Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin Crihălmeanu,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului și Dumnezeului
și Mântuitorului nostru Isus Hristos

SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA PRUNCUL DIN IESLE

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu,
Eparh al Eparhiei de Cluj-Gherla de Dumnezeu binecuvântată,
Onoratului cler, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini
greco-catolici și tuturor credincioșilor iubitori de Dumnezeu,
comuniune de rugăciune în bucurie, împreună cu Maria și Iosif la Nașterea Pruncului Mântuitor,
în vesele cântări de sărbătoare și arhierească binecuvântare!

Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unic-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem” (1 Io. 4,9).

Iubiți credincioși,

Nașterea Domnului nostru Isus Hristos aduce în fiecare an, un dar de reînnoire spirituală care sporește participarea noastră la viața de fii ai Tatălui, prin Isus Hristos, Fiul. „Contemplând Nașterea Mântuitorului nostru – spune Sf. Leon – celebrăm propria noastră origine. Această zămislire temporală a Domnului Hristos este izvorul poporului creștin (…). Orice om, în orice parte a lumii ar trăi, găsește prin acest mister, o nouă naștere întru Hristos”.

Între frumoasele tradiții creștine de sărbători este și aceea de a se amenaja mici grote cu figurine ce reprezintă scena Nașterii Domnului la Bethlehem sau chiar a se juca scenete ce reiau diferite momente ale acestei sărbători. Toate aceste tradiții, dincolo de aspectul folcloric cultural-artistic, au menirea de a face prezentă scena, de a trezi amintirea misterului și a întări credința. Misterele vieții Mântuitorului prin Cuvântul evanghelic sunt și astăzi „vii și lucrătoare” în inimile noastre (cf. Evr. 4,12) și se constituie în adevărate „izvoare de viață” pentru sufletele noastre.

Fiecare mister al vieții Mântuitorului – ne reamintește fericitul Columba Marmion – nu constituie doar un subiect de contemplație spirituală sau o pioasă amintire pentru a-L lăuda și a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale, ci fiecare dintre aceste mistere reprezintă o participare la diferitele stări ale Cuvântului Întrupat. Aceleași haruri de care s-au împărtășit cei care au asistat la aceste mistere în timpul vieții Mântuitorului le primim și noi, pe măsura credinței noastre, atunci când le celebrăm în cadrul Sf. Liturghii. Isus Hristos Domnul, prin Întrupare, a asociat întreaga omenire la misterele Sale, ca urmare acestea au, și acum, o putere infinită și inepuizabilă. Deci, celebrând aceste mistere astăzi, în Biserică, Hristos împărtășește sufletelor credincioase harul pe care acestea îl conțin.

Iubiți credincioși, doresc să vă reamintesc faptul că ne aflăm în Anul Euharistiei, decretat de către Sf. Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea, prin Scrisoarea Apostolică „Mane Nobiscum Domine” (M.N.D.) și de aceea, vă propun să ne așezăm un moment, de meditație, în liniște și rugăciune, alături de Fecioara Maria, de dreptul Iosif și de păstori, și, împreună, să privim spre nou-Născutul, Izvorul de lumină din întunericul peșterii din Bethlehem și să învățăm de la Pruncul din iesle.

1. Pruncul născut la Bethlehem ne învață să devenim ca pruncii.

„… Vă binevestesc vouă bucurie mare, (…) că vi s-a născut azi Mântuitor, (…) și acesta vă va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle” (Lc. 2,11-12).

Sf. evanghelist Luca redă cu simplitate scena în contextul istoric al vremii: Iosif și Maria se supun legilor și poruncilor stăpânitorului roman și astfel, ajung la Bethlehem pentru „a se înscrie”; acolo se împlinește timpul pentru Maria; ea naște pe Fiul ei și îl așează în ieslea animalelor pentru că nu au găsit loc de găzduire. Totul pare atât de simplu și firesc. Dumnezeu, a dorit pentru venirea în lume a Fiului Său un context simplu, al unei familii simple și sărace.

Păstorii, oameni simpli, veghează turma pe timpul nopții. Deodată, în liniștea nopții, viziunea strălucitoare a mesagerului divin îi înfricoșează. Îngerul le vestește un eveniment deosebit „…vi s-a născut astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul…” (Lc. 2,11). Pentru înțelege și a putea trăi evenimentul Nașterii Mântuitorului ca pe o veste bună, ca pe o mare bucurie, mesagerul ceresc oferă păstorilor un semn: „Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle” (Lc. 2,12). Adică, veți găsi înțelepciunea care abia gângurește, puterea în slăbiciune, maiestatea smerită, imensitatea devenită prunc, bogatul făcut sărac, regele îngerilor într-un grajd, hrana îngerilor în locul fânului animalelor, pe cel de necuprins așezat într-o iesle, explică Sf. Anton din Padova.

Păstorii trebuie să facă „un drum”, să se depărteze, să se detașeze de realitatea în care trăiesc pentru a se deschide unei alte realități, unui nou univers, pe plan supranatural, universul spiritual al credinței. „Semnul Pruncului” este menit să-i conducă pe drumul credinței, să poată vedea în Pruncul din iesle pe Mântuitorul, Mesia cel proorocit și astfel, să trăiască bucuria cea mare prevestită de îngerul ceresc. Drumul spiritual începe de la acceptarea cuvântului care vestește Semnul, apoi găsirea, contemplarea și adorarea Semnului va genera Prezența în sufletele lor și va transforma păstorii în vestitori, evanghelizatori ai cuvântului divin.

Un Prunc neputincios, născut în sărăcie, într-o familie de săraci, străini și pelerini, să fie acesta Semnul că Mântuitorul, Mesia, Hristos Domnul s-a născut? Pentru a înțelege Semnul Pruncului păstorii trebuie să devină mici, să se „coboare” la-nălțimea pruncilor, să retrăiască în sufletele lor simplitatea pruncilor. Tocmai sărăcia, goliciunea, simplitatea Pruncului este cea care obligă sufletele să se deschidă, să ofere din propriile sentimente, să consoleze, să ofere siguranță, să trezească un zâmbet.

A deveni ca pruncii

Iubiți credincioși,

Să privim și noi spre Pruncul din iesle. Ce reprezintă de fapt pruncul mic? O persoană umană care de-abia a apărut în lume, care se află într-o stare de totală dependență de ceilalți. El trăiește numai pentru că aparține cuiva, se află mereu cineva în preajma lui, care are grijă de el: cineva care îl poartă în brațe, îl îmbracă, îl hrănește; cineva care se apleacă asupra nevoilor, durerilor sale pe care nu le știe exprima decât prin plâns. Identitatea lui provine de la alții, el este „fiul lui….”. Este o persoană care nu „produce” nimic și are nevoie să i se ofere totul gratuit.

Dar oare nu aceasta este realitatea noastră umană de creaturi ale lui Dumnezeu? Să privim și noi viața noastră: nici noi nu ne-am putea descurca singuri, nici noi de multe ori nu ne știm exprima clar și simplu, și noi avem nevoie să fim purtați în brațe, îmbrăcați în har și hrăniți de către El; și noi primim adevărata identitate creștină când îl recunoaștem pe El drept Tată, când acceptăm cuvântul Fiului care ne transformă în fii, când ne deschidem sufletul harului Spiritului Sfânt și răspundem cu iubire filială.

Pruncul trăiește din plin prezentul și nimic mai mult; infirmitatea adultului este de a trăi cu o excesivă și obsedantă preocupare pentru „ziua de mâine” care îi paralizează activitatea prezentă a zilei „de astăzi”, făcând să scadă intensitatea trăirii clipei prezente.

Pruncul nu cunoaște răul lumii, nu ține mânie, nu urăște, nu caută bogăție, nu se lasă sedus de frumusețea acestei lumi, nu are preferințe personale (I Cor. 13,4b-7).

Există însă un paradox la nivel spiritual: e ușor să fii mic atunci când ești prunc, dar este mult mai dificil să devii ca și pruncul, atunci când ești matur.

Cuvintele lui Isus ni se adresează și nouă: „De nu veți fi ca și pruncii nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18,3). Trebuie să devenim ca pruncii pentru a pătrunde în împărăția cerească. Vom întreba poate ca și Nicodim „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în sânul mamei sale și să se nască?” (Io. 3,4). Isus răspunzându-i, arată calea „nașterii spirituale”, acea „naștere de sus” care presupune renașterea „din apă și din Spirit”, în mod simbolic prefigurând Sfintele Sacramente: Taina Botezului, a Mărturisirii păcatelor și cea a Euharistiei, tainele renașterii noastre spirituale. Prin Botez – „spălarea nașterii de-a doua”, cu toții am primit Harul sfințitor și statutul de fii ai Bisericii creștine cu drepturi depline. Mărturisirea păcatelor cu părere de rău, ne conferă prin har dezlegarea de păcatele săvârșite. Euharistia, sacramentul prin excelență, face să se reaprindă în sufletele noastre „flacăra Harului sfințitor”. Botezul l-am primit în fragedă pruncie, odată pentru totdeauna, Mărturisirea și Euharistia însă, rămân pentru fiecare dintre noi sacramentele renașterii noastre spirituale, ori de câte ori este nevoie. Astfel, chiar și omul matur poate renaște, poate redeveni prunc ce a îmbrăcat, prin Hristos, haina imaculată a Botezului și își reîncepe drumul spiritual. A deveni prunc înseamnă de fapt, a avea curajul de a renaște, de a reîncepe, de a te ridica și a învăța din nou să mergi, să vorbești, să acționezi, să cunoști, să iubești… Pentru Sf. Anton din Padova Pruncul simbolizează penitentul convertit care a devenit mic, smerit și vrednic de dispreț, chiar și în fața ochilor săi. Atunci când un om lumesc se convertește și devine „prunc” al lui Hristos, cu veselie în suflet și cu glas înalt exclamând bucuroși: „Ni s-a născut nouă un prunc!„. A deveni prunc înseamnă a renaște mereu, a reînnoi trăirea propriul adevăr de fiu al Tatălui. Copilul atunci când învață să spună „Tată” exprimă propriul raport cu cel care i-a dat viață. Creștinul când învață să spună „Tată” lui Dumnezeu exprimă raportul cu Acela care l-a creat.

Copilăria spirituală

Copilăria spirituală după opinia Sf. Ioan Gură-de-Aur se măsoară prin simplitatea inimii: „Se numesc copii, nu pentru vârsta pe care o au, ci pentru simplitatea inimii lor”. Simplitatea se manifestă printr-un comportament amabil, cordial și lipsit de complexe față de ceilalți. Simplitatea aduce cu sine abandonul încrezător și docilitatea.

Drumul copilăriei spirituale aduce cu sine o încredere fără limite în Dumnezeu. Chiar dacă pruncul cade, el știe că alături se află mereu o mână care priveghează și, la timpul potrivit, îl ajută să se ridice. Iubirea pruncului nu calculează, nu ține minte răul și nici nu caută răzbunare. Adeseori tendința umană – a „oamenilor mari” – este de a fi cât mai independenți, a conduce, a învăța pe ceilalți, a fi atoateștiutori. Dumnezeu ne cere adeseori lucruri atât de simple. Ne cere să ne rugăm cu gândul simplu de copil, să ne arătăm așa cum suntem în fața Sa, să ne abandonăm Lui în dificultăți, să credem imposibilul dacă El ne-o cere, să ne recunoaștem cu smerenie păcatele și să ne pară rău de ele. Într-un cuvânt ne cere să fim noi-înșine, în deplina realitate de creaturi în raport cu Creatorul și între noi.

Spre deosebire însă de ființa umană care se naște prunc, crește, se maturizează, îmbătrânește și apoi moare, Isus cere creștinului să crească, să se maturizeze spiritual rămânând prunc. Astfel, să întinerească mereu până la renașterea deplină la viața de fiu al Tatălui, prin Fiul, după cuvântul Sf. Pavel: „Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4,13).

Sf. Tereza din Lisieux, Doctor al Bisericii universale, a introdus în doctrina Bisericii experiența ei spirituală sintetizată sub numele „Calea cea mică a copilăriei spirituale”.

Comparând-se cu marii sfinți, Tereza constată o deosebire foarte mare, dar nu se descurajează ci, dimpotrivă își spune: „Bunul Dumnezeu nu inspiră dorințe iluzorii, pot deci, în ciuda micimii mele, să aspir la sfințenie; să mă fac mai mare este imposibil, trebuie să mă accept așa cum sunt, nedesăvârșită, dar aș vrea să caut modul prin care să merg în cer pe o cale foarte dreaptă, foarte scurtă, o cale mică, cu totul nouă”. Cercetând Sfintele Scripturi ea a găsit acel „ascensor” care să o urce la cer: „…ascensorul care trebuie să mă urce la Cer sunt brațele Tale o Isuse! Pentru aceasta n-am nevoie să cresc, dimpotrivă, trebuie să rămân mică, să devin din ce în ce mai mică.” „Calea perfecțiunii mi se pare ușoară. Ajunge să-ți recunoști propria nimicnicie și să te abandonezi ca un copil în brațele Bunului Dumnezeu”.

2. Pruncul din iesle ne invită să ne rugăm

„Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Lc. 2,15).

Ascultând cu înfricoșare și uimire cuvântul îngeresc, păstorii sunt introduși spiritual în viziunea Liturghiei cerești și le este dat să vadă mulțimea oștilor cerești lăudând pe Dumnezeu. Pare că pentru o clipă cerul a coborât pe pământ…

„Liturghia cuvântului” a introdus în „Liturghia cerească” și-acum sufletele deschise doresc să se împărtășească de „vederea cuvântului”. Au înțeles că acest cuvânt are un chip, pe care doresc să-l contemple.

Păstorii se grăbesc să ajungă la locul unde Semnul Pruncului poate fi văzut și doresc să se împărtășească spiritual din acea icoană a Cuvântului întrupat. Ajung în locul sărăcăcios unde în liniște și pace găsesc „pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle”. Nu se aud cântări de veselie, nu întâlnesc rudele dansând cu bucurie, nu este nici ospăț, nici bogăție și nici palat la venirea în lume a cerescului Împărat.

Ce semn poate fi „un Prunc”, un simplu prunc în aparență ca toți pruncii? În simplitatea Lui se-ascunde, de fapt, Misterul Cuvântului întrupat, al Fiului Unic, Cel „care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii (…) și care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, s-a întrupat de la Spiritul Sfânt, din Maria Fecioară și s-a făcut om” (Simbolul credinței). Cea de-a doua persoană divină acceptă să devină Prunc pentru a împlini Planul divin al Mântuirii „făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om” (Fil. 2,7).

Să fie oare acesta Semnul? Totul pare atât de simplu și firesc: o familie în care mama și tatăl își privesc cu iubire Pruncul așezat în iesle. În această mică Familie în rugăciune păstorii regăsesc Semnul dat de înger: „un Prunc înfășat, culcat în iesle”. Sfânta Familie, dincolo de simplitatea și firescul ei, ascunde tainica Prezență a Dumnezeului care a îmbrăcat haina smerită a Pruncului, pentru ca pe oameni să-i îmbrace în haina strălucitoare a pruncilor lui Dumnezeu. Păstorii uimiți pătrund și ei în această comunitate reunită în rugăciune în jurul Pruncului divin. Pentru a putea privi „Chipul Cuvântului”, ei trebuie să îngenuncheze, să se aplece, să se coboare la „înălțimea” smeritului Prunc. Astfel, în genunchi cu mâinile împreunate în rugăciune și cu privirea ațintită asupra Pruncului învăluit în lumină, vor putea înțelege că acesta este Semnul vestit de înger.

Aflându-se împreună cu Maria și Iosif, și împărtășindu-se de Prezența reală a Pruncului divin, sunt și ei pătrunși de o mare liniște și pace sufletească. Aici cu ochii sufletului și ai minții larg deschiși în rugăciune, privind chipul Cuvântului întrupat, ei primesc în dar Prezența Celui adorat. Treptat icoana Cuvântului, Chipul se imprimă și în sufletele lor. Pruncul divin „se naște” spiritual, în inimile deschise și păstorii trăiesc din plin marea bucurie prevestită de îngeri. Am putea spune că este prima comunitate în adorație „euharistică” și prima formă de „cult euharistic”.

Astfel păstorii au parcurs un itinerar spiritual pornind de la „Liturghia cuvântului” prin „Liturghia cerească” spre „Liturghia euharistică”, Prezența reală.

Cultul euharistic în cadrul Sf. Liturghii

Iubiți credincioși,

Peste veacuri cultul euharistic va rămâne, chiar dacă Semnul se va schimba. Semnul nu va mai fi Pruncul, ci vor fi Pâinea și Vinul consacrate, Însuși Trupul și Sângele preasfânt al Pruncului Mântuitor, Mielul lui Dumnezeu venit să ia asupra Sa păcatele lumii. Itinerarul credinței însă, va rămâne până astăzi același cu itinerarul parcurs de păstori în noaptea sfântă la Bethlehem. În Sfânta Liturghie, momentul Nașterii Domnului este simbolizat prin Pregătirea darurilor (ritualul Proscomediei); Liturghia cuvântului cuprinde citirea lecturilor din Sfânta Scriptură, iar Liturghia euharistică este actualizarea prezenței reale a Mântuitorului în Sf. Euharistie. De fapt, în timpul Sf. Liturghii împărăția cerească coboară pe pământ pentru ca, înlăturând limita timpului, să poată actualiza în prezent ceea ce istoric a avut loc acum peste 2000 de ani.

Iată cum Pruncul de la Bethlehem ne invită și astăzi să-i contemplăm Chipul participând la Sfânta Liturghie și la cultul euharistic. Prin liturghia cuvântului și noi astăzi ne hrănim auzul cu credință și evlavie și astfel suntem conduși spre liturghia euharistică cu dorința de a „vedea” Cuvântul și ne deschidem sufletul spre liturghia cerească, acea laudă eternă îngerească. Prin liturghia euharistică ne hrănim sufletul cu Sfânta Euharistie, Taina Prezenței, cu dorința de a păstra mereu această prezență sfântă și sfințitoare, dispunând sufletul spre liturghia vieții: bucuria de a împărtăși altora pacea și disponibilitatea datorate Prezenței.

Sfânta Liturghie este rugăciunea de mulțumire prin excelență, cea mai perfectă și cea mai plăcută, pe care noi oamenii o putem aduce lui Dumnezeu. Totodată, Sfânta Jertfă liturgică este un izvor de încredere și de iertare, prin care aducem cea mai deplină ispășire dreptății divine pentru păcatele noastre. Este și rugăciunea prin care putem dobândi nenumărate haruri și sfințenie, dar măsura primirii lor este pe măsura credinței și a iubirii noastre (cf. Fer. Columba Marmion).

Misterul Prezenței reale a lui Isus este astăzi Sf. Euharistie, pentru că aici Hristos este prezent substanțial în întregime, în realitatea Trupului și a Sângelui Său (M.N.D. n. 16). De aceea, credința ne cere să rămânem în fața Sf. Euharistii cu conștiința că suntem în fața lui Hristos-Însuși. Euharistia, misterul Prezenței împlinește în mod sublim promisiunea lui Isus: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28,20). Biserica invită credincioșii să cultive conștiința vie a Prezenței reale a Domnului nostru Isus Hristos, atât în cadrul celebrării Sf. Liturghii, cât și în cultul euharistic în afara ei, și să-I acorde reverența maximă datorată lui Dumnezeu (cf. M.N.D. n.18).

Adorația euharistică

Adorația în sens teologic este un act de recunoaștere a lui Dumnezeu ca Ființă supremă, Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute. De aceea, unica Ființă căreia i se poate aduce un cult de adorație este Dumnezeu în Preasfânta Treime sau fiecăreia dintre cele trei Persoane divine în parte. Ca urmare, rugăciunea de adorație se cuvine Tainei euharistice, deoarece conform învățăturii Bisericii, în aceasta subzistă Prezența reală a Domnului nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea ne invită ca în acest An al Euharistiei, Adorația euharistică să devină în mod special, o practică, o rugăciune regulată a comunităților parohiale și călugărești. Să rămânem îngenunchiați în fața lui Isus prezent în Taina Euharistiei, reparând prin credința noastră toate uitările, neglijențele, ofensele, profanările pe care Mântuitorul nostru trebuie să le îndure în diferitele colțuri ale lumii. Să aprofundăm prin adorație rugăciunea noastră personală și comunitară, utilizând Cuvântul lui Dumnezeu și scrierile părinților bisericii. De asemenea, să practicăm rugăciunea Rozariului, înțeleasă în sens biblic și cristocentric, fiind și aceasta o cale potrivită pentru contemplația euharistică în comuniune cu Psf. F. Maria (cf. M.N.D. n.18).

În fața unui prunc ni se pare că el ne hrănește sufletește, dar de fapt noi suntem cei care generăm sentimente de pace, de bine, de liniște pe care i le transmitem. Din ariditatea, sărăcia noastră interioară acest prunc simplu și nevinovat ne cere să oferim. Contemplarea Semnului Pruncului din iesle de la Bethlehem ca și contemplarea Semnului Prezenței euharistice ne invită să ne apropiem nu pentru a ne umple sufletele de senzații și trăiri sentimentale, ci pentru a putea înțelege mai bine situația noastră, viața noastră, drumul nostru de credință și a accepta realitatea în care Dumnezeu ne invită să trăim. În această realitate săracă, aridă de multe ori, Isus este Cel care cere de la noi. Viața înțeleasă astfel, devine un drum de comuniune, un drum de întâlnire cu Dumnezeu, în rugăciune.

3. Pruncul născut la Bethlehem ne învață să trăim

„Și văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. (…) Și s-au întors păstorii, slăvind și lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră și văzuseră precum li se spusese”(Lc. 2, 17-20).

Păstorii, găsind Semnul, sunt acum introduși în această comunitate divino-umană a Sfintei Familii. Adorând în liniște reverențială Pruncul nou-născut, ei vor fi pătrunși de liniștea și pacea pe care numai prezența Sa o poate dărui. Pruncul rămâne un semn mut, nu ține discursuri, nu face conferințe, nu obligă, pare că nu are nimic de dăruit, așteaptă să primească de la ceilalți totul și toate, chiar și sufletele lor, pentru a le putea apoi răscumpăra… .

Împărtășindu-se din chipul Cuvântului întrupat, El s-a „întrupat” și în sufletele lor. Bucuria le umple sufletul, le dilată inima care acum s-a deschis pentru a cuprinde tainic pe Cel de necuprins. Astfel, Prezența le transformă viața, le conferă o nouă misiune, aceea de mesageri, evanghelizatori, apostoli ai Cuvântului întrupat. Ei vor împărtăși tuturor Semnul Pruncului din iesle și toate câte au auzit și au văzut.

Apoi, păstorii se-ntorc bucuroși la misiunea lor. Sunt aceeași oameni simpli, cu ocupația și gândurile lor, dar în sufletele lor s-a petrecut o minunată „întoarcere”, convertire după vederea Semnului Pruncului din iesle. Privind și primind Semnul, ei sunt transformați în „semne vii” pentru ceilalți. Astfel, ei devin „euharistii vii”, care doresc să împărtășească și celorlalți bucuria pe care o trăiesc. Este bucuria păcii și a liniștii sufletești a omului care a reînnoit relația sa cu Dumnezeu, Tatăl Creator. Inima lor sigilată de Prezența reală va păstra comuniunea „liturghiei cerești” din jurul Pruncului din iesle. Ei vor continua pe pământ cântarea de laudă a corului îngeresc în ceruri, aducând mărire lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună învoire. Astfel, preamărind și lăudând pe Domnul, păstorii redau ființei umane rolul originar pentru care a fost creată, adică acela de a lăuda și a preamări pe Tatăl Creator.

Lumea ascultă cu uimire cuvintele păstorilor: „toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor” (Lc. 2,18). Maria însă, culege aceste cuvinte primite de păstori de la Mesagerul îngeresc ca pe niște „mărgăritare de mare preț”, și le alătură, în inima Sa, la primul Cuvânt îngeresc: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har…” (Lc. 1,28). Maria, Tabernacolul viu al Sfintei Euharistii, Izvorul vieții, Cea din care Viața a primit viață, trăiește o spiritualitate pătrunsă de Prezența reală, o spiritualitate euharistică, de aceea Sf. Părinte o numește „femeia-euharistie” sau „femeia euharistică”, oferindu-ne tuturor modelul trăirii ei (cf. M.N.D. n.10). Întreaga ei viață, pusă în slujba întrupării Cuvântului divin, se transformă în imn de mulțumire „euharistie”, adus lui Dumnezeu. O viață ce devine mai întâi Liturghie a Cuvântului întrupat – de la Bunavestire la Nașterea Domnului, iar apoi Liturghie Euharistică – de la Naștere la Jertfa mântuitoare de pe Cruce. Astfel, Isus Hristos rămâne mereu prezent în viața ei.

Sf. Euharistie hrana sufletelor

Iubiți credincioși,

În Sf. Jertfă Liturgică Domnul nostru Isus Hristos coboară pe altar, nu doar pentru a-I aduce Tatălui Său un omagiu perfect, dar și pentru a deveni, sub chipul pâinii și al vinului, hrana sufletelor noastre. Aceasta este hrana supranaturală menită să întrețină în noi viața de har, viața divină și astfel, rămânând uniți cu El, să putem dobândi sfințenia vieții. „Eu sunt vița iar voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Io. 15,5). Isus este vița, iar noi mlădițele care primesc seva dătătoare de viață, harul sfințitor, de la viță pentru a putea rodi. Hristos face să prisosească harul în noi mai ales prin dăruirea de Sine în Sf. Euharistie. Acesta este sacramentul în care noi ne unim cu Acela care este modelul nostru divin, ispășirea și mântuirea noastră, precum și izvorul sfințeniei noastre.

Viața trupească se întreține și se dezvoltă prin hrană, iar viața sufletească, spirituală, se întreține prin hrana sufletului, „Pâinea vieții”. Isus ne spune și astăzi: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu” (Io. 6,51).

Așadar, Hristos coboară pe altar la Sf. Jertfă Liturgică nu doar pentru a se oferi și a fi oferit de către noi Tatălui sau a fi adorat, ci mai cu seamă pentru ca noi, cuminecându-ne „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu evlavie”, să dobândim prin această hrană sufletească viața harului, iertarea păcatelor ușoare și garanția vieții veșnice.

Euharistia este hrana sufletului care întreține, reînnoiește, sporește harul și bucuria în sufletul care o primește cu vrednicie. Sacramentul Euharistiei este deci, „Pâinea cerească” menită să mențină și să sporească viața divină în noi.

Părinții Bisericii au evidențiat adeseori asemănarea dintre acțiunea pâinii, ca hrană pentru trup și acțiunea Pâinii vieții, ca hrană pentru suflet. Există însă, și o deosebire profundă, după cum scrie Sf. Toma: „Materia Euharistiei este un aliment; trebuie deci, ca efectul ei propriu, să fie analog cu cel al hranei. Cel care asimilează hrana trupului o transformă în el; această asimilare repară pierderile organismului și îi dă creșterea corespunzătoare. Dar Hrana euharistică, în loc să se transforme în cel care o ia, îl transformă pe acela în Ea.” Deci, atunci când Hristos ni se dăruiește ca hrană, El este Cel care ne transformă.

A rămâne în Hristos. Cuminecarea și rolul ei

Există însă, și un alt scop ce îl completează pe acesta. Isus spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Io. 6,56). „A rămâne în Hristos” înseamnă a fi unit cu El, a fi una cu El, a fi părtaș prin har la relația dintre Tatăl și Fiul în Spiritul Sfânt, înseamnă a fi copil al lui Dumnezeu prin Fiul. De asemenea, înseamnă a se identifica cu Hristos în ce privește inteligența, voința și activitatea. Rămânem întru Hristos prin inteligență atunci când acceptăm printr-un act de credință simplu, pur și integral, tot ceea ce Hristos ne spune. Prin credință ni se oferă Domnul ca hrană, și a ne uni cu El, înseamnă a accepta, prin adeziunea inteligenței noastre la Cuvântul Său, tot ceea ce ne dezvăluie. „A rămâne întru El” înseamnă a supune voința noastră voinței Lui, a face să depindă întreaga noastră activitate supranaturală de harul Său, rămânând în iubirea Sa (Io. 15,10). Aceasta înseamnă a pune pe prim plan exigențele Sale în locul dorințelor noastre, a ne dărui cu totul Lui, fără rezerve, cu hotărâre statornică și cu încredere absolută (cf. Fer. Columba Marmion).

Această Taină trebuie să aibă un loc central în viața spirituală a fiecărui creștin, fiind o lucrare a comunității bisericești și nu o devoțiune personală, ce alimentează evlavia individuală, este Sărbătoarea Bisericii, a deplinătății sale. (cf. P. Evdokimov). Rugăciunile pregătitoare pentru Cuminecare au menirea să trezească atenția, conștiința propriei nimcnicii și teama reverențială în fața demnității Tainei Euharistice, dar care nu trebuie să conducă la scrupulozitate. Dimpotrivă conștiința adâncă a nevredniciei trebuie unită cu bucuria încrederii în Cel care este „doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”. Sf. Ambrozie, episcopul de Milano, afirmă foarte limpede: „Cel care nu este vrednic să primească Sf. Împărtășanie în fiecare zi, nu este demn nici să o ia o dată pe an”.

Sf. Euharistie nu este răsplata pentru cei sănătoși, ci este „hrană adevărată” pentru cel flămând și însetat, care știe că fără această hrană va muri sufletește; ea este „leacul” cel mai puternic al nemuririi, antidotul morții, este comuniunea iubirii și sărbătoarea ei (cf. P. Evdokimov).

Împărtășirea corectă presupune ca primind pe Hristos în Sf. Euharistie să ne unim spiritul, inima, voința, tot sufletul nostru cu El. Astfel încât prin credința și prin iubirea pentru El, să acceptăm ca El să devină principiul vieții noastre, și nu propriul eu. Hristos se unește în primul rând cu sufletul, dar în virtutea legăturii strânse trup-suflet, acțiunea divinizatoare a Euharistiei se revarsă și asupra trupului. Astfel Euharistia potolește focul patimilor, întărește iubirea de Domnul, dorința de a face voința Sa, de a evita păcatul și conferă pace și liniște întregii persoane. Părinții Bisericii vorbesc chiar despre efectele tămăduitoare ale Euharistiei asupra bolilor trupești. Hristos este veșnic viu și veșnic în acțiune, unindu-se cu noi, El purifică, înalță, transformă, sfințește, toate facultățile ființei noastre, astfel încât noi iubim pe Dumnezeu prin Inima Sa. Astfel devenim „alter Christus” sau „euharistie” așa cum frumos exprimă Sf. Augustin: „Dacă primiți bine Trupul lui Hristos, sunteți ceea ce primiți”.

Dacă Euharistia nu produce în noi o transformare divină să știm că obstacolul este numai la noi. Păcatul grav este cel care, cauzând moartea sufletului, împiedică realizarea efectului hranei divine. Cu cât vom rămâne mai mult în starea harului sfințitor, murind păcatului și trăind numai pentru Dumnezeu, cu atât suntem mai bine pregătiți să primim belșugul harului euharistic. Euharistia este Sacramentul vieții noastre în măsura în care rămâne sacramentul unirii trăirii noastre cu Hristos. Dacă am primit Pâinea cea vie, Pâinea dătătoare de viață, trebuie să facem fapte spre viață, fapte ale unui copil al lui Dumnezeu care cu credință și iubire dorește să se abandoneze cu totul Tatălui după modelul Fiului prin lucrarea Spiritului Sfânt. Spune Scriptura: „Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat și el așa să umble” (1 Io. 2,6).

Cultura Euharistiei

Iubiți credincioși,

În acest An al Euharistiei, Sf. Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea ne invită să ne angajăm să mărturisim cu mai multă forță prezența lui Dumnezeu în lume. Să nu ne fie frică să vorbim despre Dumnezeu și să purtăm cu demnitate însemnele credinței noastre creștine. Exigența trăirii unei spiritualități euharistice se adresează fiecărui creștin în parte. „Cultura Euharistiei” promovează o cultură a dialogului, care își găsește izvorul și forța în prezența divină (cf. M.N.D. n. 26). Nu se poate spune că, astăzi, a face referire publică la credință ar putea împiedica în vreun fel autonomia Statului sau a instituțiilor civile sau că ar putea favoriza atitudini de intoleranță. Chiar dacă acestea au existat în trecut, acest fapt nu se datorează „rădăcinilor creștine” ale Europei, ci incoerenței trăirii unor creștini în raport cu propriile rădăcini. Imaginea sfâșiată a lumii actuale ce a început un nou mileniu sub amenințarea spectrului terorismului și al războaielor, invită mai mult ca oricând pe creștinii care se hrănesc cu Sf. Euharistie să promoveze comuniunea, pacea și solidaritatea, să sprijine edificarea unei societăți echitabile și fraterne (cf. M.N.D. n. 27-28). Prezența euharistică ne dezvăluie iubirea divină care se pune în slujba omului pentru a invita la caritate la slujirea aproapelui. Comunitățile creștine sunt invitate să se angajeze în acest An al Euharistiei să organizeze acțiuni caritabile în sprijinul celor săraci, înfometați, bolnavi, vârstnici sau marginalizați. De această caritate fraternă depinde mântuirea noastră, acesta este criteriul în baza căruia se descoperă autenticitatea trăirii noastre în celebrările euharistice și liturgice.

Fie ca toți credincioșii să descopere în darul Euharistiei, lumina și forța pentru viața de fiecare zi, în familie, la locurile lor de muncă, și în societate (cf. M.N.D. n. 30).

Iubiți credincioși,

prin frumoasele tradiții creștine și cultul liturgic, Biserica ne oferă în fiecare an, nu numai o reprezentare vie, animată a vieții Mirelui ei, Hristos, ci ne invită să pătrundem în Misterele vieții lui Hristos, să ne facem părtași de harul pe care l-au dobândit cei care au fost martorii acelor mistere și să devenim și noi vestitori ai misterelor divine. Acesta este scopul vieții creștine: a deveni atât de asemănători Fiului, încât viața Lui să devină viața noastră. Să facem ca viața noastră să fie o permanentă comuniune cu El, după cuvântul Apostolului neamurilor „Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Isus” (Filip. 2,5). Sf. Părinți ne îndrumă: „Să-L urmăm cu inima, pe Hristos în cer, prin credință și iubire, atâta timp cât suntem pe pământ, pentru ca să-L putem urma cu trupul în ziua arătată de promisiunile veșnice.”

Fie ca ascultând Cuvântul evanghelic în noaptea Sfintei Sărbători, să ne lăsăm conduși spre „vederea” cuvântului și contemplarea Prezenței în Sf. Liturghie. Hrănindu-ne cu Sf. Euharistie să devenim și noi, icoane ale „prezenței” Mântuitorului în lume, iar viața noastră, să devină un imn de preamărire adus lui Dumnezeu pentru Întruparea Fiului Său!

Sfinte sărbători în creștinească bucurie, cu plinătate de cerești haruri și un An Nou cu împliniri și cu sănătate sufletească și trupească,

Cu încredințare în rugăciune și binecuvântare arhierească,

+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Anul Domnului 2004, Anul Euharistiei, la 304 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al XXVII-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în al VIII-lea an al episcopatului nostru și al III-lea în tronul Eparhiei de Cluj-Gherla.

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 21.12.2004
Publicarea pe acest sit: 21.12.2004
Etichete: ,

Lasă un răspuns