Pastorala de Crăciun a IPS Ioan Robu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2009

Îmi vine-n gând cum am „sărbătorit” Crăciunul acum 20 de ani, în timpul revoluției. Din cauza gloanțelor care zburau nu departe de noi și pentru că ni s-a spus că nu avem voie să aprindem luminile în casă și în Catedrală; fiindcă se recomanda să nu se iasă pe stradă, pentru prima oară nu am celebrat Sfânta Liturghie în Catedrală nici în Noaptea nici în Ziua de Crăciun. A fost trist. Spiritul Crăciunului, lumina Nașterii Domnului nu ne-au adunat în bisericile Bucureștiului. Colindele nu au răsunat. A fost un Crăciun trăit sub apăsarea zgomotului armelor, a fricii și a nesiguranței. Așa am început drumul spre democrație, libertate, adevăr, bunăstare și spre orice vis legitim după căderea puterii comuniste. Și unde am ajuns în acești 20 de ani? Sigur că s-au realizat unele așteptări în viața Bisericii și a Statului. Totuși, câtă dezamăgire în inimile oamenilor, descurajare, disperare, revoltă, sărăcie, minciună, egoism, ură, dispreț și mai câte încă. Cum voi sărbători acum Crăciunul, la 20 de ani după revoluție? Sub apăsarea zgomotului lucrărilor de la clădirea de lângă Catedrală, sub frică și nesiguranță privind viitorul Catedralei, căci lângă noi se construiește, cu autorizație expirată și contestată de noi în justiție, în disprețul legii și al Bisericii catolice, sub ochii binevoitori și ocrotitori ai unor instituții statale. Îmi vine în minte un cuvânt din Evanghelia Sfântului Luca, unde este descrisă Nașterea lui Isus. „Pentru că nu era loc de găzduire pentru ei”. Așa cum ne-au tratat instituțiile statului în problema Catedralei, se pare că în cuvintele mai înainte citate găsim explicația. Se pare că nu este „loc de găzduire” nici pentru noi, catolicii, în fața Justiției române și nici în cea a puterii statale. Se pare. Și chiar dacă-mi amintesc de afirmația unui domn din Ministerul culturii și cultelor „că și așa Catedrala nu a fost bine plasată în acel loc”, chiar dacă va trebui odată să căutăm „găzduire” în altă parte, o vom face imitând Sfânta Familie.

Iubiți credincioși, iubiți confrați preoți și persoane consacrate, vă rog să mă scuzați că am părăsit tonul scrisorilor pastorale tradiționale și nu am dat glas mai mult sărbătorii și colindului, ci, mai degrabă, unei doine de jale. Aceasta este realitatea noastră și oricât am căutat să încep altfel scrisoarea de Crăciun, n-am reușit fără să spun, mai întâi, cele de mai sus.

Și totuși, Crăciunul nostru rămâne Crăciun adevărat, așa cum a fost acum mai bine de 2000 de ani, la Bethleem. Nouă, din această Biserică și din această Românie zbuciumată, ne spun îngerii precum odinioară păstorilor: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Luca 2,10-11). Da, să nu ne temem; să ne lăsăm în lumina Mântuitorului născut din Fecioara Maria, dar născut și-n inimile noastre, în inimile și chipurile tuturor celor pe care-i desfigurează ura și orice fel de mizerii. Mântuitorul are putere să ne vindece pe toți, de orice rău, numai să spunem din toată ființa noastră: „Mărire din înaltul cerurilor lui Dumnezeu și pe pământ pace oamenilor de bunăvoință” (Luca 2,14).

După modelul lui Dumnezeu care ni l-a dăruit pe Fiul Său, Mântuitorul lumii, să facem din trăirea Crăciunului o sărbătoare a dărniciei sufletești și a solidarității. M-am întrebat de multe ori ce a vrut să ne spună Dumnezeu prin tot ce am trăit în ultimul timp cu istoria Catedralei amenințate de clădirea alăturată. Și de multe ori am rămas cu întrebarea. Azi cred însă că vrea prin această experiență să ne cheme la o mare solidaritate cu cei nedreptățiți, cu cei care-și pierd casele și cărora li se dărâmă uneori bisericile, cu cei încercați și ispitiți de descurajare și deznădejde, cu cei pentru care nu există loc de găzduire, cu cei pierduți pe oceanul dezbinărilor și deziluziilor de tot felul, victime ale urii, ale egoismului și ai orbirii sufletești. Să descoperim cum să dăm glas îndemnului „Nu vă temeți” și să-i facem să simtă că le stăm aproape prin generozitatea noastră sufletească, prin rugăciunea noastră, arătându-le înaltul cerurilor lui Dumnezeu și vestindu-le pacea pe pământul oamenilor de bunăvoință.

Iubiți colegi preoți, la Evanghelia din Sărbătoarea Crăciunului citim că aproape de Betleem „erau unii păstori care trăiau pe câmp și păzeau turmele pe timpul nopții” (Luca 2,8). Și noi suntem păstori; adevărat, păstori de suflete. În parohiile unde lucrați, vă îndemn să aveți grijă de toți cei care v-au fost încredințați; dați maximă importanță celor care sunt în suferință spirituală sau materială, având curajul să mergeți până acolo încât dărnicia noastră în a ajuta să nu aibă margini. De exemplu, nu ezitați să dați toți banii parohiei și ai voștri pentru a-i ajuta pe cei săraci, familiile în dificultăți, și apoi vom vedea ce vom face. Solidaritatea noastră cu cei în dificultate trebuie să fie reală, constantă și totală, după modelul lui Isus care s-a dat totul pentru toți. E timp de noapte cel pe care îl trăim; noaptea deziluziilor, a urii și a tuturor egoismelor. Prin predica, solidaritatea și rugăciunea voastră, păstrați-i pe credincioșii noștri departe de orice noapte și statornici în lumina Domnului: a tăriei sufletești, a unității, a iubirii și a generozității spre binele tuturor. Rămâneți aproape de poporul credincios, mai ales acum când, parcă, simțim mai mult puterea întunericului; să fiți mereu adevărați păstori. Nu vă temeți! Copilul „înfășat și culcat în iesle” să vă inspire și să vă încurajeze, mângâindu-vă.

Dragi călugări, călugărițe și persoane consacrate. Și voi, împreună cu preoții, prin trăirea sfaturilor evanghelice, sunteți semne vii ale Împărăției lui Dumnezeu. Vă mulțumesc și vouă pentru lucrarea și strădaniile depuse spre binele poporului lui Dumnezeu și vă rog, în spiritul celor spuse mai sus preoților, să trăiți, în continuare, slujirea și solidaritatea după modelul Mântuitorului care s-a făcut tuturor toate, dăruind lumină și pace. Nu vă descurajați și nu vă lăsați cuprinși de nicio oboseală, mai ales în aceste timpuri tulburi, când crucea de fiecare zi devine tot mai grea. Nu vă temeți! Păstrați ca Maria, în inimile voastre, lumina și căldura Cuvântului lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși, nu pot uita tristețea zilelor din Crăciunul din timpul revoluției de acum 20 de ani, atunci când nu am putut să ne adunăm cu toții în jurul altarului pentru a sărbători Nașterea lui Cristos, atunci când Catedrala și bisericile noastre din București au rămas închise și în întuneric. Acum nu mai e ca atunci, dar trebuie să fim tari în fața încercărilor și statornici în primirea luminii Celui care s-a născut pentru a ne fi Mântuitor: lumina iubirii și a bunătății, a solidarității și a păcii.

Sărbători Fericite și La mulți ani!

Autor: IPS Ioan Robu
Copyright: ARCB.ro
Publicarea în original: 22.12.2009
Publicarea pe acest sit: 24.12.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns