Pastorala de Crăciun a IPS Ioan Robu

Scrisoare pastorală cu ocazia Crăciunului 2005
IPS Ioan Robu, Arhiepiscop romano-catolic
al Arhidiecezei de București

„Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi… după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ți le scriu și eu în mod sistematic”. Cu aceste cuvinte își începe Sf. Luca Evanghelia, și datorită cercetării făcute de el cunoaștem copilăria lui Isus așa cum era păstrată de memoria contemporanilor săi.

După ce ne descrie vestirea nașterii lui Ioan Botezătorul, vestirea nașterii lui Isus, vizita Mariei la Elisabeta și nașterea lui Ioan Botezătorul, iată cum prezintă nașterea lui Isus: „În zilele acelea, a venit un decret din partea împăratului August ca să se facă recensământ peste tot pământul”. Împăratul Cezar își luase și numele de Augustus care, în grecește, (Sebastos) înseamnă „vrednic de adorație”. Sfântul Luca, amintind acest titlu pretențios al unui rege pământesc, vrea să arate, prin contrast, cât de diferit este Dumnezeu: el se va naște ca un copil plăpând, asemenea tuturor copiilor acestui pământ.

„Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinus era guvernator al Siriei”. Se știe din istoria profană că acest recensământ a provocat o revoltă în populația țării, care cu greu, suporta dominația străină. Nu peste mulți ani, Isus se va găsi în fața unui alt guvernator, Ponțiu Pilat.

„Toți mergeau să fie înscriși, fiecare în cetatea sa. Și Iosif a urcat din Galileea către Iudeea, în cetatea lui David care se numește Betleem, întrucât era din casa și din familia lui David”. Iosif merge pe drumul său, convins fiind că Dumnezeu îi călăuzea pașii prin evenimentele acestei lumi. Legile recensământului duceau și spre împlinirea profețiilor. Cel care se va naște este „Mântuitorul” din casa și neamul lui David.

„Pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască și l-a născut pe fiul ei, primul născut”. Tatăl copilului pe care îl poartă Maria este Dumnezeu. Numai puterea Sa creatoare strălucește în această maternitate virginală. Fiu al Tatălui veșnic, fiu al Mariei Fecioare! Un copil fără aureolă în jurul capului, un copil simplu, gol.

„L-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei”. Așa avea loc cel mai mare eveniment din istoria omenească: Dumnezeu este de acum înainte și om; El este Dumnezeu cu noi. Dumnezeu înfășat și culcat în iesle.

„În același ținut erau unii păstori care trăiau pe câmp și păzeau turmele pe timpul nopții. Și le-a apărut un înger al Domnului și gloria Domnului i-a învăluit în lumină”. Iată pe cine a ales Dumnezeu mai întâi: pe cei desconsiderați, pe cei în afara legii. Dumnezeu îi iubește pe aceștia, îi preferă pentru că sunt mici și săraci. Până acum, în toată Biblia Gloria era semnul prezenței lui Dumnezeu, iar ea era rezervată templului din Ierusalim. De acum înainte, această Glorie”îi va învălui în lumină pe cei săraci, marginalizați, desconsiderați. „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25, 40).

„Îngerul le-a spus: Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul”. Vestea bucuriei este pentru toți; Mântuitorul este pentru toți. Cel născut și culcat în iesle este Cristos Domnul. Natura lui este divină, misiunea sa, la fel. A fost pus în iesle ca o hrană pentru noi. El ne va fi pâinea care va îndestula inimile tuturor săracilor. De aceea, să spunem cu îngerii: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu și pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubește” (Lc 2, 14)

Dacă trecem la Evanghelia Sfântului Ioan și căutăm acolo istorisirea nașterii lui Isus, vom găsi în primul capitol doar câteva fraze de o mare densitate, care încep astfel: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu (…) și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1, 1,14). Iată așadar cum ne spune într-o minunată sinteză apostolul Ioan că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om: „Cuvântul s-a făcut trup”. Reluând expresia Sfântului Ioan „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1, 14), Biserica numește întrupare faptul că Fiul lui Dumnezeu și-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. Într-un imn redat de Sfântul Paul, Biserica preamărește taina Întrupării: „Să aveți în voi aceleași simțiri care erau în Cristos Isus: El, deși din fire Dumnezeu, nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor; în toate arătându-se ca un om, s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe Cruce!” (Fil 2, 5-8). Scrisoarea către evrei vorbește despre același mister: „De aceea, intrând în lume, Cristos zice: Jertfă și prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. Ardere de tot și jertfă pentru păcat nu ți-au plăcut. Atunci am zis: Iată, vin (…) să fac voia ta” (Evr 10, 5-7, citând Ps 40, 7-9 LXX).

Credința în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinței creștine: „După aceasta recunoașteți duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturisește venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4, 2). Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii, de la începutul ei, atunci când cântă „marele mister al pietății”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3, 16).

De ce Cuvântul s-a făcut trup? Iată cum răspunde Catehismul Bisericii Catolice la această întrebare:

Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit și ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 In 4, 10). „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4, 14). „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3, 5).

Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaștem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viață prin El” (1 In 4, 9). „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In 3, 16).

Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfințenie: „Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine…” (Mt 11,29). „Eu sunt calea, adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14, 6). Iar Tatăl, pe muntele Schimbării la Față, poruncește: „Ascultați-l!” (Mc 9, 7). El este, de fapt, modelul Fericirilor și norma Legii noi: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (In 15, 12). Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui.

Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtași ai firii dumnezeiești” (2 Pt. 1, 4): Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, și Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel înfierea divină, să devină fiul lui Dumnezeu.

Participând în Sărbătoarea Crăciunului la Sfânta Liturghie și meditând cuvintele pe care le ascultăm din Scriptură, să-L adorăm și să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru iubirea Sa față de noi, pe care ne-a binecuvântat cu trimiterea Fiului său care s-a făcut trup și a locuit între noi.

Tuturor vă doresc Sărbători Fericite și Mulți Ani!

+ Ioan ROBU,
Arhiepiscop Mitropolit de București

Autor: IPS Ioan Robu
Copyright: ARCB.ro
Publicarea în original: 22.12.2005
Publicarea pe acest sit: 22.12.2005
Etichete: , ,

Lasă un răspuns