Pastorala de Crăciun a IPS Ioan Robu

Scrisoare Pastorală cu ocazia sărbătorii
Nașterii Domnului nostru Isus Cristos
Crăciun 2013

Iubiți frați și surori, preacucernici preoți, dragi persoane consacrate, când am început postul Crăciunului, mi-am zis în gândul meu: iată că Dumnezeu ne oferă încă o dată prilejul să intrăm în noi înșine, în lumea noastră interioară, în lumea invizibilă din noi, ca să medităm adevărurile de bază ale credinței noastre, care exprimă dragostea lui Dumnezeu față de noi; ne oferă încă o dată prilejul să ne adunăm din risipirea noastră exterioară, ca să vedem că în spațiul nostru intim putem descoperi lumini și vederi cu totul speciale, atunci când stăm față în față cu Cel care și-a pus pecetea divină în noi. E bine știut că fiecare dintre noi poartă în sine un spațiu interior, care de multe ori este evitat, pentru că acolo răsună vocea conștiinței și vocea lui Dumnezeu.

Adventul ne-a călăuzit și ne-a propus să ascultăm aceste voci, ca „să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12). Adventul ne-a pus în față de multe ori cuvântul lui Dumnezeu, ca să-l medităm, singurul cuvânt care poate scoate tot golul din noi, acel gol în care se adună toate spaimele noastre, cu nume și fără nume, golul nemulțumirilor și al eșecurilor adunate ani și ani, golul greșelilor și al păcatelor de multe feluri, golul întrebărilor fără răspuns, al descurajării, al dubiilor, al lipsei de sens; golul acela de care nu putem scăpa, știindu-ne totuși chemați la altceva, simțind că avem în noi ceva care nu poate fi potolit decât de legătura cu Dumnezeu, de prezența lui. Participând la Sfintele Liturghii de Advent și ascultând cuvântul lui Dumnezeu, meditându-l, am căutat, cum spune Apostolul Paul, „mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15, 4). Căci în locul golului interior despre care vorbeam, în Advent a crescut în noi speranța care vine de la Dumnezeu și nu de la oameni; a crescut în noi, sperăm, conștiința că ceea ce în noi este dumnezeiesc nu poate fi satisfăcut de nimic din ceea ce-i omenesc, material, vizibil. Fiind copiii lui Dumnezeu, doar lui îi spunem „Toate izvoarele mele sunt în tine” (Ps 86) și astfel dumnezeiescul din noi se luminează și ne așază pe calea speranței senine numai datorită cuvântului lui Dumnezeu pus în gura noastră ca să știm să-i vorbim: „Tu ești tatăl meu, Dumnezeul meu și stânca mântuirii mele!” (Ps 88, 27). Doar cuvântul lui Dumnezeu ne îmbracă cu hainele luminii, ajutându-ne să pregătim calea Domnului, să facem drepte cărările lui (Mt 3 ,3).

Acum, de Crăciun, contemplăm și medităm cuvântul lui Dumnezeu, dar nu numai pe cel ascultat sau citit din Sfintele Scripturi, ci Cuvântul care s-a făcut trup: Cuvântul Isus, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria. Spre El ne îndreptăm în această Sărbătoare, închinându-ne și adorându-l, ca păstorii din Betleem, bine știind că Întruparea și Nașterea lui Isus sunt marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de noi, așa cum citim în Evanghelia Sfântului Ioan: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3, 16). Iar Sfântul Luca, în Evanghelia sa, ne redă cuvântul îngerului: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2, 10-11).

Astfel, de Crăciun, închinarea noastră în fața Pruncului dumnezeiesc înseamnă și mărturisirea noastră de credință: noi credem că Isus este Mântuitorul lumii, Stăpânul timpului și al istoriei. Noi credem că nașterea lui Isus în ieslea din Betleem este semn că Dumnezeu este cu noi. Noi credem că întrupându-se și născându-se ca om, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra sa soarta noastră și ne însoțește cu iubire pe tot drumul vieții noastre.

Noi trebuie doar să ne deschidem spre El inima și gândul; atunci, prezența Sa ne luminează viața și ne-o umple de bucurie și de speranță, ne dă curaj să mergem înainte și să trăim în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Îmi vine în minte exemplul de comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele al fericitului Vladimir Ghika. La vârsta de 80 de ani, în întunericul închisorii și al chinurilor la care a fost supus, a suportat totul păstrându-și seninătatea și speranța, căci îi deschisese de mult lui Dumnezeu inima și gândul său; Dumnezeu era cu el. Iar Monseniorul împărtășea și celor din jurul său mângâierea prezenței lui Dumnezeu, mângâierea speranței, a acelei speranțe care cuprinde luminând și viața prezentă, și viața de după moarte. Așa a rămas Vladimir Ghika în amintirea celor de la Jilava, așa rămâne și-n ochii noștri: ca exemplu de comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele, de orice condiție ar fi fost acesta.

În afara îndemnului la credința adâncă în Isus, Fiul lui Dumnezeu și Răscumpărătorul nostru, aceasta mai este chemarea Crăciunului, adresată nouă, tuturor, în orice situație am fi: chemarea la comuniunea cu Dumnezeu și, totodată, la comuniunea cu aproapele, comuniunea fiind legea Împărăției lui Dumnezeu, care a început cu nașterea lui Isus. Desigur, observăm că această împărăție se manifestă într-un mod care ne surprinde: nu părea un adevărat rege copilul care se năștea într-o iesle, în totală sărăcie. Însă, iată că Împărăția lui Dumnezeu începe chiar în acest mod. Transformarea condiției umane, transformarea lumii începe cu nașterea lui Isus, care schimbă complet perspectivele noastre, ca să ne introducă în perspectivele Împărăției lui Dumnezeu, care este o împărăție a dreptății, a păcii și a iubirii.

Dacă acum stăm cu ochii minții noastre și, poate, și cu ochii noștri trupești în fața tabloului Nașterii lui Isus în această lume și pentru această lume, putem observa, în gând, cum tabloul se lărgește, descoperindu-ne încă o perspectivă: aceea a chemării de a ne naște pentru Cer prin puterea Celui care este Dumnezeu cu noi, Lumină din Lumină, căci: „celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (In 1, 12-13). Iată, așadar, încă o lecție a Crăciunului: sărbătorind nașterea lui Isus din Fecioara Maria, celebrăm și speranța noastră fermă că după această viață pământească, ne vom naște pentru Cer, pentru o veșnică și fericită comuniune cu Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, preacucernici preoți, dragi persoane consacrate, vă doresc tuturor, din toată inima, Sărbători fericite și un An Nou cu sănătate, bucurie și pace!

Autor: IPS Ioan Robu
Copyright: ARCB.ro
Publicarea în original: 19.12.2013
Publicarea pe acest sit: 19.12.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns