul devine gol cu adevărat de Dumnezeu, vulnerabil și condamnat la moarte. El descoperă trupul său ca o realitate care îl unește cu lumea materială. Înțelege că a făcut un rău și că viața lui este în pericol. De aceea, din rușine și teamă, el se refugiază în regnul vegetal și se acoperă cu «frunze de smochin».

Prin păcat se schimbă raportul omului cu Dumnezeu. Ca urmare, identitatea, rolul și îmbrăcămintea omului se schimbă.

Domnul Dumnezeu, văzând starea acum decăzută a omului, se milostivește de el și îl acoperă cu o îmbrăcăminte de piele, iar apoi îl alungă din Rai, ferindu-l, astfel, de moartea veșnică (cf. Gn 3,22).

Ne întrebăm ce simbolizează aceste «tunici de piele»? În scrierile Sf. Părinți, îmbrăcămintea de piele indică vulnerabilitatea omului după păcat, asemănarea cu regnul animal și protecția în lupta lui pentru supraviețuire.

Omul primește noul veșmânt, din grija și mila lui Dumnezeu, având în vedere noua sa «identitate» (cf. Sf. Grigorie de Nyssa). Este o «tunică» împrumutată din lumea necuvântătoarelor, care îmbracă firea omenească în exterior, dar și o «haină» ce simbolizează gândurile trupești ce conduc spre moarte. Așadar, «tunicile de piele» exprimă condiția omului muritor.

Prin păcatul lui Adam, starea de moarte se va răspândi la întregul neam omenesc, asemenea unui pârâu tulburat la izvor, care și-a pierdut limpezimea originară și murdărește tot ce atinge. De fapt, fiecare dintre noi ne-am născut cu aceste «haine de piele» și «frunze trecătoare», care ne înclină spre lume și spre moarte.

În fața misterului păcatului, dar și al milostivirii și iubirii lui Dumnezeu, să ne întrebăm: Cum îmi îndeplinesc rolul în familie și în societate? Care sunt «hainele de piele» sau «frunzele de smochin» sub care mă ascund? Cum trăiesc experiența păcatului? Știu să ofer iertare și să cer iertare?

3. Întruparea neprihănită – recuperarea strălucirii Divine

«Să vă dezbrăcați de omul cel vechi și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu» (cf. Ef 10,22.24)

L-am privit pe Adam, îmbrăcat în slava divină, ca o stea strălucitoare, călătoare pe pământ, răspândind în jur lumina dumnezeiască. Apoi, prin experiența păcatului, strălucirea dispare, lumina se stinge, omul devine «gol de Dumnezeu» și primește «tunica de piele», ce simbolizează noua sa identitate vulnerabilă și muritoare. Dumnezeu, însă nu-l abandonează pe om după căderea sa, ci îi prevestește că, la timpul rânduit, răul va fi biruit prin sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui (cf. Gn 3,15). Cuvântul însuși s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaștem iubirea lui Dumnezeu, căci «întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi: El l-a trimis pe Fiul Său Unul-născut în lume pentru ca noi să avem viață prin El» (cf. 1Io 4,9).

Având în vedere că printr-un om s-a răspândit păcatul, trebuia un om, de aceeași condiție cu Adam, care cunoscând ispitirea, suferința, pătimirea și moartea, să refacă unitatea cu Dumnezeu. Pentru aceasta, însă, acel om trebuia să rămână, încă de la nașterea lui, în deplină neprihănire și comuniune cu Dumnezeu. De aceea, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, îmbracă haina pieritoare, «tunica de piele», rămânând Dumnezeu și Om, și împlinește acel «schimb de haine», prin care goliciunea umană intră din nou în contact cu strălucirea divină. Acesta este misterul pe care îl numim Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Lui Moise, care cerea să vadă slava lui Dumnezeu, Creatorul îi răspunde că nu poate omul să vadă fața Sa și să rămână viu (cf. Ex 33, 20). Prin întrupare Dumnezeu își «acoperă» chipul de nevăzut, pentru ca omul să-L poată privi fără a murì. Cu alte cuvinte, El se descoperă oamenilor, îmbrăcându-se cu haina naturii umane, căci «natura imaterială a Divinității nu poate fi privită de ochii muritori, fiind prea luminoasă, și atunci, ori trupul se preschimbă în lumină, pentru a vedea lumina, ori lumina se preschimbă în trup, pentru a fi văzută de trup» (cf. Sf. Clement). Prima alternativă înseamnă pătrunderea naturii umane în lumina veșnică, viața de dincolo de viață. Cea de a doua reprezintă Întruparea lui Dumnezeu. Înțelepciunea divină a rânduit, mai întâi, Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru ca, apoi, cei care cred în El, să se poată bucura și de viața veșnică.

Astfel, se poate produce «schimbul de haine», pe care îl descria și Sf. Efrem: «El a dat ceea ce îi aparținea Lui și a luat ceea ce ne aparținea nouă, astfel încât, acest schimb să poată dărui viață condiției noastre de muritori». Pentru aceasta, însă, Dumnezeu a avut nevoie de o mamă fără de păcat, care să țeasă, în sânul ei neprihănit, o haină imaculată, pentru a-L «îmbrăca» pe Acela care se «dezbrăcase» de gloria Sa. Alegând-o pe Neprihănita Fecioară Maria ca mamă, Dumnezeu a introdus în lume strălucirea neprihănirii, alungând întunericul morții și al păcatului. Căci Isus Hristos, Izvorul Vieții, nu a intrat în lume printr-o relație umană de căsătorie, supusă păcatului strămoșesc. Ci, neprihănirea Mariei și zămislirea de la Spiritul Sfânt, fără de bărbat, au făcut ca nașterea Cuvântului Întrupat să nu fie supusă blestemului Evei.

Așa cum învață Sf. Grigore: «Hristos, al doilea Adam, avea alături de el pe cea de a doua Evă, Fecioara Maria, care a desfăcut nodul neascultării și al necredinței primei Eve». De aceea, cântările liturgice o laudă: «Preabinecuvântată ești, Născătoare de Dumnezeu Fecioară: că prin Cel ce s-a Întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a slobozit, moartea s-a omorât și noi am înviat» (Troparul Utreniei).

Fecioara Maria va păstra veșmântul neprihănirii, primit înainte de naștere, și în timpul nașterii și după nașterea lui Hristos. Pentru aceasta, însă, ea a primit, mai întâi, Cuvântul Vieții în inima ei, prin credință și, apoi, în trupul ei, prin fidelitatea deplină la voința și planul lui Dumnezeu. Astfel, prin Maria, mântuirea se va extinde la întregul neam omenesc. «După cum prin fecioara neascultătoare, omul lovit și căzut la pământ a murit, tot astfel, prin Fecioara cea ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, omul renăscut a primit viața prin Viață» (cf. Sf. Irineu de Lyon).

Să contemplăm icoana Nașterii Domnului și să privim Pruncul abia venit pe lume. Care îi este veșmântul? Unde este așezat? Vedem un copil gingaș înveșmântat în «tunica de piele», înfășat în legături de înmormântare și așezat, da, într-un mormânt săpat în piatră! Este semnul Celui născut pentru a muri, și dat morții, pentru a dărui Viața. Căci, prin Întrupare, Hristos îmbracă haina de piele, împărtășind pe deplin destinul omului muritor. De aceea, Întruparea nu este doar un act de iubire divină, ci devine un act de mântuire divină, simbolizat atât de bine în iconografia orientală de acel sarcofag de piatră în care pruncul este așezat.

Care este identitatea Sa? El este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat, dar și fiul Mariei, Cel «născut din veșnicie din Tatăl, fără de mamă, și în lume din mamă, fără de tată». Astfel, înțelegem mai bine rolul Său în planul divin. Cuvântul, rămânând Lumină din lumina Tatălui, a îmbrăcat «tunica de piele muritoare» pentru a ne oferi nouă tuturor strălucitorul veșmânt al slavei divine. Hristos a împărtășit haina pieritoare a lui Adam, căutându-l acolo unde era ascuns de puterea întunericului și, luând asupra Sa legăturile păcatului, L-a eliberat din moarte și i-a oferit veșmântul de fiu al Tatălui. De acum înainte, toți cei care vor crede în Fiul și vor fi înveșmântați prin Botez în «strălucirea hainei Lui», vor primi și puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12). Căci Botezul este taina minunatului «schimb de haine», acel «loc în care Hristos și-a lăsat haina Slavei Sale pentru ca Adam, cel care fusese dezbrăcat de șarpe, să se poată îmbrăca» (Iacob de Sarug). Așadar, prin Botez sunt distruse hainele goliciunii, «tunicile de piele», devenite haina omului decăzut și se primește haina lui Hristos. De aceea, Sf. Pavel vorbește despre lepădarea de omul cel vechi și îmbrăcarea în omul cel nou, pentru că haina sfințeniei este de drept aceea care reflectă adevărata noastră identitate: «înnoiți-vă spiritul minții voastre și îmbrăcați-vă cu omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu, în dreptate și în sfințenia adevărului» (cf. Ef 4,22-24). Astfel, noi oamenii putem deveni părtași ai firii Sale Dumnezeiești (cf. 2Pt 1,4). Cu alte cuvinte, îmbrăcând prin Botez haina Strălucirii Divine a Fiului, devenim acea lumânare ce reflectă slava Tatălui Creator. De aceea, Botezul se mai numește și «iluminare» (cf. Sf. Grigorie), iar nașii primesc o lumânare aprinsă, ce reprezintă strălucirea harului lui Hristos ce acum izvorăște din sufletul celui botezat.

Luminați de strălucirea harului primit la Botez, să privim, acum, spre «ieslea» sufletelor noastre și să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru mine a mă dezbrăca de omul cel vechi? Ce presupune îmbrăcarea în omul cel nou, cel asemănător lui Dumnezeu? Ce veșmânt trebuie să îmbrac la aceste sfinte sărbători?

Iubiți credincioși,

Am meditat la toate acestea, pentru a putea răspunde întrebărilor «Ce rol trebuie să jucăm, acum, la Sărbătoarea Crăciunului 2016? Ce veșmânt să îmbrăcăm?».

În primul rând, să ne amintim că, prin Întruparea și Nașterea Domnului, am redobândit și noi veșmântul luminat al Slavei lui Dumnezeu. Așadar, în orice împrejurare, îmbrăcămintea noastră trebuie să reflecte identitatea noastră creștină, haina sfințitoare care ne-a îmbrăcat în Hristos, la Botez. Însușindu-ne cuvântul Sf. Pavel, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi și de faptele lui, și să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, care se înnoiește după chipul Creatorului Său (cf. Col 3,9-10). Să ne împlinim cu fidelitate rolul în marele teatru al vieții și să nu pierdem din vedere scopul vieții noastre: mântuirea sufletului. Să nu rămânem, deci, prizonieri ai modei lumești, care confundă trupul cu îmbrăcămintea și sufletul cu stomacul, nici să nu devină îmbrăcămintea sau comportamentul nostru prilej de ispită sau tulburare pentru ceilalți. Chiar dacă auzim, adeseori, că «haina îl face pe om», să știm că în mănăstiri se spune tocmai că «nu haina îl face pe călugăr». Astfel, să nu uităm că, mai înainte ca noi să purtăm haine, am fost aleși și rânduiți spre mântuire de Acela care a îmbrăcat tunica noastră muritoare pentru a ne înveșmânta pe noi în lumina Slavei Sale. De aceea, să urmăm îndemnul Sf. Pavel: «Altădată erați în întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul, deci umblați ca fii ai luminii!» (cf. Ef. 5,8).

Iubiți credincioși,

Încheiem un An Jubiliar al Milostivirii bogat în evenimente pastorale.

În acest an Sf. Părinte ne-a oferit două documente semnificative privitor la două aspecte importante ale societății actuale, iubirea în familie (Amoris laetitia) și grija față de natură (Laudato si’). Au fost multe împliniri pe plan ecumenic internațional, numeroase întâlniri între capi ai Bisericilor Creștine, dialoguri spre bună înțelegere și pace între confesiunile creștine și între religii. În același timp, însă, au continuat focarele de război și violența terorismului, care generează ură, dezbinare și un puternic curent de emigranți, ce își caută refugiul în zone mai liniștite.

Am participat cu bucurie la Zilele Mondiale ale Tineretului la Cracovia, contemplând chipul Bisericii tinere și pline de viață, în pofida tuturor curentelor ce încearcă, în continuare, să atenteze asupra vieții și a familiei.

În Eparhia noastră, continuăm construcția Catedralei dedicată Martirilor și Mărturisitorilor secolului al XX-lea, sperând ca la ceasul Centenarului Marii Uniri de la 1918, prin bunăvoința binefăcătorilor și a constructorilor, să putem finaliza lucrările exterioare.

Totodată, ne pregătim pentru evenimentul beatificării episcopilor mărturisitori și, de aceea, vă solicităm ajutorul pentru a aduna fotografii, documente, obiecte sau alte materiale, cu ajutorul cărora să putem organiza conferințe, expoziții și evenimente, ce să pună în valoare marea personalitate a eminentului Arhiereu de Cluj-Gherla, Dr. Iuliu Hossu, Senator de drept, membru al Academiei Române, mărturisitor al credinței și cel dintâi cardinal al neamului românesc.

Fie ca Preasfânta Fecioară Maria, Regina familiilor, Regina păcii și Ocrotitoarea Eparhiei noastre, acum, în preajma centenarului aparițiilor de la Fatima, să mijlocească împreună cu Sf. Iosif, pentru Biserica noastră și pentru întreaga lume, pace, bucurie, bună înțelegere și vindecare sufletească.

Cu suflete pline de bucurie creștinească, să îmbrăcăm haina sărbătorească a virtuților și în vesel colind să-L lăudăm pe Domnul «O, Nașterea Ta Hristoase / Ce ne-arată zori frumoase / Și raze prealuminoase / Ce din cer Te-ai pogorât / De la Tatăl ai venit / Precum ai fost proorocit / (…) Să ne scoți pe noi din muncă / Din greșeala lui Adam / La care părtași eram / Slavă Ție din vecie / Hristos lăudat să fie / Slavă-ți dăm Nașterii Tale / C-ai deschis la Raiu cale» (colind din Apuseni).

Vă doresc Sărbători binecuvântate, în veselă lumină înveșmântate, cu bucurie și sănătate, alături de cei care vă sunt aproape!

La mulți ani sfinți și binecuvântați!

Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2016, al 316-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 164-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 87-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 12-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre și al 4-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, al 12-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia, la Blaj, al 20-lea an al episcopatului nostru și al 15-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

* * *

O, nașterea ta Hristoase,
Ce ne-arată zori frumoase,
Și raze prea luminoase,
Ce din cer Te-ai pogorât,
De la Tatăl și-ai venit,
Precum ai fost proorocit,
Să Te naști într-un sălaș,
Într-un sălaș lângă oraș,
Într-un sălaș în chip de slugă,
Să ne scoți pe noi din muncă,
Din muncă și din greșeală,
Din greșeala lui Adam,
La care toți părtași eram,
Slavă Ție din vecie,
Hristos lăudat să fie,
Slavă-Ți dăm nașterii Tale,
Ca ne-ai deschis la Rai cale.

 

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: EparhiaClujGherla.ro
Publicarea în original: 19.12.2016
Publicarea pe acest sit: 19.12.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns