Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

SĂ PREGĂTIM «PEȘTERA» PRUNCULUI MÂNTUITOR

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, îndurarea și îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor creștinilor credincioși, iubitori și cinstitori de Dumnezeu,

«Har, îndurare și pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Domnul Isus Hristos, Mântuitorul nostru!» (Tit 1,4).

Iubiți credincioși,

Suntem în timpul binecuvântat al marii Sărbători a Nașterii Mântuitorului nostru Isus Hristos. Ne-am pregătit locuința pentru marea sărbătoare: totul e curat, împodobit, luminat, bucatele pregătite și masa întinsă. De ce atât efort și atâtea cumpărături? Probabil pentru că avem o listă lungă cu musafirii care vor veni și dorim să-i putem primi cu căldură, într-un loc curat, luminos, frumos-împodobit, în care să se simtă bine, iar apoi să-i servim cu bucate alese, să le oferim cadouri și astfel să le arătăm iubirea noastră.

Între atâtea treburi și preocupări, oare n-am uitat nimic? Nu cumva am uitat de pe listele noastre de preocupări și de musafiri pe Cel mai important? Oare mai găsim timp să ne gândim și la Acela care, pentru noi creștinii, ar trebui să fie motivul principal al bucuriei noastre în aceste zile sărbătorești?

Să ne reamintim că acesta este «Musafirul» care a venit acum mai bine de două milenii pentru a ne oferi fiecăruia dintre noi cel mai mare «cadou»: Mântuirea sufletului.

Pentru acest «Musafir» care ne-a iubit mai înainte ca noi să-L fi cunoscut, ne-a chemat mai înainte ca noi să-L fi căutat și ne-a mântuit mai înainte ca noi să-L fi iubit, pentru Cel care vine să renască în sufletele noastre ne-am gândit cum să ne pregătim pentru a-L primi? Ce să-I pregătim?

«Gătește-te Bethleeme, peșteră înfrumusețează-te și primește, iesle, pe Dumnezeu cel nemărginit, care se cuprinde în trup, că vine să se nască, precum a binevoit» (imnografia sărbătorii).

Pentru a pătrunde mai profund misterul Nașterii Domnului să încercăm să înțelegem cu «ochiul minții» de ce a fost necesară venirea Cuvântului Tatălui, în trup, pe pământ. Sf. Ignațiu de Loyola ne invită să ne imaginăm cum Dumnezeu Unul și Întreit Sfânt privește din înaltul cerului spre om, spre creatura «mâinilor» Sale. Privește spre întregul neam omenesc de pe întinsul «rotunjimii» pământului și vede diferite triburi, familii, populații, nații, diferite limbi, rase, culturi, tradiții, etc. Vede cum în anumite zone ale pământului e pace, în altele război, în unele e bunăstare, în altele sărăcie, în anumite zone plâns și jale, în altele râs și bucurie, etc. Privește oamenii care s-au îndepărtat de El, nu-L mai recunosc, L-au «scos» din viața și societatea lor și își fac alți dumnezei. Privește pe cei care se fac robii propriului trup, pe cei care devin robii bunurilor materiale sau robii societății onorurilor, puterii. Iată ce a ajuns ființa creată din Iubirea divină după «chipul și asemănarea» Sa! Ființa menită să împărtășească divina fericire se zbate acum, neputincioasă, în ghearele păcatului, sortită infernului.

Iubirea milostivă și Înțelepciunea divină se «preocupă» cum să elibereze din robia păcatului ființa umană cu tot neamul ei și se întreabă: «Pe cine îl vom trimite și cine va merge pentru noi?» (Is. 6,8). Astfel Dumnezeu Tatăl la timpul rânduit trimite pe unicul Său Fiu iubit, Cuvântul Său, «țesându-I» trup uman în sânul neprihănitei Fecioare Maria, pentru a vorbi «omenește» oamenilor și pentru a putea ispăși «omenește» în trupul Său păcatul, eliberând astfel, prin moartea și învierea Sa, întregul neam omenesc de moartea în păcat.

Sf. Apostol și Evanghelist Ioan redă acest moment esențial din istoria mântuirii printr-o frază scurtă, dar cu un sens teologic profund: «Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi» (Io. 1,14). Cuvântul Cel unic-născut din veșnicie din Tatăl, în gloria cerească, acum îmbracă «haina» umanității noastre. Cuvântul se naște etern din «sânul» Tatălui, dar se întrupează și se naște concret, în istoria umană, din Preasfânta Fecioară, la o dată precisă și într-un loc precis, pe pământ.

Să ne întoarcem acum în timp și să medităm în mod particular la acel moment al nopții sfinte de la Betlehem, cu circa 2000 ani în urmă, pentru a vedea cum a pregătit Tatăl ceresc venirea Fiului Său pe pământ.

1) Să pregătim «peștera» sufletelor noastre

«Cum te va primi Cuvinte, pe Tine Cel ce vii să te naști cu trup, peștera cea prea mică și prea sărăcăcioasă? Cum vei fi înfășat în scutece, Cel ce acoperi cerul cu nori? Cum vei fi culcat în ieslea necuvântătoarelor ca un prunc?»

Tatăl a pregătit Fiului Său ce urma să vină pe lume o mică peșteră, așa cum erau numeroase peșteri pe «Câmpul păstorilor» din apropierea Betlehemului, care slujeau drept adăpost păstorilor pe timpul nopții, pentru animalele lor.

Cu siguranță că dacă Tatăl ne-ar fi întrebat pe noi, astăzi, ce să pregătească Fiului Său care urma să se nască în lume, am fi sugerat să-i pregătească o vilă ultra-modernă sau un palat înalt, dotat cu încăperi cu aer condiționat, cu piscină, cu grădină, cu mașină, etc. Tatăl însă a pregătit o peșteră strâmtă, întunecoasă, cu pereții reci, sărăcăcioasă, cu miros de animale, nu tocmai curată, cu noroi, …un fel de adăpost de animale, un grajd improvizat.

Deci Tatăl ceresc la venirea Unicului Său Fiu în lume nu a găsit de cuviință să pregătească altceva decât un astfel de locaș?!

Acesta este marele paradox al Înțelepciunii divine dar și lecția pe care Tatăl dorește să ne-o ofere în fiecare an la Sărbătoarea Nașterii Fiului Său. Dacă Tatăl ceresc ne-ar cere astăzi să pregătim Fiului Său un palat luxos, am răspunde imediat: «Nu pot. Mi-e imposibil!». Meditând însă asupra peșterii din Betlehem, și gândindu-ne că e vorba doar despre o peșteră, aceasta nădăjduim că am putea să-i oferim și noi, pe plan spiritual.

Într-adevăr, de multe ori și sufletele noastre sunt asemenea locului în care Isus a trebuit să se nască, adică reci, sărăcăcioase, întunecate, noroioase și nu întotdeauna curate.

Sperăm că Isus, care nu s-a rușinat să se nască într-o peșteră, nu se va rușina să se nască nici în «peștera» sufletelor noastre. Mai mult decât atât, știm că pentru Isus nici sărăcia, nici simplitatea, nici modestia acestui loc nu au constituit un obstacol pentru venirea Sa printre oameni. El a venit să ia asupra Sa sărăcia naturii noastre umane și să ne îmbogățească prin natura Sa divină, după cuvintele Apostolului Pavel: «…cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos, pentru că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți» (II Cor. 8,9). Acum El vine nu pentru a judeca lumea, ci pentru a o mântui: «Vrednic de credință și de toată primirea e cuvântul că Isus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu» (I Tim. 1,15). Să înțelegem că Isus nu vine să renască doar în sufletele «perfecte», «desăvârșite», ale sfinților preoți, călugări sau mireni, ci dorește să se nască și în acele suflete care seamănă mai mult cu peștera din Betlehem…

El cere astăzi doar atât: să fie primit cu aceeași bunăvoință cu care a fost primit acolo în întuneric, frig, sărăcie, simplitate. Într-un cuvânt, ne cere să fim «oameni de bunăvoință», așa cum răsuna cântul îngeresc în noaptea înstelată a Nașterii Domnului: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace oamenilor de bunăvoință» (Lc. 2,14).

În peștera din Betlehem erau două suflete smerite, rugătoare, unite în dorința de a împlini voința divină și unite în așteptarea Celui care trebuia să vină. Iosif și Maria, obosiți de drumul lung, învăluiți în același întuneric al peșterii, în același frig și în aceeași sărăcie. Fără a fi descurajați de refuzul primit din partea oamenilor, fără a se plânge, acolo în simplitatea în care se aflau doresc să împlinească voința lui Dumnezeu.

Să privim din nou la «peștera» sufletelor noastre și să cerem Domnului să ne trimită un har al bunăvoinței Sale, pentru ca Isus să poată renaște și în sufletele noastre. Să nu ne descurajăm în fața lipsurilor noastre. Avem multe lipsuri? Locul în care El s-a născut era gol. Avem multe mizerii pe suflet? Și peștera din Betlehem era plină de noroi și miros de animale. Avem un suflet rece, întunecat, trist? Așa era și peștera din Betlehem!

Dumnezeu în divina-I Înțelepciune a ales pe «cei mici», pe cei simpli, pe cei lipsiți și pe păcătoși, pentru a le trimite pe Fiul Său. După cum Isus-Însuși va spune: «nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci cei bolnavi. Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe păcătoși» (Mc. 2,17).

Deci, să cerem harul bunăvoinței de a ne arăta în fața Domnului așa cum suntem, la «gura» peșterii noastre, iar transformarea o va realiza El.

Aceasta a fost și experiența spirituală a proorocului Ilie. Amenințat cu moartea, în pragul descurajării, se retrage în pustiu mai întâi, iar apoi, la îndemnul mesagerului îngeresc, întărit de hrana divină, începe urcușul Horebului. Ajuns pe munte, Ilie rămâne în întunericul peșterii (cfr. III Regi 19,3-9). Acolo, în peșteră, este pătruns de Cuvântul Domnului: «Ce faci aici, Ilie?». El răspunde arătând preocupările, necazurile, dificultățile și temerile sale. Atunci Domnul îi poruncește: «Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Căci iată Domnul va trece;» (19,11). Cuvântul divin îi cere să iasă din propria peșteră, din propriul întuneric, să nu mai privească sărăcia, necazurile, dificultățile și temerile proprii, ci să-și întoarcă privirea spre Dumnezeu, să se arate înaintea Domnului așa cum este, pentru ca Domnul, venind, să i se descopere într-un mod necunoscut lui, să-i descopere noul Său chip: adierea de vânt lin a milostivirii Sale. Astfel Ilie, încredințând Domnului toate preocupările sale, va cunoaște o altă «față» a Lui prezent în viața lui și își va putea relua viața cu elan reînnoit, va putea primi o nouă misiune.

Aceasta ne cere și nouă Dumnezeu acum la ceasul renașterii Fiului Său în sufletele noastre. Să avem curajul să ieșim din peștera întunecată a păcatelor noastre și să ne arătăm așa cum suntem în fața Domnului, pentru ca El să ne descopere prezența Sa, noul Său chip în sufletele noastre, noua Sa «față» și să renască în viața noastră.

Să privim spre «Câmpul păstorilor» din apropierea Betlehemului: totul este învăluit în noaptea friguroasă, doar stelele pâlpâitoare și, ici-colo, un mic foc. Deodată însă, o lumină parcă desprinsă dintre stele unește cerul cu pământul. O peșteră devine izvor de lumină și o chemare îngerească răsună pentru toți. Păstorii buimăciți de somn, se grăbesc să răspundă chemării Cuvântului divin. Se aud coruri și cântări îngerești, o lumină lină se revarsă din peștera strălucitoare și un parfum de bună mireasmă spirituală se răspândește în lume, un parfum de viață nouă…adierea de vânt lin a prezenței mântuitoare a lui Dumnezeu între oameni, Emanuel, Dumnezeu este cu noi.

Preacurata Mamă-Fecioară Maria și tatăl ocrotitor Iosif îngenunchează în adorație în fața miracolului divin. Întunericul, frigul, sărăcia și noroiul peșterii par acum nesemnificative pentru că totul s-a transformat într-o capelă, într-un templu strălucitor, o catedrală «mai cuprinzătoare decât cerurile», care îl cuprinde pe Cel de necuprins, «Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute»…

Este miracolul Iubirii divine față de noi oamenii care, găsind bunăvoința și iubirea celor două suflete, a aflat «poarta» de intrare în lume pentru a preschimba întunericul în lumină, frigul în căldura iubirii, sărăcia în bogăție de haruri, mirosul greu în parfum spiritual, noroiul în strălucire iar moartea păcatului în izvor de viață.

Deci, să nu ne descurajăm în fața întunericului, răcelii, sărăciei și necurăției «peșterii» noastre, să reînnoim harul bunăvoinței și al iubirii și-apoi cu încredere, arătându-ne Lui așa cum suntem, cu smerenie să ne lăsăm priviți de El, atinși de adierea lină a luminii harului iubirii Sale. El are puterea să transforme totul în lumină, să transforme din nou «peștera» sufletelor noastre în templu al Spiritului Sfânt. Ne întreabă și astăzi Sf. Apostol Pavel: «Oare nu știți că trupul vostru este templu al Spiritului Sfânt care este în voi…? (…) Preamăriți deci pe Dumnezeu în trupul vostru și în spiritul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor. 6,19.20).

Să pregătim deci cu smerenie, cu bunăvoință și cu iubire «peștera» în care Domnul dorește să renască, să-L lăsăm să o lumineze, să o purifice, să o sfințească și să o transforme în templu viu al Cuvântului întrupat în viața noastră.

2) În peșteră cu Sf. Iosif

«Bine ai voit a Te naște pentru noi în peșteră pământească, Dumnezeu fiind; sărăcit-ai, Bunule, cu a noastră sărăcie, din milostivire și ieșind întrupat din Fecioara, ai rămas Fiu din Tată și din Mamă» (imnografia sărbătorii).

Tatăl ceresc a pregătit în peșteră doi «oameni de bunăvoință»: un bărbat blând și smerit, curat și drept, prudent și credincios și o tânără femeie-fecioară, consacrată, smerită, pioasă și credincioasă. Iosif și Maria au fost rânduiți prin Înțelepciunea divină să fie părinții pământești ai Pruncului mântuitor. Tatăl ceresc a dorit ca Fiul Său, acum întrupat în Pruncul mic, gingaș, neputincios, să ajungă în grija unor persoane de încredere.

De ce, oare, Tatăl l-a ales tocmai pe Iosif pentru a-i încredința pe Unicul Său Fiu?

După cum știm, sufletul lui Iosif era împodobit cu alese haruri, dar acea virtute care i-a dobândit rolul de părinte ocrotitor al Pruncului mântuitor, a fost fidelitatea sa admirabilă, față de voința lui Dumnezeu. Iosif a înțeles, cu smerenie și modestie, că nu era decât un simplu slujitor alături de «slujitoarea Domnului» Maria. Nu era decât un instrument al voinței divine, pentru un scop precis și într-un interval de timp precis, chiar dacă nu putea înțelege imediat și pe deplin motivația profundă a tot ceea ce i se cerea să facă. De aceea, mesagerul ceresc îi poate transmite noaptea, în somn, voința divină: «Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt…» (Mt. 2,13) iar Iosif primește și împlinește porunca divină cu o fidelitate încântătoare: «sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt» (Mt 2,14). Această ascultare nu a fost încercată doar o dată și nu a durat doar o zi. După mult timp, Cuvântul divin i se adresează din nou poruncindu-i să se întoarcă: «Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel…» (Mt. 2,20), iar Iosif, la fel de prompt și liniștit, împlinește degrabă și cu fidelitate porunca divină, fără a se scandaliza, a se minuna sau a se împotrivi. Pentru el împlinirea Cuvântului și a voinței divine sunt pe primul plan. Ascultarea lui este liberă și bazată pe o încredere deplină în Cel care i-a încredințat misiunea și cunoaște rolul acestei misiuni, pentru înfăptuirea planului mântuirii neamului omenesc.

Așa cum Tatăl a dorit să-L încredințeze atunci pe Fiul Său în mâini bune și sigure, unor suflete ascultătoare și fidele, în mod asemănător ne cere și nouă astăzi aceeași ascultare simplă și imediată, aceeași încredere fidelă și perseverentă nu de o zi, nu pentru o singură dată, ci pentru întreaga viață.

Iată de ce este nevoie ca și în «peștera» noastră să fie un «tată ocrotitor» după modelul Sf. Iosif, adică să împodobim sufletele noastre cu fidelitatea încântătoare a Sf. Iosif. Să pregătim, cu smerenie și fidelitate în credință, o peșteră curată în care, atunci când Cuvântul divin se întrupează, să nu dorim altceva decât împlinirea voinței divine.

Să mai privim o dată în peșteră și să contemplăm chipul liniștit, blând și surâzător al Sf. Iosif. Este un om cu adevărat liber. Liber de orice atașament uman, liber pentru a se dărui lui Dumnezeu oriunde și oricând are nevoie de el. O dăruire totală și necondiționată din iubire, nu o ascultare selectivă în funcție de propria plăcere sau beneficiu. O ascultare liberă ce vine nu doar din credință ci și din iubire. Doar astfel ascultarea se poate face liber, cu bucurie, cu suflet deschis și disponibil.

Oare așa este ascultare noastră față de principiile și poruncile credinței noastre creștine? Sau poate considerăm că suntem în stare să cunoaștem mai bine decât Tatăl Creator și Atoateștiutor ceea ce este mai bine util și potrivit pentru mântuirea sufletelor noastre? Unele persoane se roagă doar cerând și dând lui Dumnezeu indicații. «Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, atunci spune-i ce are de făcut!», spunea Fericita Tereza de Calcutta.

Să ne amintim câte greșeli am făcut urmând doar propriile păreri, propriile instincte, înclinații. Oare nu ni s-a întâmplat și nouă să spunem că facem totul «pentru Domnul» și «în numele Domnului», fără a ne interesa, de fapt, de ceea ce Domnul ar dori să facem pentru El?

Să ne reamintim atunci când Isus vine ca oaspete în casa lui Lazăr. Marta, foarte activă, se silește și se îngrijește de multe, dar de fapt se servește pe sine, propriul eu, dorința de afirmare. Maria însă rămâne, în aparență, inactivă, dar atenția ei este total îndreptată spre Isus, iar nu spre propria persoană. Ea, cu smerenie și răbdare, ascultă Cuvântul divin și la timpul potrivit va putea acționa după ce mai întâi a înțeles ceea ce Isus dorește de la ea, care este voința divină. Aceasta este «partea cea bună» (cfr. Lc. 10,42) pe care și Sf. Iosif a ales-o, acea parte care rămâne.

Probabil că Iosif pregătise deja Pruncului ce urma să vină pe lume o încăpere cu un pătuț frumos sculptat și un leagăn în casa de la Nazaret, căci era doar tâmplarul priceput al cetății… Și totuși, în momentul în care Fiul său vine pe lume, ei se vor afla într-o cetate străină, în care, căutând adăpost sunt refuzați de toți și trebuie să se mulțumească doar cu ieslea dintr-o peșteră-adăpost pentru păstori și animale la Betlehem. Dumnezeu îi schimbă complet planurile vieții (așa cum se întâmplase și la Nazareth cu Pruncul Mariei – Mt. 1,19.24), dar el nu se tulbură, nu se simte rănit în orgoliul propriu, nu se plânge, nu deznădăjduiește și nici nu protestează, ci acceptă liber voința divină.

Lumea caută fericire și libertate prin satisfacerea propriilor dorințe și a propriilor plăceri și înclinații, dar se izbește adeseori de limitele materiale ale unei fericiri mărginite în timp și spațiu aici pe pământ, după care urmează dureroasa trezire la cruda realitate. Și calea se poate repeta de mai multe ori, până când vom învăța să facem loc lui Dumnezeu în viața noastră și să înțelegem că secretul adevăratei fericiri și adevăratei libertăți interioare nu stă în satisfacerea propriilor dorințe și a propriei voințe, ci tocmai în a căuta să înțelegem și să împlinim voința lui Dumnezeu în viața noastră. Atunci vom putea intra cu adevărat în rândul celor care fac parte din «familia lui Isus», așa cum Mântuitorul o spune: «Mama Mea și frații mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l îndeplinesc.» (Lc. 8,21). Aceștia sunt «oamenii de bunăvoință», oamenii făcători de pace, oamenii pe care El îi iubește (cfr. Lc. 2,14). Aceștia sunt numiți cu adevărat «fericiți» de către Isus: «…fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc» (Lc. 11,28).

Această fericire a trăit-o Sf. Iosif prin fidelitatea în ascultarea și împlinirea voinței divine, aici pe pământ, care apoi a continuat cu fericirea eternă în ceruri, după trecerea «hotarului» morții. Aceasta ne cere și nouă Tatăl ceresc, să trăim cu bucurie și libertate interioară, pentru a putea descoperi fericirea celor care trăiesc și păstrează Cuvântul Său, aici pe pământ și a ne putea apoi bucura de fericirea deplină în bucuria veșnică.

3) În «peșteră», în brațele mamei-fecioare Maria

«Mari minuni întru tine și înfricoșătoare taine pe pământ vedem cu uimire săvârșindu-se Preasfântă și ca o vrednică datorie îți pregătim peștera pe pământ și ne rugăm cerului să arate steaua iar de la răsăriturile pământului magii vin la apusuri, ca să vadă Mântuirea oamenilor» (imnografia sărbătorii).

Dumnezeu Tatăl s-a preocupat pentru a găsi «calea» cea mai «umană» pe care Fiul Său să poată pătrunde în lume, în istoria omenirii. Pregătise o peșteră în care să se nască și un părinte ocrotitor, ascultător fidel al voinței divine care să-L crească. Pruncul însă avea nevoie, în primul rând, de un sân matern și de-o inimă gingașă de Mamă. Dar cum ar fi putut o ființă umană să fie mamă a Fiului lui Dumnezeu? Putea oare divinitatea să se supună naturii umane păcătoase?

Tatăl i-a oferit drept mamă o tânără fecioară ce-a acceptat să fie slujitoarea Domnului și a Cuvântului Său (cfr. Lc. 1,38). O mamă pe care El o pregătise mai înainte de a se naște împodobind-o cu harul zămislirii neprihănite. Femeia paradoxală: deși ființă umană a rămas neatinsă de prihana păcatului strămoșesc, deși logodită a rămas consacrată, deși mamă a rămas fecioară. Prin Maria, rânduiala firii omenești nu se strică, ci se depășește «căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință» (Lc. 1,37).

Maria ne arată cât de multe poate face Dumnezeu pentru persoana care acceptă să slujească și să împlinească Cuvântul Său. Prin smerenia și ascultarea ei, Maria va deveni pentru veșnicie «mai mărită decât heruvimii și mai onorată fără de asemănare decât serafimii».

Pruncul mântuitor avea nevoie de o mamă a cărei inimă să pulseze la unison cu Inima divină. O inimă curată, altruistă, dispusă oricărui sacrificiu, înțelegătoare și supusă întru toate voinței divine. O inimă liberă care să nu spună niciodată: «al meu», «pentru mine», «mie», ci: «al tău», «pentru tine», «ție». Numai o astfel de mamă putea fi colaboratoare fidelă și împlinitoare a planului mântuirii alături de Fiul ei, de la Betlehem și până pe Golgota, de lângă iesle și până sub Cruce. Să-i poată înțelege bucuriile, să-i împărtășească zelul apostolic, să-i respecte momentele de intimitate în rugăciune, dar și să-i fie alături în suferințele patimilor mântuitoare.

Poate că din cadrul pregătit Pruncului mântuitor toate celelalte personaje și elemente ar fi putut lipsi, dar cu siguranță nu ar fi putut lipsi «Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, mărita Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria».

De fiecare dată când Isus «se naște» pe pământ are nevoie, mai înainte de toate, de o inimă deschisă, curată, altruistă, smerită și iubitoare. Trebuie deci să-i pregătim în peștera noastră, alături de fidelitatea credinței Sf. Iosif și o «inimă maternă», după modelul Inimii Psf. Fecioare Maria.

Pentru micul Prunc ce privea cu ochi curioși lumea în care abia venise, nu conta nici întunericul peșterii, nici frigul sau sărăcia, nici faptul că părinții săi fuseseră alungați din toate casele de oaspeți… Pentru El o singură ființă era importantă și îi conferea siguranță: chipul blând și iubitor, privirea caldă și înlăcrimată a Mamei care-i fusese tabernacol viu și hrană dătătoare de viață, în al cărei sân a fost «țesut» trup din trupul ei și sânge din sângele ei. Prima «iesle vie» au fost brațele fine ale Mariei care l-au legănat, strângându-L la pieptul cald de mamă și comunicându-i acea revărsare blândă de iubire pe care o simțise undeva, cândva, departe, mai înainte ca lumea să fi existat (cfr. Io. 17,2) și mai înainte ca vârtejul timpului să-și fi început curgerea ireversibilă, în «sânul etern» al Tatălui ceresc.

Să ne întrebăm din nou ce va găsi oare Pruncul mântuitor când va veni în mica noastră «peșteră»? Va fi încă răceală, întunecime și noroi? Probabil, dar dacă va găsi mai presus de acestea chiar numai o rază din strălucitoarea iubire a Mariei, o adiere din parfumul purității ei, o picătură din tandrețea îmbrățișării ei, o lacrimă caldă din bucuria ei, într-un cuvânt o fărâmă din inima maternă a Mariei, toate celelalte vor fi ca și inexistente pentru El.

Oare am putea noi, oamenii păcătoși, să dobândim această «iubire maternă»? Suntem mai obișnuiți să iubim persoanele pe care le cunoaștem și le vedem. Oamenii cunosc iubirea părintească, iubirea filială, iubirea conjugală, iubirea prietenilor, iubirea de neam și patrie, dar mai puțini cunosc iubirea de Dumnezeu. De fapt, toate cele enumerate provin din unicul Izvor, de la care și prin care purced toate, fiind doar aspecte ale Iubirii lui Dumnezeu. Cu siguranță, vom înțelege mai bine aceasta în paradis, învăluiți în iubirea divină a Tatălui, ce cuprinde toate celelalte forme de iubire pe care noi le distingem aici pe pământ. Acolo El va fi pentru noi tată, mamă, soț, soție, fiu, fiică, prieten, prietenă, tot ceea ce inima noastră dorește și așteaptă. De aceea să nu ne oprim prea mult asupra deosebirilor, ci să ne propunem să primim Pruncul Mântuitor așa cum Maria L-a primit. Iar dacă exemplul Mariei ni se pare dificil de urmat, atunci să luăm un alt exemplu, poate mai aproape de noi…

Evanghelistul Luca ne vorbește despre un om mic de statură, păcătos, zgârcit, nedrept, dar foarte bogat și foarte singur, care era mai marele vameșilor din cetatea Ierihonului. Auzind că Isus urma să treacă pe acolo și dorind să-L vadă, a fost împiedicat de mulțime căci era mic… Dorința lui este însă atât de puternică încât nu mai contează nici vârsta, nici onoarea, nici funcția, nici rușinea. Fuge mai înainte și se cațără ca un copil într-un copac. Dorința arzătoare îl face să-și recunoască public micimea spirituală și astfel să ajungă deasupra tuturor celorlalți. De acolo, de sus, privește în jos și este văzut de Cel care s-a înjosit pentru a ne ridica pe noi. Isus pare că îl cunoștea și, chemându-l pe nume, îi spune că dorește să rămână în casa lui.

Ce a putut găsi Isus în sufletul acestui păcătos? Dincolo de păcate și mai presus de ele era dorința actuală de a-L vedea, de a-L întâlni pe El. Zaheu coboară de îndată cu suflet smerit dar plin de bucurie, pentru că a fost atins de harul iubirii. Acesta este momentul esențial în care Zaheu se simte iubit, înțelege că Isus îl căuta, îl cunoștea și îl iubește așa cum este. Acum Darul iubirii îl transformă în dar; simte și el, la rândul său, că trebuie să împărtășească iubirea primită. Astfel, harul iubirii preschimbă inima sa: din zgârcit devine darnic, din nedrept devine caritabil (cfr. Lc. 19,8).

Cât este de important să știm că mai înainte de a putea iubi cu adevărat, trebuie să ne simțim iubiți de Dumnezeu. Să știm că și în viața noastră este Cineva care ne-a iubit mai înainte ca să-L fi cunoscut, ne-a chemat mai înainte ca noi să-L fi căutat și ne-a mântuit mai înainte ca noi să-L fi iubit. Să credem că suntem căutați, cunoscuți și iubiți de El așa cum suntem. Să ne reîntoarcem privirea asupra peșterii noastre și să ne lăsăm priviți de El așa cum suntem, să-L primim cu fidelitatea Sf. Iosif și cu iubirea maternă a Psf. Fecioare Maria, chiar dacă ni se pare că încă e prea mult întuneric, frig, sărăcie, noroi, miros de… păcat. Să-L lăsăm să privească, să lumineze, să încălzească, să purifice, să transforme și să consacre din nou templul Spiritului Sfânt, care suntem fiecare dintre noi. Să nu-L lăsăm să bată la ușa închisă, să nu-L alungăm, nici să-L refuzăm ca și atunci, cu 2000 de ani în urmă în cetatea Betlehemului, ci să-i deschidem cu smerenie «poarta» sufletului și să-L invităm să rămână să «cineze» cu noi (Ap. 3,20) și să ne împărtășească iubirea Sa.

Iubiți credincioși,

Tatăl ceresc a trimis pe Fiul Său pentru «a mântui poporul Său de păcatele sale» (Mt. 1,21). Prin Pruncul născut din Preasfânta Fecioară Maria se împlinește profeția lui Isaia și cu adevărat Dumnezeu este cu noi (Mt. 1,23). El dorește să rămână prezent și astăzi în mijlocul poporului Său, în societate, în familii și în sufletele noastre. De fapt, pe plan spiritual, tainic, și astăzi Dumnezeu este cu noi prin Fiul Său, care ni se oferă zilnic la Sf. Liturghie, prin lecturile biblice (Cuvânt dătător de viață) pe care le ascultăm, prin Sf. Taine izvorâtoare de har cu care ne hrănim, și prin comuniunea în credință, speranță și iubire, pe care împreună o formăm, numită Biserica (Trupul mistic al lui Hristos) una, sfântă, catolică și apostolică. În timp ce Dumnezeu dorește să rămână mereu cu noi, se pare că omul dorește, tocmai dimpotrivă, să-L elimine pe Dumnezeu din societate, din familie și din propriul suflet, din viața personală. Atunci de ce ne scandalizează creșterea numărului de războaie în lume, de familii destrămate, de copii abandonați sau de copii care nu mai văd lumina zilei, creșterea corupției, a criminalității, a sinuciderilor, a bolilor psihice? De ce ne scandalizează imoralitatea și consumul drogurilor în rândul tinerei generații, apariția unor grupări extremiste sau sataniste, și multe altele, dacă noi înșine L-am dat afară din societate, din familii și din sufletele noastre? Sau poate ne întrebăm uimiți, cum se poate aceasta oare, Dumnezeu nu este cu noi? Unde este Dumnezeu? De ce nu acționează? De ce nu face nimic?

Este ca și în povestioara cu acel călugăr care, trimis în misiune într-un mare oraș, plimbându-se pe străzi a văzut un copilaș în zdrențe, slab, murdar, cerșind și s-a întrebat: «Doamne unde ești? De ce nu faci nimic pentru el?» Trecând mai departe a văzut un grup de tineri care se drogau în parc și din nou și-a pus aceeași întrebare. A mers mai departe și a văzut un bătrân nevăzător care abia se târa pentru a trece strada și iar și-a pus aceeași întrebare. Răspunsul l-a primit într-o noapte când, dormind, se făcea că Tatăl ceresc i-a vorbit: «Ți-am văzut frământarea și ți-am auzit întrebarea. M-ai întrebat „de ce nu fac nimic?”, îți răspund: Eu te-am făcut pe tine!». Dacă îi punem astăzi și noi aceeași întrebare, El ne va răspunde la fel. El ne-a creat, El s-a făcut om și ne-a răscumpărat, El ne-a sfințit prin darul Botezului creștin și a celorlalte Sfinte taine, deci nu ne rămâne decât să trăim ca și adevărați creștini. Să nu ne rușinăm de chipul (icoana) Mântuitorului și de Cuvântul Său, aducându-ne aminte de ceea ce Isus spunea: «de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său…». De aceea, noi creștinii, să nu ne sfiim să aducem tuturor cu bucurie vestea cea bună a prezenței mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, așa cum o făceau și moșii și strămoșii noștri în acest timp binecuvântat de sărbătoare, participând la Sfintele slujbe, prin rugăciuni, prin cântări religioase, prin fapte de caritate, prin tradiționalele obiceiuri creștinești, prin colinde și urări sărbătorești.

Iubiți credincioși,

Începutul Noului An 2007 marchează, pentru Țara noastră și pentru societatea românească, și momentul intrării în marea Uniune Europeană. Ce poate aduce nou România «familiei europene»? Cu siguranță două elemente: un «suflu nou» de credință creștină și o tradiție românească creștină vie. Fie ca astfel «familia europeană» să-și aducă aminte că este o «familie creștină», cu rădăcini adânci în cultura și tradiția europeană creștină. Pentru aceasta însă trebuie să pornim mai întâi de la fiecare dintre noi, să ne aducem aminte de propriile rădăcini creștine, de Cuvântul scripturilor, de poruncile divine și de Sfintele taine prin care Dumnezeu este și astăzi prezent în viața noastră. Să ne amintim că și astăzi Hristos vine să bată la ușa sufletelor noastre pentru a renaște în lume dar, cum spune versul colindului: «Nu vine pe fân uscat, doar în sufletul curat!». Deci, să pregătim «peștera sufletului» nostru să o împodobim cu fidelitatea în trăirea credinței după modelul Sf. Iosif, cu iubirea maternă a Psf. Maria și cu bucuria creștinului dornic să-și primească așa cum se cuvine «Musafirul» ceresc, divinul Prunc Mântuitor, invocând lumina Spiritului Sfânt ca «să fim fără prihană întru sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos» (cfr. I Tes 3,13).

Și acum, să dăm glas bucuriei noastre creștinești, prin tradiționalele urări transmise din moș-strămoși, adresându-le tuturor sufletelor ce vor fi «gazde» ale lui Hristos în aceste zile de sărbătoare:

«Să fii gazdă veseloasă cu câți ai, cu tăți din casă,
Să fii gazdă vesăl, bun ca de zâua de Crăciun,
(…)
Să-nchinăm cu cruci pe masă, să fii gazdă sănătoasă (…)
Să-nchinăm pă nintă creață, dă Doamne găzdii viață
Să-nchinăm pe-o dalbă floare, s-aveți tăți în rai intrare
(…)
Să-nchinăm pe-un crin frumos, să ne fie de folos,
Nouă și la neamu’ nost, de Nașterea lui Hristos
».
(Bocșe M.- Mihaiu L., Colinde străvechi de pe Valea Someșului)

Arhierească binecuvântare și creștinească îmbrățișare, la ceas de sfântă și luminată sărbătoare,

+ Florentin
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2006, al 306-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 154-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 77-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al doilea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre și în al doilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al doilea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia la Blaj, al 10-lea an al episcopatului nostru și al 5-lea în tronul Eparhiei de Cluj-Gherla.

Colind
«Ce-ați văzut păstori, sculați până-n zori?
L-am văzut pe Nou-născutul Prunc Isus din cer venitul
Fiu dumnezeiesc, Fiu dumnezeiesc.

Ce palat era, unde Domnul sta?
Peștera străină, rece, peștera de dobitoace
Palatul era, palatul era.

Unde sta culcat pruncul de-mpărat?
Ieslea îi era culcușul, fân și paie așternutul
Micului Isus, micului Isus.

Cine sta cu El, Domnul mititel?
Sta Maria, Maica Sfântă,
Sta Iosif cu fața-i blândă
Stau și se-nchinau, stau și se-nchinau.

Cine îi cânta,
Cine-L preamărea?
Îngerii din cer veniră,
Vesele cântări doiniră,
Micului Stăpân, micului Stăpân.»

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 18.12.2006
Publicarea pe acest sit: 18.12.2006
Etichete: , ,

Lasă un răspuns