Novo millennio ineunte

Novo millennio ineunte

Scrisoare apostolică a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
adresată episcopatului, clerului și credincioșilor
la sfârșitul marelui jubileu al anului 2000

Confraților mei întru episcopat, preoților și diaconilor, călugărilor și călugărițelor, tuturor credincioșilor laici

1. La începutul noului mileniu, în timp ce se încheie marele jubileu pe parcursul căruia noi am celebrat cei două mii de ani de la nașterea lui Isus și se deschide pentru Biserică o nouă etapă a drumului său, în inima noastră răsună din nou cuvintele prin care Isus, după ce a vorbit mulțimii din barca lui Simon Petru, l-a invitat pe apostol „să înainteze în larg” pentru a pescui: „Duc in altum” (Lc 5,4). Petru și primii săi tovarăși s-au încrezut în cuvintele lui Cristos și și-au aruncat năvoadele. „Și, făcând aceasta, au prins așa o mare mulțime de pești încât li se rupeau năvoadele” (Lc 5,6).

Duc in altum! Aceste cuvinte răsună astăzi pentru noi și ne invită să ne aducem aminte cu recunoștință de trecut, să trăim cu pasiune prezentul, să ne deschidem cu încredere spre viitor: „Isus Cristos – cel de ieri și de astăzi – este același în vecii vecilor” (Evr 13,8).

În acest an, mare a fost bucuria Bisericii, care s-a dedicat contemplării chipului mirelui și Domnului ei. Mai mult ca niciodată, ea s-a făcut popor peregrin, călăuzit de acela care este „păstorul cel mare al oilor” (Evr 13,20). Cu un dinamism extraordinar, care a implicat atâția dintre membrii săi, poporul lui Dumnezeu, aici la Roma, ca și la Ierusalim și în toate Bisericile locale, a trecut prin „poarta sfântă” care este Cristos. Lui, care este scopul final al istoriei și unicul Mântuitor al lumii, Biserica și Duhul i-au strigat „Marana tha – Vino, Doamne Isuse” (cf. Ap 22,17.20; 1Cor 16,22).

Este imposibil să evaluezi evenimentul de har care a atins conștiințele în timpul anului. Dar în mod sigur, un „râu de apă vie”, acela care izvorăște în permanență „din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (cf. Ap 22,1), s-a revărsat asupra Bisericii. Este apa Duhului care potolește setea și care reînnoiește (cf. In 4,14). Este iubirea milostivă a Tatălui care, în Cristos, ni s-a revelat și dăruit încă o dată. La sfârșitul acestui an, putem să repetăm, cu bucurie reînnoită, imnul antic de recunoștință: „Lăudați pe Domnul, că este bun / în veac este îndurarea lui” (Ps 118/117,1).

2. De aceea, simt nevoia să mă adresez vouă, preaiubiților, pentru a împărtăși împreună imnul de laudă. Încă de la începutul pontificatului meu m-am gândit la acest an sfânt 2000 ca la un eveniment important. Am întrezărit în această celebrare o întâlnire providențială la care Biserica, la 35 de ani de la Conciliul Ecumenic Vatican II, va fi invitată să-și pună întrebări asupra reînnoirii sale, pentru a-și asuma cu un nou elan misiunea sa evanghelizatoare.

A corespuns jubileul acestui țel? Angajamentul nostru, cu eforturile noastre generoase și nelipsitele slăbiciuni, se află sub privirea lui Dumnezeu. Dar nu ne putem sustrage datoriei de recunoștință pentru „minunile” pe care Dumnezeu le-a săvârșit pentru noi. „Misericordias Domini in aeternum cantabo” (Ps 89/88,2).

În același timp, ceea ce s-a întâmplat sub ochii noștri cere să fie reconsiderat și, într-un anumit sens, descifrat, pentru a asculta ceea ce Duhul Sfânt, pe tot parcursul acestui an atât de intens, a spus Bisericii (cf. Ap 2,7.11.17 etc.).

3. Mai ales, preaiubiți frați și surori, noi avem datoria de a ne lansa către viitorul care ne așteaptă. De atâtea ori, în aceste ultime luni, am privit către noul mileniu care se deschide, trăind jubileul nu numai ca memorie a trecutului, ci și ca profeție a viitorului. Acum trebuie să ne folosim de harul primit, transformându-l în propuneri ferme și în direcții concrete de acțiune. Este o misiune la care eu doresc să invit toate Bisericile locale. În fiecare dintre ele, adunată în jurul episcopului său, în ascultarea cuvântului, în unirea fraternă și în „frângerea pâinii” (cf. Fap 2,42), este într-adevăr „prezentă și acționează Biserica lui Cristos: una, sfântă, catolică și apostolică”[1]. Misterul unicului popor al lui Dumnezeu se configurează mai ales în realitatea fiecărei Biserici, care face ca el să se adapteze la fiecare context și cultură.

Această înrădăcinare a Bisericii în timp și în spațiu reflectă, în ultimă analiză, însăși mișcarea întrupării. A venit timpul, așadar, ca fiecare Biserică – reflectând la ceea ce Duhul a spus poporului lui Dumnezeu în timpul acestui an special de har și chiar în timpul perioadei mai lungi de la Conciliul Vatican II la marele jubileu – să se angajeze la un examen al zelului său și să găsească un nou elan pentru angajamentul său spiritual și pastoral. În acest scop, doresc să ofer prin această scrisoare, la încheierea anului jubiliar, contribuția ministerului meu petrin, pentru ca Biserica să strălucească tot mai mult în diversitatea darurilor sale și în unitatea drumului său.

I. Întâlnirea cu Cristos, moștenirea marelui jubileu

4. „Îți mulțumim, Doamne, Dumnezeule atotputernic” (Ap 11,17). În bula de convocare a jubileului făceam urarea ca sărbătorirea celor două mii de ani de la misterul întrupării să fie trăită „ca imn de laudă unic și neîntrerupt adus Sfintei Treimi”[2] și în același timp „ca drum de reconciliere și ca semn autentic de speranță pentru toți cei care privesc la Cristos și la Biserica sa”[3]. Experiența anului jubiliar s-a modulat tocmai după aceste dimensiuni vitale, atingând momente de o intensitate care ne-au făcut aproape să atingem cu mâna prezența milostivă a lui Dumnezeu, de la care „vine orice dar bun și orice dar desăvârșit” (Iac 1,17).

Mă gândesc mai întâi la dimensiunea laudei. Într-adevăr, de aici pleacă întregul răspuns autentic de credință al revelării lui Dumnezeu în Cristos. Creștinismul înseamnă har, este surpriza unui Dumnezeu care nu se mulțumește să creeze lumea și omul, ci merge alături de creația sa și „după ce în trecut a vorbit, în multe rânduri și în multe chipuri, părinților noștri prin profeți, în aceste zile din urmă ne-a vorbit și nouă prin Fiul” (Evr 1,1-2).

În aceste zile din urmă! Da, jubileul ne-a făcut să simțim că două mii de ani de istorie au trecut fără să atenueze prospețimea acelui „astăzi”, prin care îngerii anunță păstorilor vestea minunată a nașterii lui Isus la Betleem: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Au trecut două mii de ani, dar mai mult ca niciodată rămâne vie proclamația pe care Isus o face despre propria sa misiune în sinagoga din Nazaret înaintea compatrioților uluiți, aplicându-și sieși profeția lui Isaia: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21). Au trecut două mii de ani, dar revine întotdeauna în mod mângâietor pentru păcătoșii care au nevoie de îndurare – și cine nu are nevoie de ea? – acel „astăzi” al mântuirii care, pe cruce, a deschis poarta împărăției lui Dumnezeu tâlharului căit: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis” (Lc 23,43).

„Plinirea timpului”

5. Coincidența acestui jubileu cu intrarea într-un nou mileniu a favorizat, cu siguranță, fără să ne lăsăm pradă câtuși de puțin fanteziilor milenariste, percepția misterului lui Cristos în vastul orizont al istoriei mântuirii. Creștinismul este o religie inserată în istorie! Într-adevăr, pe terenul istoriei, Dumnezeu a voit să stabilească o alianță cu Israel și să pregătească astfel nașterea Fiului său din sânul Mariei, la „plinirea timpului” (Gal 4,4). Considerat în misterul său divin și uman, Cristos este fundamentul și centrul istoriei, sensul și scopul ei ultim. De fapt, prin el, Cuvântul și imaginea Tatălui, „toate au fost făcute” (In 1,3; cf. Col 1,15). Întruparea sa, care își are apogeul în misterul pascal și în darul Duhului, constituie inima vibrantă a timpului, ora misterioasă în care împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat (cf. Mc 1,15), ba mai mult, și-a înfipt rădăcinile în istoria noastră, asemenea unei semințe destinată să devină un copac mare (cf. Mc 4,30-32).

„Glorie ție, Isuse Cristoase, astăzi și întotdeauna tu vei domni”. Cu acest cântec repetat de mii de ori, noi l-am contemplat în acest an pe Cristos așa cum ni-l prezintă Apocalipsul: „Alfa și omega, cel dintâi și cel din urmă, începutul și sfârșitul” (Ap 22,13). Și, contemplându-l pe Cristos, noi i-am adorat în același timp pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime unică și indivizibilă, mister inefabil în care toate își au începutul și împlinirea.

Purificarea memoriei

6. Pentru ca privirea noastră să devină mai pură pentru a contempla misterul, acest an jubiliar a fost cu tărie caracterizat de cererea de iertare. Și acest lucru a fost adevărat nu numai pentru fiecare persoană în parte, care și-a pus întrebări cu privire la propria viață, pentru a implora iertarea și a obține darul special al indulgenței, ci și pentru Biserica întreagă, care a voit să-și amintească de infidelitățile prin care mulți dintre fiii săi au aruncat, de-a lungul istoriei, o umbră pe chipul său de mireasă a lui Cristos.

Noi eram de mult timp dispuși pentru acest examen de conștiință, știind că Biserica însăși, cuprinzând în sânul său păcătoși, este „sfântă și are mereu nevoie de purificare”[4]. Întâlnirile științifice ne-au ajutat să identificăm acele aspecte în care spiritul evanghelic, de-a lungul primelor două milenii, nu a strălucit întotdeauna. Cum să uităm emoționanta liturgie din 12 martie 2000 când, în bazilica „Sfântul Petru”, fixându-mi privirea asupra Celui Răstignit, eu însumi m-am făcut vocea Bisericii, cerând iertare pentru păcatul tuturor fiilor săi? Această „purificare a memoriei” a întărit pașii noștri pe drumul spre viitor, făcându-ne în același timp mai umili și mai vigilenți în adeziunea noastră la evanghelie.

Martori ai credinței

7. Conștiința penitențială vie nu ne-a împiedicat totuși să aducem glorie Domnului pentru cât a făcut de-a lungul secolelor, în special în secolul pe care îl lăsăm în urmă, încredințând Bisericii sale o mare ceată de sfinți și martiri. Pentru unii dintre ei anul jubiliar a fost anul beatificării sau al canonizării. Sfințenia – fie că se referă la papii bine cunoscuți ai istoriei, fie la figurile umile ale laicilor sau ale persoanelor consacrate, de la un continent la altul al pământului – a apărut, mai mult ca niciodată, ca o dimensiune care exprimă cel mai bine misterul Bisericii. Mesaj elocvent, care nu are nevoie de cuvinte, ea reprezintă pe viu chipul lui Cristos.

Apoi, cu ocazia anului sfânt, s-a făcut mult pentru a aduna prețioasele memorii ale martorilor credinței din secolul al XX-lea. Noi i-am comemorat în ziua de 7 mai 2000, împreună cu reprezentanții altor Biserici și comunități ecleziale, în cadrul sugestiv de la Colosseum, simbol al vechilor persecuții. Este o moștenire care nu trebuie să se piardă; trebuie să se păstreze o recunoștință veșnică și o reînnoită propunere de imitare.

Biserica peregrină

8. Mergând pe urmele sfinților, nenumărați fii ai Bisericii au venit aici, la Roma, la mormintele apostolilor, din dorința de a profesa propria credință, de a-și mărturisi propriile păcate și de a primi iertarea care mântuiește. În acest an, privirea mea n-a fost impresionată numai de mulțimile care au umplut Piața „Sfântul Petru” în timpul multor celebrări. Foarte des, eu m-am oprit să privesc șirurile lungi de pelerini, care așteptau răbdători să poată trece prin poarta sfântă. Încercam să-mi imaginez în fiecare dintre ei istoria unei vieți alcătuite din bucurii, neliniști, suferințe; o istorie întâlnită de Cristos și care, în dialogul cu el, își relua drumul său de speranță.

Observând apoi șuvoiul continuu al grupurilor, scoteam din acesta o imagine concretă a Bisericii peregrine, a acelei Biserici situate, cum spunea sfântul Augustin, „între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu”[5]. Nu ne-a fost dat să observăm decât imaginea exterioară a acestui eveniment singular. Cine poate măsura minunile de har care s-au realizat în suflete? Se cuvine să tăcem și să adorăm, încrezându-ne cu umilință în lucrarea misterioasă a lui Dumnezeu și cântând iubirea sa infinită: „Misericordias Domini in aeternum cantabo!”

Tinerii

9. Numeroasele întâlniri jubiliare au adunat categoriile cele mai diverse de persoane, înregistrând o participare cu adevărat impresionantă, care uneori a supus la o probă dură misiunea organizatorilor și a animatorilor, fie ei bisericești sau civili. Doresc să profit de această scrisoare pentru a exprima tuturor mulțumirile mele cele mai cordiale. Dar mai presus de cifre, ceea ce m-a emoționat foarte mult a fost constatarea angajării serioase la rugăciune, la reflecție, la comuniune, care s-a manifestat cel mai mult în momentul acestor întâlniri.

Și cum să nu ne amintim în mod special întâlnirea plină de bucurie și entuziastă a tinerilor? Dacă există o imagine a jubileului din anul 2000 care, mai mult decât altele, va rămâne vie în memorie, aceasta este, cu siguranță, aceea a mulțimii de tineri cu care am putut stabili un fel de dialog privilegiat, fondat pe o simpatie reciprocă și o înțelegere profundă. Așa a fost încă din momentul în care le-am urat bun venit în Piața „Sfântul Ioan” din Lateran și în Piața „Sfântul Petru”. Apoi i-am văzut răspândindu-se prin oraș, plini de bucurie, așa cum trebuie să fie tinerii, dar și gânditori, dornici de rugăciune, de „sens”, de prietenie adevărată. Nu va fi ușor nici pentru ei, nici pentru toți cei care i-au observat, să șteargă din memorie acea săptămână în care Roma a devenit „tânără împreună cu tinerii”. Nu va fi posibil să uităm celebrarea de la Tor Vergata.

Încă o dată, tinerii s-au revelat pentru Roma și pentru Biserică un dar special al Duhului lui Dumnezeu. Există uneori, atunci când se privește spre tineri, cu problemele și slăbiciunile care-i marchează în societatea contemporană, o tendință spre pesimism. Jubileul tinerilor ne-a surprins, încredințându-ne, în schimb, mesajul unui tineret care exprimă o dorință profundă, în ciuda posibilelor ambiguități, spre acele valori autentice care își au plinătatea în Cristos. Nu este oare Cristos secretul adevăratei libertăți și al bucuriei profunde a inimii? Nu este Cristos prietenul suprem și totodată educatorul oricărei prietenii autentice? Dacă Isus Cristos este prezentat tinerilor cu adevăratul său chip, ei îl simt ca un răspuns convingător și sunt capabili să recepteze mesajul său, chiar dacă el este exigent și marcat de cruce. De aceea, vibrând la entuziasmul lor, nu am ezitat să le cer o alegere radicală de credință și de viață, indicându-le o datorie minunată: aceea de a deveni „străjerii dimineții” (cf. Is 21,11-12) în zorii noului mileniu.

Pelerini de diverse categorii

10. Evident, nu pot să mă opresc asupra detaliilor fiecărui eveniment jubiliar. Fiecare dintre ele a avut caracterul său propriu și a lăsat mesajul său nu numai celor care au participat la el în mod direct, ci și tuturor celor care au luat cunoștință de el sau au participat la el de la distanță prin mass-media. Cum să nu ne amintim atmosfera festivă a primei mari întâlniri dedicate copiilor? A începe cu ei însemna, într-un oarecare mod, a respecta avertismentul lui Isus: „Lăsați copiii să vină la mine” (Mc 10,14). Însemna poate chiar mai mult, și anume repetarea gestului pe care el l-a făcut atunci când „a pus în mijlocul lor” un copil și l-a făcut însuși simbolul atitudinii pe care trebuie s-o asumăm dacă vrem să intrăm în împărăția lui Dumnezeu (cf. Mt 18,2-4).

Astfel, într-un anumit sens, pe urmele copiilor au venit să ceară milostivirea jubiliară categoriile cele mai diverse de adulți: de la bătrâni la bolnavi și la persoane cu handicap, de la muncitorii din uzine și din agricultură la sportivi, de la artiști la profesori universitari, de la episcopi și preoți la persoane consacrate, de la oameni politici la jurnaliști și până la militari, au venit să confirme sensul slujirii lor, o slujire a păcii.

O mare amploare a avut-o adunarea muncitorilor care a avut loc la 1 mai, de tradiționala sărbătoare a muncii. Lor le-am cerut să trăiască spiritualitatea muncii, să-i imite pe sfântul Iosif și pe Isus însuși. Jubileul lor mi-a oferit, în plus, ocazia de a lansa o urgentă invitație de a corecta dezechilibrelor economice și sociale care există în lumea muncii și de a administra cu hotărâre procesele de globalizare economică în funcție de solidaritatea și de respectul datorat fiecărei persoane umane.

Copiii, cu veselia lor de nestăvilit, au revenit pentru jubileul familiilor, în care au fost prezentați lumii ca „primăvara familiei și a societății”. Această întâlnire jubiliară a fost într-adevăr elocventă: numeroase familii provenind din diferite regiuni ale lumii au venit să ia, cu o fervoare reînnoită, lumina lui Cristos cu privire la planul originar al lui Dumnezeu referitor la ele (cf. Mc 10,6-8; Mt 19,4-6). Ele s-au angajat să o transmită unei culturi care riscă să piardă, într-un mod tot mai îngrijorător, însuși sensul căsătoriei și al instituției familiale.

Una dintre întâlnirile cele mai emoționante este aceea pe care am avut-o cu deținuții de la „Regina caeli”. Am citit în ochii lor suferința, dar și regretul și speranța. Pentru ei jubileul a fost într-un mod cu totul special un „an al iertării”.

În fine, în ultimele zile ale anului, foarte simpatică a fost întâlnirea cu „lumea spectacolului„, care exercită o mare putere de atracție asupra spiritului oamenilor. Le-am amintit persoanelor angajate în acest domeniu că au marea responsabilitate de a propune, printr-un plăcut divertisment, mesaje pozitive, sănătoase din punct de vedere moral, capabile să insufle încredere și dragoste de viață.

Congresul Euharistic Internațional

11. În logica acestui an jubiliar, o semnificație aparte trebuia să o aibă Congresul Euharistic Internațional. Și a avut-o! Dacă Euharistia înseamnă sacrificiul lui Cristos care se face prezent printre noi, se putea ca prezența sa reală să nu fie în centrul anului sfânt consacrat întrupării Cuvântului? Tocmai de aceea, acest an a fost prevăzut ca un an „intens euharistic”[6] și așa am încercat noi să-l trăim. În același timp, cum putea lipsi, alături de rememorarea nașterii Fiului, cea a mamei sale? Maria a fost prezentă în celebrarea jubiliară, nu numai cu ocazia întâlnirilor semnificative, ci mai ales prin marele act de consacrare prin care, alături de o parte semnificativă a episcopatului mondial, am încredințat grijii sale materne viața bărbaților și a femeilor noului mileniu.

Dimensiunea ecumenică

12. Se va înțelege că îmi este natural să vorbesc mai ales despre jubileul văzut din Scaunul lui Petru. Nu uit totuși că am voit eu însumi ca această celebrare a sa să aibă loc în aceeași măsură și în Bisericile particulare; acolo cea mai mare parte a credincioșilor a putut obține haruri speciale și, îndeosebi, indulgența legată de anul jubiliar. Oricum, rămâne semnificativ faptul că numeroase dieceze au simțit dorința de a veni și aici, la Roma, cu grupuri numeroase de credincioși. Cetatea Eternă a arătat astfel încă o dată rolul său providențial de loc în care bogățiile și darurile fiecărei Biserici, și chiar ale fiecărei țări și ale fiecărei culturi, se armonizează în „catolicitate”, pentru ca unica Biserică a lui Cristos să manifeste în mod tot mai elocvent misterul său de sacrament al unității[7].

De asemenea, am recomandat ca în programul anului jubiliar să se rezerve o atenție specială dimensiunii ecumenice. Ce ocazie mai bună există pentru a încuraja calea spre comuniunea deplină, ca însăși celebrarea comună a nașterii lui Cristos? Multe eforturi au fost făcute în acest scop, și rămâne luminoasă întâlnirea ecumenică din bazilica „Sfântul Paul”, la 18 ianuarie 2000, când, pentru prima oară în istorie, o poartă sfântă a fost deschisă împreună de succesorul lui Petru, de primatul anglican și de un mitropolit al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, în prezența reprezentanților Bisericilor și ai comunităților ecleziale din lumea întreagă. Pe această linie au avut loc și unele întâlniri importante cu patriarhi ortodocși și conducători ai altor confesiuni creștine. Îmi amintesc, în special, de recenta vizită a Sanctității sale Karekin al II-lea, patriarh și catolicos suprem al tuturor armenilor. De asemenea, mulți credincioși din alte Biserici și comunități ecleziale au participat la diferite categorii de întâlniri jubiliare. Drumul ecumenic rămâne, desigur, obositor, poate lung, dar ne însuflețește speranța că suntem călăuziți de prezența Celui Înviat și de puterea inepuizabilă a Duhului său, capabil de surprize mereu noi.

Pelerinajul în Țara Sfântă

13. Cum să nu amintesc apoi jubileul meu personal pe drumurile Țării Sfinte? Aș fi dorit să-l încep în orașul Ur al caldeenilor, pentru a merge aproape în mod sensibil pe urmele lui Abraham, „tatăl nostru în credință” (cf. Rom 4,11-16). A trebuit însă să mă mulțumesc numai cu o etapă spirituală, cu sugestiva „liturgie a cuvântului” celebrată pe 23 februarie în aula Paul al VI-lea. Imediat după aceea a avut loc pelerinajul propriu-zis, urmând itinerarul istoriei mântuirii. Am avut astfel bucuria de a mă opri pe muntele Sinai, unde a avut loc darul decalogului și al primei alianțe. O lună mai târziu am reluat drumul, ajungând la muntele Nebo și mergând apoi în aceleași locuri care au fost locuite și sfințite de Răscumpărătorul. Este greu să-mi exprim emoția pe care am trăit-o având posibilitatea să venerez locurile nașterii și vieții lui Cristos, la Betleem și la Nazaret, să celebrez Euharistia în Cenacol, în același loc al instituirii ei, să meditez din nou misterul crucii pe Golgota, unde el și-a dat viața pentru noi. În acele locuri încă atât de zbuciumate și chiar recent îndoliate de violență, am putut experimenta o primire extraordinară nu numai din partea fiilor Bisericii, ci și din partea comunităților israeliene și palestiniene. Profundă a fost apoi emoția mea în timpul rugăciunii la Zidul Plângerii și în vizita la Mausoleul „Yad Vashem”, teribilă amintire a victimelor din lagărele naziste de exterminare. Acel pelerinaj a fost un moment de fraternitate și de pace, pe care îmi place să-l consider ca unul dintre cele mai frumoase daruri ale evenimentului jubiliar. Rememorând climatul trăit în acele zile, nu pot să nu-mi exprim dorința arzătoare a unei soluționări rapide și juste a problemelor încă existente în acele locuri sfinte, la fel de dragi evreilor, creștinilor și musulmanilor.

Datoria internațională

14. Jubileul a fost, de asemenea – și nu se putea să fie altfel -, un mare eveniment al carității. Încă din anii pregătitori, am făcut apel pentru o mai mare și mai laborioasă atenție față de problemele sărăciei care torturează încă lumea. O semnificație specială a avut-o, sub acest aspect, problema datoriei internaționale a țărilor sărace. În ce privește aceste țări, un gest de generozitate s-a aflat în însăși logica jubileului, care, în configurația sa biblică originară, era chiar timpul în care comunitatea se angaja să restabilească dreptatea și solidaritatea în raporturile dintre persoane, mergând până la a restitui bunurile materiale care le-au fost sustrase. Sunt fericit să constat că, recent, parlamentele din numeroase state creditoare au votat o substanțială reducere a datoriei bilaterale care greva țările cele mai sărace și mai îndatorate. Îmi exprim dorința ca guvernele respective să finalizeze, în timp scurt, aceste decizii parlamentare. Chestiunea datoriei multilaterale contractate de țările cele mai sărace față de organismele financiare internaționale s-a dovedit mai problematică. Este de dorit ca statele membre ale acestor organizații, mai ales acelea care au mai mare putere decizională, să reușească să găsească acele consensuri necesare pentru a ajunge la soluționarea rapidă a unei probleme de care depinde procesul dezvoltării din numeroase țări, cu grave consecințe pentru situația economică și existențială a multor persoane.

Un dinamism nou

15. Acestea sunt numai câteva dintre liniile mai importante ale experienței jubiliare. Ea lasă întipărite în noi multe amintiri. Dar, dacă am vrea să rezumăm la nucleul esențial marea moștenire pe care aceasta ne-o încredințează, nu aș ezita să o găsesc în contemplarea chipului lui Cristos: considerat în trăsăturile sale istorice și în misterul său, primit în prezența sa multiplă în Biserică și în lume, mărturisit ca sens al istoriei și lumină a drumului nostru.

Acum trebuie să privim înainte, trebuie să „înaintăm în larg”, încrezători în cuvintele lui Cristos: Duc in altum! Ceea ce noi am făcut în acest an nu poate să justifice o senzație de mulțumire și, cu atât mai puțin, să ne ducă la o atitudine de demobilizare. Dimpotrivă, experiențele trăite trebuie să trezească în noi un dinamism nou, care să ne provoace să investim în inițiative concrete entuziasmul pe care l-am resimțit. Isus însuși ne avertizează: „Nimeni care pune mâna pe plug și privește înapoi nu este vrednic de împărăția lui Dumnezeu” (Lc 9,62). În ceea ce privește împărăția cerurilor, nu există timp pentru a privi înapoi și cu atât mai puțin pentru a te abandona leneviei. Ne așteaptă multe lucruri de făcut și de aceea trebuie să stabilim un eficient program pastoral postjubiliar.

Este totuși important ca tot ceea ce ne vom propune, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fie adânc înrădăcinat în contemplație și în rugăciune. Timpul în care trăim este unul de mișcare continuă, care merge adesea până la agitație, cu riscul de „a face pentru a face”. Trebuie să rezistăm acestei tentații, căutându-l pe „a fi” înaintea lui „a face”. Să ne amintim, în acest sens, reproșul lui Isus adresat Martei: „Pentru multe te mai îngrijești și te frămânți; însă un singur lucru este necesar” (Lc 10,41-42). În acest spirit, înainte de a propune reflecției voastre câteva direcții de acțiune, doresc să vă fac părtași de câteva elemente de meditație asupra misterului lui Cristos, fundament absolut al întregii noastre activități pastorale.

II. Un chip de contemplat

16. „Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,21). Această cerere, făcută apostolului Filip de câțiva greci care au mers în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paștelui, a răsunat în mod spiritual și în urechile noastre în acest an jubiliar. Asemenea acelor pelerini de acum două mii de ani, oamenii din timpul nostru, uneori în mod involuntar, cer credincioșilor de astăzi nu numai să le „vorbească” despre Cristos, ci, într-un anumit sens, să-l și „arate” lor. Nu a primit oare Biserica misiunea de a face să strălucească lumina lui Cristos în fiecare perioadă istorică, de a face să strălucească chipul său și înaintea generațiilor noului mileniu?

Totuși, mărturia noastră ar fi săracă într-un mod inacceptabil dacă nu am fi mai întâi noi înșine contemplatori ai chipului său. Marele jubileu ne-a ajutat, fără îndoială, să o facem într-o manieră mai profundă. La încheierea jubileului, în timp ce reluăm drumul vieții obișnuite, păstrând în noi bogăția experiențelor trăite în această perioadă cu totul specială, privirea noastră rămâne mai mult ca niciodată fixată asupra chipului Domnului.

Mărturia Evangheliilor

17. Contemplarea chipului lui Cristos nu poate decât să se inspire din tot ceea ce spune, referitor la el, Sfânta Scriptură, care este, de la început până la sfârșit, străbătută de misterul său, în mod voalat arătat în Vechiul Testament, deplin revelat în Noul Testament, așa încât sfântul Ieronim afirmă cu tărie: „Necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos însuși”[8]. Rămânând ancorați în Scriptură, ne deschidem la lucrarea Duhului Sfânt (cf. In 15,26), care se află la originea acelor scrieri, și în același timp la mărturia apostolilor (cf. In 15,27), care au trăit pe viu experiența lui Cristos, Cuvântul vieții, l-au văzut cu ochii lor, l-au auzit cu urechile lor, l-au atins cu mâinile lor (cf. 1In 1,1).

Ceea ce ajunge la noi prin mijlocirea lor este o viziune de credință, susținută de o mărturie istorică exactă, o mărturie veridică pe care Evangheliile, în ciuda redactării lor complexe și a scopului lor inițial catehetic, ne-o oferă într-o manieră deplin credibilă[9].

18. În realitate, Evangheliile nu pretind să fie o biografie completă a lui Isus conform canoanelor științei istorice moderne. Totuși, din ele, chipul Nazarineanului apare cu un fundament istoric sigur, de vreme ce evangheliștii s-au preocupat să-l contureze adunând mărturii credibile (cf. Lc 1,3) și lucrând pe documente supuse discernământului vigilent al Bisericii. Pe baza acestor mărturii, ei au perceput, sub acțiunea luminătoare a Duhului Sfânt, faptul tulburător din punct de vedere uman al nașterii feciorelnice a lui Isus din Maria, soția lui Iosif. De la cei care l-au cunoscut în timpul celor aproximativ 30 de ani petrecuți de el la Nazaret (cf. Lc 3,23), ei au cules date despre viața sa de „fiu al tâmplarului” (Mt 13,55) și „tâmplar” el însuși, bine plasat în rândul rudelor sale (cf. Mc 6,3). Au înregistrat religiozitatea care îl îndemna să meargă cu ai săi în pelerinajul anual la templul din Ierusalim (cf. Lc 2,41) și, mai ales, care îl făcea să frecventeze în mod obișnuit sinagoga din orașul său (cf. Lc 4,16).

Fără ca totuși să constituie o dare de seamă organică și detaliată, datele devin apoi mai abundente pentru perioada vieții publice, începând cu momentul în care tânărul galileean este botezat de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului. Întărit de mărturia venită de sus, conștient că este „Fiul preaiubit” (Lc 3,22), Isus își începe predica sa despre venirea împărăției lui Dumnezeu, arătându-ne exigențele și puterea ei prin cuvintele și semnele de har și milostivire. Evangheliile ni-l prezintă astfel pe drum, prin orașe și sate, însoțit de cei doisprezece apostoli aleși de el (cf. Mc 3,13-19), de un grup de femei care îl ajută (cf. Lc 8,2-3), de mulțimile care îl caută sau îl urmează, de bolnavii care invocă puterea sa de vindecare, de interlocutorii care ascultă, cu mai mult sau mai puțin beneficiu, cuvintele sale.

Relatarea Evangheliilor converge apoi în a arăta tensiunea crescândă care se observă între Isus și grupurile bine văzute ale societății religioase din timpul său, până la criza finală care își are epilogul dramatic pe Golgota. Este ora întunericului, urmată de o auroră nouă, radioasă și definitivă. De fapt, scrierile evanghelice se termină arătându-ni-l pe Nazarinean victorios asupra morții, ne arată mormântul său gol și îl urmează în seria de apariții în care discipolii, mai întâi perplecși și stupefiați, apoi plini de o bucurie de nespus, îl experimentează viu și strălucitor și primesc de la el darul Duhului (cf. In 20,22) și mandatul de a vesti evanghelia la „toate națiunile” (Mt 28,19).

Calea credinței

19. „Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20). Chipul pe care apostolii l-au contemplat după înviere era același chip al acelui Isus cu care ei au trăit circa trei ani și care acum îi convingea despre adevărul minunat al noii sale vieți, arătându-le „mâinile și coasta” (cf. In 20,20). Fără îndoială, nu a fost ușor de crezut. Ucenicii din Emaus au crezut numai după un itinerar spiritual greu (cf. Lc 24,13-35). Apostolul Toma a crezut numai după ce a constatat minunea (cf. In 20,24-29). În realitate, deși s-a văzut și s-a atins trupul său, numai credința putea să traverseze în mod deplin misterul acelui chip. Aceasta era o experiență pe care discipolii trebuie să o fi trăit deja în viața istorică a lui Cristos, prin întrebările care le veneau în minte de fiecare dată când se simțeau interpelați de gesturile și de cuvintele sale. Nu se ajunge cu adevărat la Isus decât pe calea credinței, printr-un drum a cărui etape însăși Evanghelia pare să ni le traseze în scena bine cunoscută din Cezareea lui Filip (cf. Mt 16,13-20). Aproape făcând un fel de prim bilanț al misiunii sale, Isus îi întreabă pe discipoli cine anume crede „lumea” că este el. Primește răspunsul: „Unii, Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții, Ieremia sau unul dintre profeți” (Mt 16,14). Cu siguranță un răspuns bun, dar departe încă – și cât de mult! – de adevăr. Poporul ajunge să întrevadă dimensiunea religioasă cu adevărat excepțională a acestui rabbi care vorbește într-un mod atât de fascinant, dar nu reușește să-l plaseze mai presus de acei oameni ai lui Dumnezeu care au marcat istoria Israelului. În realitate, Isus este cu totul altul! Ceea ce el așteaptă de la ai „săi” este tocmai acest pas ulterior de cunoaștere, care privește profunzimea persoanei sale: „Dar voi, cine spuneți că sunt?” (Mt 16,15). Numai credința mărturisită de Petru, și împreună cu el de Biserica din toate timpurile, conduce la centru, atingând profunzimea misterului: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16).

20. Cum a ajuns Petru la această credință? Și ce anume ni se cere nouă dacă vrem să mergem pe urmele sale tot mai convinși? Matei ne dă o indicație clară prin cuvintele cu care Isus primește mărturisirea lui Petru: „Nu carnea și sângele ți-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17). Expresia „carne și sânge” evocă omul și modul obișnuit de cunoaștere. În cazul lui Isus, acest mod obișnuit nu este suficient. Este necesar un har de „revelație” care vine de la Tatăl (cf. Mt 16,17). Luca ne oferă o indicație care merge în aceeași direcție, atunci când notează că acest dialog cu discipolii s-a desfășurat „în timp ce Isus se afla la o parte, în rugăciune” (Lc 9,18). Aceste două indicii vor să ne facă să conștientizăm faptul că la contemplarea deplină a chipului Domnului nu ajungem numai cu forțele noastre, ci lăsându-ne conduși de har. Numai experiența tăcerii și a rugăciunii oferă orizontul potrivit în care se poate maturiza și dezvolta cunoașterea cea mai adevărată, fidelă și coerentă a acelui mister, care își are exprimarea culminantă în solemna proclamație a evanghelistului Ioan: „Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (In 1,14).

Profunzimea misterului

21. Cuvântul și trupul, gloria divină și locuința sa printre oameni! În unirea intimă și inseparabilă a acestor două polarități se află identitatea lui Cristos, conform formulării clasice a Conciliului din Calcedon (451): „o persoană în două naturi”. Persoana este numai și numai aceea a Cuvântului veșnic, Fiul Tatălui. Cele două naturi, fără nici o confuzie, dar și fără nici o separare posibilă, sunt natura divină și cea umană[10].

Suntem conștienți de caracterul limitat al conceptelor și cuvintelor noastre. Formula, deși umană, este totuși meticulos cântărită în conținutul său doctrinar și ne permite să accedem, într-un anumit mod, la profunzimea misterului. Da, Isus este Dumnezeu adevărat și om adevărat! Asemenea apostolului Toma, Biserica este invitată fără încetare de Cristos să-i atingă rănile, adică să-l recunoască în plinătatea umanității sale primite de la Maria, dată la moarte, transfigurată de înviere: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea” (In 20,27). Asemenea lui Toma, Biserica se prosternează, adorându-l pe Cel Înviat, în plinătatea splendorii sale divine și exclamă în permanență: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20,28).

22. „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Această strălucitoare prezentare a misterului lui Cristos făcută de Ioan este confirmată de întregul Nou Testament. Apostolul Paul se situează pe aceeași linie atunci când afirmă că Fiul lui Dumnezeu este „născut după trup din descendența lui David” (Rom 1,3; cf. 9,5). Dacă astăzi, cu raționalismul răspândit în numeroase sfere ale culturii contemporane, mai ales credința în divinitatea lui Cristos este aceea care creează probleme, în alte contexte istorice și culturale a existat mai curând tendința de a reduce sau de a face să dispară caracterul concret și istoric al umanității lui Isus. Dar pentru credința Bisericii este esențial și de nerenunțat să se afirme că, într-adevăr, Cuvântul „s-a făcut trup” și-a asumat toate dimensiunile umanului, în afară de păcat (cf. Evr 4,15). În această perspectivă, întruparea este cu adevărat o kenosis, o „despuiere” din partea Fiului lui Dumnezeu de acea glorie pe care el o posedă din veșnicie (cf. Fil 2,6-8; 1Pt 3,18).

Pe de altă parte, această umilire a Fiului lui Dumnezeu nu este scop pentru sine însuși; ea tinde mai curând spre deplina glorificare a lui Cristos, chiar și în umanitatea sa: „Pentru aceasta și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din ceruri, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt, și orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,9-11).

23. „Fața ta, Doamne, o caut” (Ps 27/26,8). Aspirația veche a psalmistului nu putea să fie împlinită într-un mod mai amplu și mai surprinzător decât în contemplarea chipului lui Cristos. În el, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu adevărat și a făcut „să strălucească fața sa peste noi” (cf. Ps 67/66,2). Fiind Dumnezeu și om în același timp, el ne revelează și chipul autentic al omului, „îl dezvăluie pe deplin omului pe om”[11].

Isus este „omul nou” (Ef 4,24); cf. Col 3,10) care cheamă omenirea răscumpărată să participe la viața sa divină. În misterul întrupării sunt puse bazele unei antropologii care poate să meargă dincolo de propriile sale limite și de propriile sale contradicții pentru a se îndrepta spre Dumnezeu însuși și, mai mult încă, spre ținta „divinizării”, prin inserarea în Cristos a omului răscumpărat, admis în intimitatea vieții trinitare. Sfinții părinți au insistat mult asupra acestei dimensiuni soteriologice a misterului întrupării: numai pentru că Fiul lui Dumnezeu a devenit cu adevărat om, omul poate, în el și prin el, să devină în mod real fiul lui Dumnezeu[12].

Chipul Fiului

24. Această identitate divino-umană reiese în mod evident din Evanghelii, care ne oferă o serie de elemente grație cărora noi putem să intrăm în acea „zonă-frontieră” a misterului care este conștiința pe care Cristos o are despre sine. Biserica nu se îndoiește că în relatările lor, evangheliștii, inspirați de sus, au perceput corect în cuvintele rostite de Isus adevărul despre persoana sa și despre conștiința pe care o avea despre sine. Oare nu tocmai aceasta vrea să ne spună Luca, adunând primele cuvinte ale lui Isus, la numai 12 ani, în templul din Ierusalim? El apare deja atunci conștient că este într-o relație unică cu Dumnezeu, aceea de „Fiu”. De fapt, mamei sale, care îi mărturisește îngrijorarea cu care ea însăși și Iosif l-au căutat, Isus îi răspunde: „Cum de m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). Nu ne miră, așadar, că la maturitate, limbajul său exprimă într-o manieră categorică profunzimea misterului său, așa cum este subliniat din belșug fie de Evangheliile sinoptice (cf. Mt 11,27; Lc 10,22), fie, mai ales, de evanghelistul Ioan. În conștiința pe care o are despre el însuși, Isus nu are nici o îndoială: „Tatăl este în mine și eu în Tatăl” (In 10,38).

Oricât ar fi permis să considerăm că, datorită condiției umane care îl făcea să crească „în înțelepciune, statură și har” (Lc 2,52), progresa și conștiința umană a misterului său până la exprimarea deplină a umanității sale glorificate, nu există nici o îndoială că Isus, în existența sa istorică, avea deja conștiința identității sale de Fiu al lui Dumnezeu. Ioan subliniază acest lucru, afirmând că în definitiv el a fost respins și condamnat din această cauză: de fapt, căutau să-l omoare „căci nu numai că nu ținea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu” (In 5,18). În scena de la Ghetsemani și Golgota, conștiința umană a lui Isus va fi supusă la cea mai dură încercare. Dar nici drama pătimirii, nici moartea nu vor reuși să știrbească certitudinea sa senină că este Fiul Tatălui ceresc.

Chipul îndurerat

25. Contemplarea chipului lui Cristos ne conduce astfel să abordăm aspectul cel mai paradoxal al misterului său, care se revelează în ora extremă, ora crucii. Mister în mister, înaintea căruia ființa umană nu poate decât să se prosterne în adorație.

Intensitatea scenei agoniei din Grădina Măslinilor trece prin fața privirii noastre. Isus, copleșit de previziunea încercării care îl așteaptă, singur înaintea lui Dumnezeu, îl invocă în maniera sa obișnuită și tandră de încredere: „Abba, Tată”. Îi cere să îndepărteze de la el, dacă este posibil, potirul suferinței (cf. Mc 14,36). Însă Tatăl pare că nu vrea să asculte glasul Fiului. Pentru a reda omului chipul Tatălui, Isus a trebuit nu numai să asume chipul omului, ci să se împovăreze și cu „chipul” păcatului. „Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor 5,21).

Nu vom înceta niciodată să explorăm profunzimea de nepătruns a acestui mister. Întreaga asprime a acestui paradox se manifestă în strigătul de durere aparent disperat pe care Isus îl înalță pe cruce: „Eloí, Eloí, léma sabactáni? care înseamnă Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Este oare posibil să ne imaginăm o suferință mai mare, o obscuritate mai densă? În realitate, „de ce”-ul neliniștit pe care Isus îl adresează Tatălui cu primele cuvinte ale Psalmului 22, păstrând întregul realism al unei dureri de nespus, se iluminează cu sensul întregii rugăciuni în care psalmistul unește, într-un amestec emoționant de sentimente, suferința și încrederea. Într-adevăr, psalmul continuă: „În tine au nădăjduit părinții noștri / au nădăjduit și tu i-ai eliberat […] Nu te depărta de mine, / căci se apropie restriștea și nu am ajutor” (Ps 22/21,5.12).

26. Preaiubiți frați și surori, strigătul lui Isus pe cruce nu exprimă neliniștea unui om disperat, ci rugăciunea Fiului care oferă Tatălui viața sa din iubire, pentru mântuirea tuturor. În timp ce el se identifică cu păcatul nostru, „abandonat” de Tatăl, el se „abandonează” în mâinile Tatălui. Ochii săi rămân fixați asupra Tatălui. Tocmai datorită cunoașterii și experienței pe care el singur o are despre Dumnezeu, chiar și în acest moment de obscuritate el vede în mod limpede gravitatea păcatului și suferă pentru el. Numai el, care îl vede pe Tatăl și se bucură deplin de el, experimentează până la capăt ce anume înseamnă a rezista prin păcat la iubirea sa. Înainte chiar și mult mai mult decât în trup, patima sa este suferință atroce a sufletului. Tradiția teologică nu a evitat să se întrebe cum a putut Isus să trăiască deopotrivă unirea profundă cu Tatăl său, care este prin natura sa izvor de bucurie și de fericire, și agonia până la strigătul de abandonare. Prezența simultană a acestor două dimensiuni aparent inconciliabile este în realitate înrădăcinată în profunzimea insondabilă a unirii ipostatice.

27. În fața acestui mister, alături de cercetarea teologică, un ajutor serios poate să ne vină din marele patrimoniu care este „teologia trăită” a sfinților. Ei ne oferă prețioase indicații, care ne permit să primim mai ușor intuiția credinței, și aceasta în virtutea luminilor speciale pe care unii dintre ei le-au primit de la Duhul Sfânt, sau chiar prin experiența acelor stări teribile de încercare pe care tradiția mistică le descrie ca „noaptea neagră”, pe care ei înșiși au trăit-o. Nu de puține ori, sfinții au trăit ceva asemănător cu experiența lui Isus pe cruce, în amestecul paradoxal de fericire și durere. În Dialogul divinei providențe, Dumnezeu Tatăl îi arată Ecaterinei de Siena cum în sufletele sfinților pot fi prezente simultan bucuria și suferința: „Sufletul este fericit și îndurerat: îndurerat datorită păcatelor aproapelui, fericit datorită unirii și afectului carității pe care l-a primit în el însuși. Aceștia îl imită pe Mielul neprihănit, Fiul meu unul-născut, care, fiind răstignit, era fericit și îndurerat”[13]. În același fel, Tereza de Lisieux trăiește agonia sa în comuniune cu aceea a lui Isus, verificând în ea însăși chiar paradoxul lui Isus, deopotrivă fericit și neliniștit: „Domnul nostru în Grădina Măslinilor se bucura de toate deliciile Sfintei Treimi și totuși agonia sa nu era mai puțin crudă. Este un mister, dar vă asigur că înțeleg unele lucruri din el, din ceea ce simt eu însămi”[14]. Este o mărturie iluminantă! De altfel, însăși narațiunea evangheliștilor dă fundament acestei percepții ecleziale a conștiinței lui Cristos, atunci când amintește că el, chiar în abisul său de durere, moare implorând iertarea pentru călăii săi (cf. Lc 23,24), adresând Tatălui extremul său abandon filial: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” (Lc 23,46).

Chipul Celui Înviat

28. La fel ca în Vinerea și în Sâmbăta Sfântă, Biserica nu încetează să contemple acest chip însângerat, în care este ascunsă viața lui Dumnezeu și este oferită mântuirea lumii. Dar contemplarea chipului lui Cristos nu se poate opri la imaginea lui ca răstignit. El a înviat! Dacă nu ar fi așa, predica noastră ar fi zadarnică și zadarnică și credința noastră (cf. 1Cor 15,14). Învierea a fost răspunsul Tatălui la supunerea sa, așa cum se amintește în Scrisoarea către Evrei: „În zilele vieții sale pământești, el a oferit, cu strigăte puternice și cu lacrimi, rugăciuni și cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte și a fost ascultat datorită evlaviei lui. Și, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toți cei care ascultă de el” (Evr 5,7-9).

Biserica privește de acum la Cristos înviat. Ea face acest lucru mergând pe urmele lui Petru, care a vărsat lacrimi datorită tăgăduirii sale și a reluat drumul său mărturisindu-i lui Cristos, cu o teamă ușor de înțeles, iubirea sa: „Tu știi că te iubesc” (In 21,15.17). Biserica face acest lucru însoțindu-l pe Paul, care l-a întâlnit pe drumul Damascului și a rămas fulgerat de el: „Pentru mine a trăi este Cristos și a muri este un câștig” (Fil 1,21).

La două mii de ani distanță de aceste evenimente, Biserica le retrăiește ca și cum ele s-ar fi întâmplat astăzi. În chipul lui Isus, ea, mireasa, contemplă comoara sa, bucuria sa. „Dulcis Iesu memoria, dans vera cordis gaudia” (Cât este de dulce amintirea lui Isus, izvorul adevăratei bucurii a inimii!). Întărită de această experiență, Biserica reia astăzi drumul său, pentru a-l vesti lumii pe Cristos, la începutul celui de-al treilea mileniu: el „cel de ieri și de astăzi – este același în vecii vecilor” (Evr 13,8).

III. A porni din nou de la Cristos

29. „Iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Această certitudine, preaiubiți frați și surori, a însoțit Biserica timp de două mii de ani și ea a fost reaprinsă acum în inimile noastre prin celebrarea jubileului. Din ea trebuie să luăm un elan reînnoit în viața creștină, făcând din ea chiar forța inspiratoare a drumului nostru. Conștienți de această prezență a Celui Înviat printre noi, ne punem astăzi întrebarea adresată lui Petru la Ierusalim, imediat după cuvântarea de la Rusalii: „Ce să facem, fraților?” (Fap 2,37).

Ne întrebăm cu un optimism încrezător, fără a subestima problemele. În mod cert, nu ne seduce perspectiva naivă că, în fața marilor provocări ale timpului nostru, ar putea exista o formulă magică. Nu, nu o formulă magică ne va mântui, ci o persoană, și certitudinea că ea ne inspiră: Eu sunt cu voi!

Nu este vorba, așadar, de a inventa un „nou program”. Programul deja există: este cel dintotdeauna, luat din evanghelie și din tradiția vie. Este centrat, în ultimă analiză, pe Cristos însuși, pe care trebuie să-l cunoaștem, să-l iubim, să-l imităm, pentru a trăi în el viața trinitară și pentru a transforma împreună cu el istoria până la împlinirea sa în Ierusalimul ceresc. Este un program care nu se schimbă o dată cu variația timpurilor și a culturilor, chiar dacă ține cont de timp și de cultură, pentru un dialog adevărat și o comunicare eficace. Acest program dintotdeauna este programul nostru pentru cel de-al treilea mileniu.

Este totuși necesar ca el să se traducă în orientări pastorale adaptate condițiilor fiecărei comunități. Jubileul ne-a oferit oportunitatea extraordinară de a ne angaja, pentru câțiva ani, pe un drum comun pentru întreaga Biserică, un drum de cateheză împărțită după tema trinitară și însoțită de angajamente pastorale menite să realizeze o experiență jubiliară rodnică. Mulțumesc pentru adeziunea cordială cu care s-a primit pe larg propunerea pe care am făcut-o în scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente. Acum nu mai este un obiectiv imediat care se prezintă înaintea noastră, ci orizontul cel mai larg și mai exigent al pastorației obișnuite. În mijlocul coordonatelor universale și indispensabile, este necesar ca unicul program al evangheliei să continue să se înscrie, așa cum s-a întâmplat mereu, în istoria fiecărei realități ecleziale. În Bisericile locale se pot stabili acele elementele concrete ale unui program – obiective și metode de lucru, formarea și valorizarea personalului, căutarea mijloacelor necesare – care permit ca vestirea lui Cristos să ajungă la persoane, să modeleze comunitățile, să acționeze în profunzime prin mărturia valorilor evanghelice în societate și în cultură.

De aceea, îndemn cu intensitate păstorii Bisericilor particulare, ajutați de participarea diverselor componente ale poporului lui Dumnezeu, să traseze cu încredere etapele drumului viitor, armonizând alegerile fiecărei comunități diecezane cu cele ale Bisericilor limitrofe și cu cele ale Bisericii Universale.

O asemenea armonizare va fi cu certitudine facilitată prin activitatea colegială, devenită obișnuită de acum, desfășurată de episcopi în conferințele episcopale și în sinoade. Nu a fost oare acesta și sensul adunărilor continentale ale sinodului episcopilor, care au ritmat pregătirea pentru jubileu, elaborând linii semnificative pentru vestirea actuală a evangheliei în multiplele contexte și în diferitele culturi? Acest bogat patrimoniu de reflecție nu trebuie să fie lăsat să decadă, ci trebuie făcut operațional în mod concret.

Este, așadar, o lucrare entuziasmantă de relansare pastorală care ne așteaptă. O lucrare care ne implică pe toți. Doresc totuși să sugerez, pentru edificarea și orientarea comună, câteva priorități pastorale, pe care însăși experiența marelui jubileu le-a supus în mod special atenției mele.

Sfințenia

30. În primul rând, nu ezit să spun că perspectiva în care trebuie să se plaseze orice drum pastoral este cea a sfințeniei. Nu era oare acesta sensul ultim al indulgenței jubiliare, ca har special oferit de Cristos, pentru ca viața fiecărui botezat să se poată purifica și reînnoi în mod profund?

Îmi doresc ca printre cei care au participat la jubileu să fi fost mulți care s-au bucurat de acest har, cu deplina conștiință a caracterului său exigent. O dată jubileul încheiat, drumul obișnuit reîncepe, dar a arăta sfințenia rămâne mai mult ca niciodată o urgență a pastorației.

Este necesar deci să se redescopere, în întreaga sa valoare programatică, cel de-al V-lea capitol din constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, dedicat „vocației universale la sfințenie”. Dacă părinții conciliari au dat atâta importanță acestei tematici, nu a fost pentru a conferi ecleziologiei un fel de aspect spiritual, ci mai curând pentru a face să reiasă un dinamism intrinsec și caracteristic. Redescoperirea Bisericii ca „mister” sau ca popor „adunat prin unitatea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”[15], nu putea să nu comporte și redescoperirea „sfințeniei sale”, înțeleasă în sensul fundamental al apartenenței la acela care este prin excelență Sfântul, cel „de trei ori sfânt” (cf. Is 6,3). A mărturisi că Biserica este sfântă înseamnă a prezenta chipul său de mireasă a lui Cristos, pentru care el s-a dăruit, tocmai pentru a o sfinți (cf. Ef 5,25-26). Acest dar al sfințeniei obiective, pentru a spune așa, este oferit fiecărui botezat.

Însă darul înseamnă la rândul său datorie, care trebuie să guverneze întreaga existență creștină: „De fapt, aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră” (1Tes 4,3). Este un angajament care nu-i privește numai pe unii creștini: „Toți credincioșii, de orice stare sau condiție, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii”[16].

31. A aminti acest adevăr elementar, punându-l la baza programului pastoral care ne angajează la începutul noului mileniu, ar putea părea, la prima vedere, ceva mai puțin operativ. Se poate oare „programa” sfințenia? Ce poate însemna acest cuvânt în logica unui plan pastoral?

În realitate, a așeza programul pastoral sub semnul sfințeniei este o alegere plină de consecințe. Înseamnă a exprima convingerea că, dacă Botezul este o adevărată intrare în sfințenia lui Dumnezeu prin inserarea în Cristos și locuirea Duhului său, ar fi contrară mulțumirea cu o viață mediocră, trăită sub semnul unei etici minimaliste și al unei religiozități superficiale. A întreba un catehumen: „Vrei să primești Botezul?” înseamnă în același timp a-l întreba: „Vrei să devii sfânt?”. Înseamnă a așterne pe drumul său caracterul radical al predicii de pe munte: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48).

Așa cum însuși Conciliul a explicat, acest ideal de perfecțiune nu trebuie să se confunde cu un fel de viață extraordinară, care poate fi practicată numai de unele „genii” ale sfințeniei. Căile sfințeniei sunt multiple și adaptate la vocația fiecăruia. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să beatific și să canonizez în acești ultimi ani numeroși creștini și, printre ei, mulți laici, care s-au sfințit în condițiile cele mai obișnuite de viață. Este momentul de a propune din nou tuturor cu convingere această „dimensiune înaltă” a vieții creștine obișnuite: întreaga viață a comunității ecleziale și a familiilor creștine trebuie să ducă în această direcție. Însă este evident și faptul că drumurile sfințeniei sunt personale și cer o adevărată și proprie pedagogie a sfințeniei, care să fie capabilă să se adapteze la ritmurile fiecărei persoane. Ea va trebui să integreze bogățiile propunerii adresate tuturor prin formele tradiționale de ajutor personal și de grup și prin forme mai recente oferite în asociațiile și în mișcările recunoscute de Biserică.

Rugăciunea

32. Pentru această pedagogie a sfințeniei este necesar un creștinism care să se distingă înainte de toate prin arta rugăciunii. Anul jubiliar a fost un an de intensă rugăciune personală și comunitară. Dar știm bine, de asemenea, că rugăciunea nu trebuie să fie considerată ca evidentă. Este necesar să învățăm a ne ruga, ca și cum am începe să învățăm din nou această artă de pe buzele Maestrului divin, asemenea primilor ucenici: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Lc 11,1). În rugăciune are loc acel dialog cu Cristos, care face din noi prietenii săi intimi: „Rămâneți în mine și eu în voi” (In 15,4). Această reciprocitate este substanța însăși, sufletul vieții creștine și este o condiție a oricărei vieți pastorale autentice. Realizată în noi de Duhul Sfânt, ea ne deschide, prin Cristos și în Cristos, spre contemplarea chipului Tatălui. A învăța această logică trinitară a rugăciunii creștine, trăind-o deplin înainte de toate în liturgie – culmea și izvorul vieții ecleziale[17] -, dar și în experiența personală, este secretul unui creștinism cu adevărat vital, care nu are motive să se teamă de viitor, deoarece se întoarce mereu la izvoare și se regenerează în ele.

33. Nu este oare un „semn al timpurilor” faptul că se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de secularizare, o exigență răspândită de spiritualitate, care se exprimă chiar printr-o reînnoită nevoie de rugăciune? Și celelalte religii, astăzi frecvent prezente în țările cu veche tradiție creștină, oferă propriile răspunsuri la această necesitate, și o fac uneori în moduri atrăgătoare. Noi, care avem harul de a crede în Cristos, revelatorul Tatălui și Mântuitorul lumii, avem datoria de a arăta la ce profunzime poate duce relația cu el.

Marea tradiție mistică a Bisericii, în Orient ca și în Occident, poate spune mult în acest sens. Ea arată cum rugăciunea poate progresa, ca un adevărat și propriu dialog de iubire, până la a face persoana umană total posedată de Iubitul divin, vibrând la atingerea Duhului, filial abandonat în inima Tatălui. Atunci se face experiența vie a promisiunii lui Cristos: „Cine mă iubește pe mine va fi iubit de către Tatăl meu și eu îl voi iubi și eu și mă voi arăta lui” (In 14,21). Este vorba despre un drum în totalitate susținut de har, care cere totuși un puternic angajament spiritual și cunoaște chiar dureroase purificări („noaptea neagră”), dar care conduce, sub diverse forme posibile, la bucuria profundă trăită de mistici ca „unire nupțială”. Cum să uităm aici, printre atâtea mărturii luminoase, doctrina sfântului Ioan al Crucii și a sfintei Tereza de Avila?

Da, preaiubiți frați și surori, comunitățile noastre creștine trebuie să devină „școli” autentice de rugăciune, unde întâlnirea cu Cristos nu se exprimă numai în cererea de ajutor, ci și în aducerea de mulțumire, laudă, adorație, contemplare, ascultare, afecțiune arzătoare, până la o adevărată „îndrăgostire” a inimii. Așadar, o rugăciune profundă, care totuși nu îndepărtează de la angajamentul în istorie: deschizând inima la iubirea lui Dumnezeu, o deschide și la iubirea fraților, și ne face capabili de a construi istoria conform planului lui Dumnezeu[18].

34. Desigur, la rugăciune sunt în mod special chemați acei credincioși care au primit darul vocației la o viață de consacrare specială: prin natura sa, rugăciunea îi face mai disponibili la experiența contemplativă și este important ca ei să o cultive printr-un angajament generos. Ne-am înșela să credem că simplii creștini pot să se mulțumească cu o rugăciune superficială, incapabilă să le umple viața. În special, în fața numeroaselor încercări pe care lumea de astăzi le pune credinței, ei ar fi nu numai creștini mediocri, ci și „creștini în pericol”. Ei ar risca, de fapt, să vadă credința lor progresiv diminuată și ar sfârși prin a ceda fascinației de „surogate”, primind propuneri religioase alternative și pretându-se chiar la formele extravagante ale superstiției.

Deci este necesar ca educația la rugăciune să devină oarecum un punct determinant al oricărui program pastoral. Eu însumi m-am gândit să dedic următoarele cateheze de miercuri reflecției asupra psalmilor, începând cu cei de la Laude, prin care rugăciunea publică din Biserică ne invită să consacrăm și să orientăm zilele noastre. Cât de bine ar fi ca, nu numai în comunitățile călugărești, ci și în comunitățile parohiale, să se folosească mai mult psalmii, astfel ca întregul climat să fie pătruns de rugăciune! Ar trebui să se valorifice, cu discernământul cuvenit, formele populare și, mai ales, să se cultive formele liturgice. O zi a comunității creștine, în care să se unească multiplele angajamente pastorale și de mărturie în lume cu celebrarea euharistică și, eventual, cu recitarea Laudelor și a Vesperelor, este poate mai „imaginabilă” decât se crede în mod obișnuit. O demonstrează experiența atâtor grupuri creștine angajate, care au în componență, în majoritate, laici.

Euharistia duminicală

35. Cea mai mare atenție trebuie deci să fie îndreptată spre liturgie, „culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și, în același timp, izvorul din care rezultă întreaga sa forță”.[19] În secolul al XX-lea, mai ales de la Conciliul Vatican II încoace, comunitatea creștină a crescut mult în modul său de a celebra sacramentele și mai ales Euharistia. Trebuie să se persevereze în această direcție, dând o importanță specială Euharistiei duminicale și duminicii însăși, înțeleasă ca o zi specială de credință, ziua Domnului înviat și a darului Duhului, adevăratul Paște al săptămânii[20]. De două mii de ani, timpul creștin este ritmat de memoria acelei „prime zile după sâmbătă” (cf. Mc 16,2.9; Lc 24,1; In 20,1), în care Cristos înviat a adus apostolilor darul păcii și al Duhului (cf. In 20,19-23). Adevărul învierii lui Cristos este datul original pe care se întemeiază credința creștină (cf. 1Cor 15,14), eveniment care se situează în centrul misterului timpului și care prefigurează ultima zi, atunci când Cristos va reveni glorios. Nu știm ce evenimente ne va rezerva mileniul care începe, dar avem certitudinea că el va rămâne puternic în mâinile lui Cristos, „Regele regilor și Domnul domnilor” (Ap 19,16), și tocmai celebrând Paștele său nu numai o dată pe an, ci în fiecare duminică, Biserica va continua să arate fiecărei generații „ceea ce constituie axa purtătoare a istoriei, de care se leagă misterul originilor lumii și cel al destinului ei final”[21].

36. Aș vrea deci să insist, în continuarea scrisorii Dies Domini, pentru ca participarea la Euharistie să fie cu adevărat pentru fiecare botezat sufletul duminicii: un angajament la care nu se poate renunța, care trebuie trăit nu numai ca o împlinire a unui precept, ci ca o necesitate pentru o viață creștină cu adevărat conștientă și coerentă. Intrăm într-un mileniu care se prefigurează caracterizat de un profund mozaic de culturi și religii, chiar și în țările cu tradiție creștină. În multe regiuni creștinii sunt sau devin o „turmă mică” (Lc 12,32). Acest lucru îi pune în fața provocării de a mărturisi cu mai multă putere, adesea în condiții de singurătate și de dificultate, aspectele specifice ale identității lor. Datoria participării la Euharistie în fiecare duminică este unul dintre aceste aspecte. Euharistia duminicală, adunându-i săptămânal pe creștini ca familie a lui Dumnezeu în jurul mesei cuvântului și a pâinii vieții, este și antidotul cel mai natural împotriva dispersării. Ea este locul privilegiat unde comuniunea este constant vestită și întreținută. Tocmai prin participarea euharistică, ziua Domnului devine și ziua Bisericii[22], care poate exercita astfel într-o manieră eficientă rolul său de sacrament al unității.

Sacramentul Reconcilierii

37. Vă cer un reînnoit curaj pastoral pentru ca pedagogia cotidiană a comunităților creștine să știe să propună într-o manieră convingătoare și eficientă practica sacramentului Reconcilierii. Așa cum vă amintiți, în anul 1984 am intervenit asupra acestei probleme prin exortația postsinodală Reconciliatio et paenitentia, care aduna roadele reflecției unei Adunări a Sinodului Episcopilor, consacrată acestei probleme. Invitam atunci la depunerea tuturor eforturilor posibile pentru a face față crizei „simțului păcatului” care se constată în cultura contemporană[23], dar, mai mult încă, invitam la redescoperirea lui Cristos ca mysterium pietatis, cel prin care Dumnezeu ne arată inima sa compătimitoare și ne reconciliază în mod deplin cu sine. Acest chip al lui Cristos trebuie redescoperit și prin sacramentul Pocăinței, care este pentru un creștin „calea obișnuită pentru a obține iertarea și ștergerea păcatelor grave săvârșite după Botez”[24]. Atunci când Sinodul menționat tratat problema, era sub ochii tuturor criza sacramentului, mai ales în unele regiuni ale lumii. Motivele care se aflau la originea acestei crize nu au dispărut în acest scurt interval de timp. Dar anul jubiliar, care a fost în mod special caracterizat de recurgerea la Pocăința sacramentală, ne-a oferit un mesaj încurajator, care nu trebuie lăsat să se piardă: dacă mulți dintre credincioși, și printre ei mulți tineri, s-au apropiat cu rodnicie de acest sacrament, probabil că este necesar ca păstorii să se înarmeze cu mai mare încredere, creativitate și perseverență în prezentarea și valorificarea lui. Nu trebuie să cedăm, preaiubiți frați întru preoție, în fața crizelor temporare! Darurile Domnului – și sacramentele sunt dintre cele mai prețioase – vin de la acela care cunoaște bine inima omului și este Domnul istoriei.

Primatul harului

38. A ne angaja cu mare încredere, în programul care ne așteaptă, la o pastorație care să ofere întregul său spațiu rugăciunii personale și comunitare, înseamnă a respecta un principiu esențial al viziunii creștine despre viață: primatul harului. Există o tentație care dintotdeauna întinde o cursă oricărui drum spiritual și chiar acțiunii pastorale: aceea de a crede că rezultatele depind de capacitatea noastră de a face și de a programa. Desigur, Dumnezeu ne cere o reală colaborare la harul său și deci ne invită să investim toate resursele de inteligență și de acțiune în slujirea noastră pentru cauza împărăției. Dar să nu uităm că „fără Cristos nu putem face nimic” (cf. In 15,5).

Rugăciunea ne ajută să trăim tocmai în acest adevăr. Ea ne amintește în mod constant primatul lui Cristos și, în raport cu el, primatul vieții interioare și al sfințeniei. Când acest principiu nu este respectat, trebuie să ne mirăm oare dacă proiectele pastorale eșuează și lasă în suflet un sentiment descurajant de frustrare? Trăim atunci experiența discipolilor din episodul evanghelic al pescuirii minunate: „Toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic” (Lc 5,5). Acesta este momentul credinței, al rugăciunii, al dialogului cu Dumnezeu, pentru a deschide inima la suflul harului și a permite cuvântului lui Cristos să treacă prin noi cu toată puterea sa: Duc in altum! La acea pescuire, Petru a spus cuvântul credinței: „La cuvântul tău, voi arunca năvoadele” (Lc 5,5). Permiteți succesorului lui Petru, la acest început de mileniu, să invite întreaga Biserică la acest act de credință, care se exprimă printr-un reînnoit angajament de rugăciune.

Ascultarea cuvântului

39. Nu există îndoială că acest primat al sfințeniei și al rugăciunii nu este de conceput decât pornind de la o reînnoită ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. De când Conciliul Vatican II a subliniat rolul proeminent al cuvântului lui Dumnezeu în viața Bisericii, în mod cert au fost făcuți pași mari înainte în ascultarea asiduă și în citirea atentă a Sfintei Scripturi. Ei i s-a asigurat cinstea pe care o merită în rugăciunea publică a Bisericii. La ea recurg acum în mare măsură fiecare în parte și comunitățile creștine, și chiar printre laici sunt mulți care i s-au dedicat și cu ajutorul prețios al studiilor teologice și biblice. Apoi, mai ales opera de evanghelizare și de cateheză se revitalizează tocmai prin atenția față de cuvântul lui Dumnezeu. Preaiubiți frați și surori, trebuie să se consolideze și să se aprofundeze această perspectivă, chiar prin răspândirea cărții Bibliei. În special este necesar ca ascultarea cuvântului să devină o întâlnire vitală, în vechea și mereu valabila tradiție a lectio divina, care permite să se surprindă în textul biblic cuvântul viu care interpelează, orientează, modelează existența.

Vestirea cuvântului

40. Hrănirea din cuvânt, pentru a fi „slujitorii cuvântului”, în angajamentul de evanghelizare: aceasta este, cu siguranță, o prioritate pentru Biserică la începutul noului mileniu. Astăzi este depășită, chiar și în țările evanghelizate de mult, situația unei „societăți creștine”, care, în ciuda numeroaselor slăbiciuni care marchează umanul, în mod explicit făcea referință la valorile evanghelice. Astăzi trebuie să se înfrunte cu mult curaj o situație care devine tot mai diversificată și mai pregnantă în contextul globalizării și al noului și inconstantului amestec de popoare și culturi care o caracterizează. De nenumărate ori am repetat în acești ultimi ani apelul la o nouă evanghelizare. Îl reiau acum, mai ales pentru a arăta că trebuie să reaprindem în noi elanul de la începuturi, lăsându-ne pătrunși de ardoarea predicării apostolice care a urmat după Rusalii. Trebuie să retrăim în noi sentimentul înflăcărat al lui Paul, care exclama: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16).

Această pasiune nu va înceta să trezească în Biserică un nou spirit misionar, care nu va putea fi rezervat unui grup de „specialiști”, ci va trebui să implice responsabilitatea tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Cel care l-a întâlnit cu adevărat pe Cristos nu poate să-l păstreze pentru sine, trebuie să-l vestească. Este necesar un nou elan apostolic care să fie trăit ca un angajament cotidian al comunităților și al grupurilor creștine. Totuși, acest lucru se va face cu respectul cuvenit itinerarului tot mai diversificat al fiecărei persoane și cu atenția față de diferitele culturi în care trebuie să fie adus mesajul creștin, astfel încât valorile specifice ale fiecărui popor să nu fie renegate, ci purificate și duse la plinătatea lor.

Creștinismul celui de-al treilea mileniu va trebui să răspundă tot mai bine acestei exigențe de înculturare. Rămânând în mod deplin el însuși, în fidelitate totală față de vestirea evanghelică și de tradiția eclezială, el va purta și imaginea multor culturi și popoare în care este primit și înrădăcinat. Ne-am bucurat în mod special în timpul anului jubiliar de frumusețea acestui chip multiform al Bisericii. Poate că este numai un început, o icoană abia conturată a viitorului pe care Duhul lui Dumnezeu ni-l pregătește.

Propunerea lui Cristos trebuie să fie făcută tuturor cu încredere. Ea se va adresa adulților, familiilor, tinerilor, copiilor, fără a ascunde vreodată exigențele cele mai radicale ale mesajului evanghelic, dar mergând în întâmpinarea exigențelor fiecăruia în ceea ce privește sensibilitatea și limbajul, după exemplul lui Paul, care afirma: „M-am făcut totul pentru toți, ca să-i câștig măcar pe unii” (1Cor 9,22). Făcând acest recomandări, mă gândesc în mod special la pastorația tinerilor. Tocmai în ceea ce privește tinerii, cum am amintit mai sus, jubileul ne-a oferit o mărturie de disponibilitate generoasă. Trebuie să valorificăm acel răspuns reconfortant, investind acel entuziasm ca pe un nou „talant” (cf. Mt 25,15) pe care Domnul ni l-a pus în mâini ca să-l facem să dea roade.

41. Să ne susțină și să ne orienteze în acest „spirit misionar” încrezător, întreprinzător și creativ exemplul luminos al numeroșilor martori ai credinței pe care jubileul i-a evocat. Biserica a găsit întotdeauna în martirii săi o sămânță a vieții. Sanguis martyrum – semen christianorum[25]: această celebră „lege” enunțată de Tertulian s-a adeverit întotdeauna în încercările istoriei. Nu va fi la fel și pentru secolul și mileniul care abia începe? Eram poate prea obișnuiți să ne gândim la martiri în termeni îndepărtați, ca și cum ar fi fost vorba despre o categorie din trecut, legată mai ales de primele secole ale erei creștine. Memoria jubiliară ne-a deschis un scenariu surprinzător, arătându-ne timpul nostru deosebit de bogat în martori, care, într-un mod sau altul, au știut să trăiască evanghelia în situații de ostilitate și de persecuție, deseori până la jertfa supremă a sângelui. În ei, cuvântul lui Dumnezeu, semănat în pământ bun, a produs însutit (cf. Mt 13,3-23). Prin exemplul lor, ei ne-au arătat și aproape ne-au netezit drumul viitorului. Nouă nu ne rămâne decât să mergem pe urmele lor, prin harul lui Dumnezeu.

IV. Martori ai iubirii

42. „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,35). Dacă am contemplat cu adevărat chipul lui Cristos, preaiubiți frați și surori, programele noastre pastorale nu vor putea să nu se inspire din „porunca nouă” pe care el ne-a dat-o: „Așa cum eu v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul” (In 13,34).

Este celălalt mare domeniu în care va trebui să exprimăm un hotărât angajament programatic la nivelul Bisericii Universale și al Bisericii particulare: acela al comuniunii (koinonia) care întruchipează și manifestă însăși esența misterului Bisericii. Comuniunea este rodul și manifestarea acelei iubiri care, izvorând din inima Tatălui veșnic, se revarsă în noi prin Duhul pe care Isus ni-l dăruiește (cf. Rom 5,5), pentru a face din noi toți „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32). Realizând această comuniune de iubire, Biserica se manifestă ca „sacrament”, adică „semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”[26].

În acest sens, cuvintele lui Cristos sunt prea precise pentru a le putea reduce importanța. Multe lucruri, chiar și în noul secol, vor fi necesare pentru drumul istoric al Bisericii; dar dacă va lipsi iubirea (agape), totul va fi în zadar. Însuși apostolul Paul amintește acest lucru în imnul iubirii: chiar dacă am vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor și am avea o credință care să strămute munții, dar ar lipsi iubirea, totul ar fi „nimic” (cf. 1Cor 13,2). Iubirea este cu adevărat „inima” Bisericii, cum bine a intuit sfânta Tereza de Lisieux, pe care am dorit s-o proclam învățător al Bisericii, tocmai ca expertă în scientia amoris: „Am înțeles că Biserica are o inimă și că această inimă este aprinsă de iubire. Am înțeles că numai iubirea face să acționeze mădularele Bisericii […] Am înțeles că iubirea cuprinde toate vocațiile, că iubirea este totul”[27].

O spiritualitate de comuniune

43. A face din Biserică școala și casa comuniunii: iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă vrem să fim fideli planului lui Dumnezeu și să răspundem așteptărilor profunde ale lumii.

Ce semnifică aceasta în mod concret? Și aici discursul ar putea să devină imediat operativ, dar ar fi greșită o astfel de atitudine. Înainte de a se programa inițiative concrete, trebuie să se promoveze o spiritualitate de comuniune, făcând-o să apară ca principiu educativ în toate locurile unde se formează omul și creștinul, unde se educă slujitorii altarului, cei consacrați, lucrătorii pastorali, unde se formează familiile și comunitățile. Spiritualitatea de comuniune înseamnă, înainte de toate, o privire a inimii îndreptată asupra misterului Sfintei Treimi care locuiește în noi și a cărei lumină trebuie să fie percepută și pe chipul fraților care ne stau alături. Spiritualitate de comuniune înseamnă, de asemenea, capacitatea de a-l simți pe fratele de credință în unitatea profundă a trupului mistic, deci ca „unul care-mi aparține”, pentru a ști să împărtășești bucuriile și suferințele sale, pentru a-i intui dorințele și a avea grijă de nevoile sale, pentru a-i oferi o adevărată și profundă prietenie. Spiritualitatea de comuniune este și capacitatea de a vedea, înainte de toate, ceea ce este pozitiv în altul, pentru a-l primi și a-l valorifica întocmai ca pe un dar al lui Dumnezeu: un „dar pentru mine”, și nu numai pentru fratele care l-a primit în mod direct. Spiritualitatea de comuniune înseamnă, în fine, a ști „să se facă loc” fratelui, purtând „unii altora povara” (Gal 6,2) și respingând tentațiile egoiste, care permanent ne întind capcane și generează competiții, carierism, neîncredere, gelozie. Să nu ne facem iluzii: fără acest drum spiritual, mijloacele exterioare ale comuniunii ar servi puțin. Ar deveni decoruri fără suflet, mai mult măști de comuniune decât mijloace ale sale de expresie și de creștere.

44. Pe această bază în noul secol va trebui să ne angajăm mai mult ca niciodată în valorificarea și dezvoltarea acelor domenii și mijloace care, conform marilor directive ale Conciliului Vatican II, servesc la asigurarea și garantarea comuniunii. Cum să nu ne gândim, înainte de toate, la acele servicii specifice aduse comuniunii care sunt ministerul petrin și, în strânsă relație cu el, colegialitatea episcopală? Este vorba de realități care au fundamentul și consistența lor în însuși planul lui Cristos asupra Bisericii,[28] dar tocmai de aceea au nevoie de o verificare continuă care să le asigure autentica inspirație evanghelică.

După Conciliul Vatican II s-au făcut multe și în ceea ce privește reforma Curiei Romane, organizarea sinoadelor, funcționarea conferințelor episcopale. Dar în mod cert multe rămân de făcut, pentru a exprima mai bine potențialul acestor instrumente ale comuniunii, astăzi în mod special necesare în fața exigenței de a răspunde cu promptitudine și eficacitate problemelor pe care Biserica trebuie să le înfrunte în schimbările atât de rapide ale timpului nostru.

45. Locurile de comuniune trebuie să fie întreținute și extinse zi de zi, la orice nivel, în structura vieții fiecărei Biserici. Comuniunea trebuie să apară aici cu claritate în raporturile dintre episcopi, preoți și diaconi, între păstori și întregul popor al lui Dumnezeu, între cler și persoane consacrate, între asociații și mișcări ecleziale. În acest scop, trebuie să fie mai bine puse în valoare organismele de participare prevăzute de dreptul canonic, precum consiliile prezbiterale și pastorale. Ele, așa cum se știe, nu se inspiră din criteriile democrației parlamentare, deoarece acționează pe cale consultativă, și nu deliberativă[29]; totuși, ele nu-și pierd semnificația și nici importanța din această cauză. De fapt, teologia și spiritualitatea comuniunii inspiră o ascultare reciprocă și eficace între păstori și credincioși, pe de o parte ținându-i uniți a priori în tot ceea ce este esențial și, pe de altă parte, îndreptându-i să conveargă, și în ceea ce este discutabil, spre alegeri ponderate și împărtășite.

În acest scop, trebuie să ne însușim vechea înțelepciune, care, fără să aducă nici un prejudiciu rolului autoritar al păstorilor, știa să-i încurajeze la cea mai mare ascultare a întregului popor al lui Dumnezeu. Este semnificativ ceea ce sfântul Benedict amintea abatelui mănăstirii, invitându-l să-i consulte și pe cei mai tineri: „Deseori unuia mai tânăr Domnul îi inspiră o părere mai bună”[30]. Și sfântul Paulin de Nola îndeamnă: „Să prețuim vorbele tuturor creștinilor, deoarece în fiecare creștin suflă Duhul lui Dumnezeu”[31].

Așadar, dacă înțelepciunea juridică, stabilind reguli precise de participare, manifestă structura ierarhică a Bisericii și respinge tentațiile arbitrarului și pretențiile nejustificate, spiritualitatea comuniunii dă suflet elementelor instituționale, cu o indicație de încredere și deschidere, care răspunde în mod deplin demnității și responsabilității fiecărui membru al poporului lui Dumnezeu.

Diversitatea vocațiilor

46. Această perspectivă de comuniune este strâns legată de capacitatea comunității creștine de a face loc tuturor darurilor Duhului. Unitatea Bisericii nu înseamnă uniformitate, ci integrare organică a diversităților legitime. Este realitatea multor mădulare unite într-un singur trup, unicul trup al lui Cristos (cf. 1Cor 12,12). De aceea este necesar ca Biserica mileniului trei să-i stimuleze pe toți cei botezați și miruiți să fie conștienți de propria responsabilitate activă în viața eclezială. Alături de slujirea primită prin hirotonire, alte slujiri, instituite sau numai recunoscute, pot să înflorească în avantajul întregii comunități, susținând-o în multiplele sale cerințe: de la cateheză la animarea liturgică, de la educația tinerilor la cele mai diverse exprimări ale carității.

Desigur, un efort generos trebuie depus – mai ales prin rugăciune insistentă făcută stăpânului secerișului (cf. Mt 9,38) – pentru promovarea vocațiilor la preoție și a celor la o consacrare specială. Aceasta este o problemă de mare importanță pentru viața Bisericii din orice parte a lumii. În anumite țări cu tradiție creștină, ea a devenit cu adevărat dramatică din cauza schimbării contextului social și a secătuirii religioase provocate de consumism și de secularism. Este necesar și urgent să se înceapă o vastă și capilară pastorație a vocațiilor, care să ajungă în parohii, în centrele educative, în familii, suscitând o reflecție mai atentă asupra valorilor esențiale ale vieții, care își au sinteza decisivă în răspunsul pe care fiecare este invitat să-l dea la chemarea lui Dumnezeu, în special când această chemare solicită dăruirea totală de sine și a propriilor energii pentru cauza împărăției.

În acest context se conturează și orice altă vocație, înrădăcinată fiind în definitiv în bogăția vieții noi primite în sacramentul Botezului. În special, va trebui să se descopere tot mai bine vocația care este proprie laicilor, chemați „să caute împărăția lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice și orânduindu-le după voința lui Dumnezeu”[32] și chiar să desfășoare „în Biserică și în lume acțiunea lor proprie […], lucrând pentru evanghelizarea și sfințirea oamenilor”[33].

În același sens, o mare importanță pentru comuniune o are datoria de a promova diversele tipuri de asociații, care, fie în formele mai tradiționale, fie în cele mai noi ale mișcărilor ecleziale, continuă să dea Bisericii o vivacitate care este darul lui Dumnezeu și constituie o autentică „primăvară a Duhului”. Trebuie, desigur, ca asociațiile și mișcările, atât în Biserica Universală, cât și în Bisericile particulare, să lucreze în deplin acord eclezial și în supunere față de directivele autoritare ale păstorilor. Este valabil pentru toți avertismentul exigent și peremptoriu al apostolului: „Nu stingeți Duhul! Nu disprețuiți profețiile, dar cercetați toate: păstrați tot ceea ce este bun!” (1Tes 5,19-21).

47. Apoi, o atenție specială trebuie să fie dată pastorației familiei, mult mai necesară într-un moment istoric ca acela de azi, care înregistrează o criză răspândită și radicală a acestei instituții fundamentale. În viziunea creștină despre căsătorie, relația dintre un bărbat și o femeie – relație reciprocă și totală, unică și indisolubilă – răspunde planului originar al lui Dumnezeu, umbrit în istorie de „împietrirea inimii”, dar pe care Cristos a venit să-l restaureze în splendoarea sa originară, dezvăluind ceea ce Dumnezeu a voit încă de „la început” (Mt 19,8). Prin căsătorie, ridicată la demnitatea de sacrament, este exprimat apoi „marele mister” al iubirii nupțiale a lui Cristos față de Biserica sa (cf. Ef 5,32).

Asupra acestui punct, Biserica nu poate să cedeze presiunilor unei anumite culturi, chiar dacă este răspândită și uneori militantă. Trebuie mai curând să se facă în așa fel încât, printr-o educație evanghelică tot mai completă, familiile creștine să ofere un exemplu convingător despre posibilitatea unei căsătorii trăite în mod deplin conform planului lui Dumnezeu și adevăratelor exigențe ale persoanei umane: cea a soților și, mai ales, aceea mai fragilă, a fiilor. Familiile înseși trebuie să fie tot mai conștiente de atenția datorată copiilor și trebuie să devină subiecți activi ai unei eficiente prezențe ecleziale și sociale în apărarea drepturilor lor.

Angajamentul ecumenic

48. Și ce să spunem apoi despre urgența de a promova comuniunea în delicatul domeniu al angajamentului ecumenic? Din păcate, tristele moșteniri ale trecutului ne urmăresc și după trecerea pragului noului mileniu. Celebrarea jubiliară a înregistrat câteva semnale cu adevărat profetice și emoționante, dar rămâne încă un lung drum de străbătut.

În realitate, făcându-ne să ne fixăm privirea asupra lui Cristos, marele jubileu ne-a făcut să dobândim o conștiință mai vie despre Biserică mister al unității. „Cred într-una… Biserică”: tot ceea ce exprimăm în profesiunea de credință își are fundamentul ultim în Cristos, în care Biserica nu este împărțită (cf. 1Cor 1,11-13). Fiind trupul său, în unitatea produsă de darul Duhului, ea este indivizibilă. Realitatea diviziunii se naște pe terenul istoriei, în relațiile dintre fiii Bisericii, ca o consecință a fragilității umane în modul de a primi darul care se revarsă permanent de la Cristos-capul în trupul său mistic. Rugăciunea lui Isus din Cenacol – „Ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine” (In 17,21) – este deopotrivă revelație și invocație. Ea ne revelează unitatea lui Cristos cu Tatăl ca loc de unde izvorăște unitatea Bisericii și dar permanent pe care ea îl va primi în mod misterios în el până la sfârșitul timpurilor. Această unitate, care se realizează concret în Biserica Catolică, în ciuda limitelor proprii naturii umane, acționează, de asemenea, în diverse grade, în numeroasele elemente de sfințire și de adevăr care se găsesc în cadrul altor Biserici și comunități ecleziale; aceste elemente, ca daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, stimulează fără încetare spre unitatea deplină[34].

Rugăciunea lui Cristos ne amintește că acest dar trebuie să fie primit și dezvoltat într-o manieră tot mai profundă. Invocația „ut unum sint” este în același timp un imperativ care ne obligă, o forță care ne susține, un reproș salutar în fața leneviei noastre și a îngustimii inimii. Pe rugăciunea lui Isus și nu pe capacitățile noastre se sprijină încrederea de a putea atinge și în istorie comuniunea deplină și vizibilă a tuturor creștinilor.

În această perspectivă a unui drum postjubiliar reînnoit, privesc cu mare speranță spre Bisericile din Orient, dorind ca schimbul de daruri care a îmbogățit Biserica primului mileniu să se reia în mod deplin. Amintirea timpului în care Biserica respira cu „ambii plămâni” să-i stimuleze pe creștinii din Orient și din Occident să meargă împreună, în unitatea credinței și în respectarea diversităților legitime, acceptându-se și susținându-se reciproc ca mădulare ale unicului trup al lui Cristos.

Cu un angajament asemănător trebuie să fie cultivat dialogul ecumenic cu frații și surorile din Comuniunea Anglicană și din comunitățile ecleziale născute din Reformă. Confruntarea teologică asupra punctelor esențiale ale credinței și moralei creștine, colaborarea în caritate și, mai ales, marele ecumenism al sfințeniei, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vor putea ca în viitor să nu dea roade. Să continuăm, așadar, cu încredere drumul nostru, așteptând momentul în care, cu toți ucenicii lui Cristos, fără excepție, vom putea cânta împreună: „Iată cât e de bine și de plăcut să locuiască frații laolaltă” (Ps 133/132,1).

Pariul carității

49. Pornind de la comuniunea intraeclezială, caritatea se deschide, prin natura sa, spre slujirea universală, lansându-ne în angajamentul unei iubiri active și concrete față de orice ființă umană. Acesta este un domeniu care califică într-o manieră la fel de decisivă viața creștină, stilul eclezial și programele pastorale. Secolul și mileniul care încep trebuie să vadă, și este de dorit să vadă cu o mai mare claritate, la ce grad de dăruire poate să ajungă iubirea față de cei mai săraci. Dacă într-adevăr am pornit din nou de la contemplarea chipului lui Cristos, trebuie să știm să-l descoperim mai ales în chipul celor cu care el însuși a dorit să se identifice: „Am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,35-36). Această pagină nu este o simplă invitație la iubire; este o pagină de cristologie, care proiectează o rază de lumină asupra misterului lui Cristos. După această pagină, tot atât ca după problema ortodoxiei sale, Biserica își măsoară fidelitatea sa de mireasă a lui Cristos.

Nu trebuie, cu siguranță, să uităm că nimeni nu poate fi exclus din iubirea noastră, din momentul ce, „prin întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om”[35]. Dar, rămânând la cuvintele fără echivoc ale Evangheliei, în persoana săracilor există o prezență specială a Fiului lui Dumnezeu, care impune Bisericii o opțiune preferențială pentru ei. Prin această opțiune se mărturisește stilul iubirii lui Dumnezeu, providența sa, milostivirea sa și, într-un oarecare mod, se seamănă încă în istorie acele semințe ale împărăției lui Dumnezeu pe care le-a pus Isus însuși în timpul vieții sale pământești, mergând în întâmpinarea celor care se îndreptau spre el pentru toate necesitățile lor spirituale și materiale.

50. Într-adevăr, în epoca noastră sunt numeroase necesitățile care interpelează sensibilitatea creștină. Lumea noastră începe noul mileniu împovărată de contradicțiile unei creșteri economice, culturale, tehnologice, care oferă mari posibilități câtorva privilegiați, lăsând milioane și milioane de oameni nu numai la marginile progresului, ci pradă condițiilor de viață cu mult sub nivelul minim datorat demnității umane. Este posibil ca în timpul nostru să existe încă persoane care mor de foame, care rămân condamnate la analfabetism, care sunt lipsite de îngrijirile medicale cele mai elementare, care nu au case unde să se adăpostească?

Tabloul sărăciei poate fi extins foarte mult, dacă adăugăm, la cele vechi, noile sărăcii pe care le întâlnim frecvent și în sectoarele și categoriile care nu sunt lipsite de resurse economice, ci sunt expuse la disperarea nonsensului, la capcana drogurilor, la abandonul la vârsta bătrâneții sau la boală, la marginalizare sau discriminare socială. Creștinul care privește acest tablou trebuie să învețe să facă actul său de credință în Cristos descifrându-i apelul pe care el îl lansează din această lume a sărăciei. Este vorba de a continua o tradiție a carității care a avut deja, în cele două milenii care au trecut, foarte multe exprimări, dar care astăzi cere, probabil, o mai mare inventivitate. Este momentul unei noi „fantezii a carității”, care să se desfășoare nu atât și nu numai prin eficacitatea ajutoarelor prestate, ci și prin capacitatea de a fi alături, solidari cu cei care suferă, astfel încât gestul de ajutor să fie perceput nu ca o pomană umilitoare, ci ca o împărtășire fraternă.

De aceea trebuie să facem în așa fel încât săracii să se simtă în orice comunitate creștină ca „la ei acasă”. Acest mod nu ar fi oare cea mai mare și mai eficientă prezentare a veștii bune a împărăției lui Dumnezeu? Fără această formă de evanghelizare, făcută prin caritatea și mărturia sărăciei creștine, vestirea evangheliei, care rămâne prima caritate, riscă să fie neînțeleasă sau să se înece în acea mare de cuvinte la care ne expune zilnic societatea actuală a comunicării. Caritatea faptelor asigură o tărie extraordinară carității cuvintelor.

Provocările actuale

51. Și apoi cum să ne ținem deoparte în fața perspectivelor unui dezastru economic, care fac neprimitoare și ostile omului vaste suprafețe ale planetei? Sau în fața problemelor păcii, frecvent amenințată de coșmarul războaielor catastrofale? Sau în fața desconsiderării drepturilor fundamentale ale atâtor persoane, în special ale copiilor? Multe sunt urgențele la care spiritul creștin nu poate rămâne insensibil.

Un angajament special trebuie să privească unele aspecte ale caracterului radical al evangheliei, care sunt adeseori puțin înțelese, până la a face nepopulară intervenția Bisericii, dar care, pentru aceasta, nu pot să fie mai puțin prezente în agenda eclezială a carității. Mă refer la datoria de a ne angaja pentru respectarea vieții fiecărei ființe umane de la concepere până la sfârșitul său natural. În același mod, slujirea față de om ne impune să strigăm, la timpul oportun sau inoportun, că toți cei care se folosesc de noile potențialități ale științei, mai ales din domeniul biotehnologiei, nu pot niciodată să ignore exigențele fundamentale ale eticii, chiar dacă ar apela la o discutabilă solidaritate, care sfârșește prin a face discriminări între viață și viață, disprețuind demnitatea proprie fiecărei ființe umane.

Pentru eficacitatea mărturiei creștine, mai ales în aceste domenii delicate și controversate, este important să se facă un mare efort pentru a explica în mod adecvat motivele poziției Bisericii, subliniind mai ales că nu este vorba de a impune necredincioșilor o perspectivă de credință, ci de a interpreta și apăra valorile înrădăcinate în însăși natura a ființei umane. Caritatea va deveni atunci, în mod necesar, slujire adusă culturii, politicii, economiei, familiei, pentru ca pretutindeni să fie respectate principiile fundamentale de care depind destinul ființei umane și viitorul civilizației.

52. Toate acestea vor trebui să fie realizate într-un mod specific creștin: laicii îndeosebi vor fi cei care se vor implica în aceste îndatoriri, împlinind vocația lor proprie, fără să cedeze niciodată tentației de a reduce comunitățile creștine la agenții sociale. În special, raportul cu societatea civilă va trebui să se configureze în așa fel încât să respecte autonomia și competențele acesteia din urmă, conform învățăturilor propuse de doctrina socială a Bisericii.

Este cunoscut efortul magisteriului eclezial, mai ales în secolul al XX-lea, de a citi realitatea socială în lumina evangheliei și de a oferi, într-un mod tot mai exact și organic, propria contribuție la soluționarea problemei sociale, devenită astăzi o problemă planetară.

Acest versant etico-social se propune ca dimensiune evidentă a mărturiei creștine: trebuie să se respingă tentația unei spiritualități restrânse și individualiste, care s-ar armoniza rău cu exigențele carității, cu „logica” întrupării și, în definitiv, cu însăși tensiunea escatologică a creștinismului. Dacă aceasta din urmă ne face conștienți de caracterul relativ al istoriei, acest lucru nu ne scutește nici într-un fel de datoria de a o construi. Rămâne mai mult ca oricând actuală, în acest sens, învățătura Conciliului Vatican II: „Mesajul creștin nu-i abate pe oameni de la construirea lumii și nici nu-i îndeamnă să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai mult la îndeplinirea acestor îndatoriri”[36].

Un semn concret

53. Pentru a da un semn acestei orientări de iubire și de promovare umană, care se înrădăcinează în exigențele profunde ale evangheliei, am dorit ca însuși anul jubiliar, printre numeroasele roade ale carității care deja s-au produs în timpul desfășurării sale – mă gândesc, în special, la ajutorul oferit atâtor frați mai săraci pentru a le îngădui să ia parte la jubileu – să lase și o faptă care să constituie, într-un anume mod, rodul și sigiliul carității jubiliare. Mulți pelerini, într-adevăr, au vărsat obolul lor și, împreună cu ei, mulți protagoniști ai activității economice au oferit ajutoare generoase, care au servit la asigurarea unei corespunzătoare realizări a evenimentului jubiliar. O dată încheiate socotelile cheltuielilor care au fost necesare în cursul anului, banii care s-au putut economisi trebuie să fie destinați scopurilor caritabile. Este important, într-adevăr, ca de la un eveniment religios atât de semnificativ să fie îndepărtată orice aparență de speculație economică. Tot ceea ce va rămâne va servi la repetarea, și în aceste împrejurări, a experienței trăite de atâtea alte ori în cursul istoriei încă de când, la începuturile Bisericii, comunitatea din Ierusalim a oferit necreștinilor spectacolul emoționant al unui spontan schimb de daruri, până la împărtășirea bunurilor în favoarea celor mai săraci (cf. Fap 2,44-45).

Opera care se va realiza va fi numai un mic izvor care se va revărsa în marele fluviu al carității creștine care străbate istoria. Jubileul, asemenea unui mic, dar semnificativ izvor, a îndemnat lumea să privească spre Roma, spre Biserica „ce prezidează caritatea”[37] și să aducă lui Petru propriul dar. Acum caritatea manifestată în centrul catolicismului se întoarce într-un anume mod spre lume, prin acest semn, care vrea să rămână ca rod și memorie vie a comuniunii experimentate cu ocazia jubileului.

Dialog și misiune

54. Un nou secol, un nou mileniu se deschid în lumina lui Cristos. Totuși nu toți văd această lumină. Noi avem misiunea minunată și exigentă de a fi „reflexul” ei. Este mysterium lunae atât de drag contemplației sfinților părinți, care arătau cu această imagine dependența Bisericii de Cristos, soarele din care ea reflectă lumina[38]. Era un mod de a exprima ceea ce însuși Cristos zice, prezentându-se ca „lumina lumii” (In 8,12) și cerând discipolilor săi să fie la rândul lor „lumina lumii” (Mt 5,14).

Aceasta este o misiune care ne face să fim îngrijorați dacă privim la slăbiciunile care ne fac de atâtea ori opaci și plini de umbre. Dar este o misiune posibilă dacă, expunându-ne luminii lui Cristos, vom ști să ne deschidem harului care ne face oameni noi.

55. În această perspectivă se plasează și marea provocare a dialogului interreligios, în care va trebui să fim angajați și în noul secol, pe linia indicată de Conciliul Vatican II[39]. În anii care au pregătit marele jubileu, Biserica a încercat, în special prin întâlniri de mare relevanță simbolică, să stabilească un raport de deschidere și dialog cu responsabilii altor religii. Acest dialog trebuie să continue. În contextul unui tot mai pronunțat pluralism cultural și religios, care este previzibil în societatea noului mileniu, acest dialog este important și pentru a asigura condițiile de pace și a îndepărta spectrul funest al războaielor religioase care au însângerat multe perioade din istoria omenirii. Numele unicului Dumnezeu trebuie să devină tot mai mult ceea ce este cu adevărat: un nume al păcii și un imperativ al păcii.

56. Dar dialogul nu poate fi fondat pe indiferentism religios, iar noi, creștinii, avem datoria de a-l dezvolta, oferind mărturia deplină a speranței care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Nu trebuie să ne fie teamă că poate fi o ofensă la identitatea altuia ceea ce este de fapt vestirea fericită a unui dar oferit tuturor și care trebuie să fie propus tuturor în cel mai mare respect al libertății fiecăruia: darul revelării lui Dumnezeu-iubire care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut” (In 3,16). Toate acestea, așa cum s-a subliniat recent în declarația Dominus Iesus, nu pot fi obiectul unui fel de negociere în dialog, ca și cum ar fi pentru noi o simplă opinie: dimpotrivă, este pentru noi har care ne umple de bucurie, este veste pe care avem datoria s-o anunțăm.

Biserica, așadar, nu se poate sustrage de la activitatea misionară față de popoare și rămâne datorie prioritară a misiunii ad gentes de a anunța că în Cristos, „calea, adevărul și viața” (In 14,6), oamenii găsesc mântuirea. Dialogul interreligios „nu poate pur și simplu să înlocuiască vestirea, ci rămâne orientat spre vestire”[40]. Datoria misionară, pe de altă parte, nu ne împiedică să intrăm în dialog cu o inimă profund deschisă la ascultare. Știm, într-adevăr, că, înaintea misterului harului nemărginit de bogat în dimensiuni și implicații pentru viața și istoria omului, Biserica însăși nu va înceta niciodată să aprofundeze căutarea sa, contând pe ajutorul Mângâietorului, Duhul adevărului (cf. In 14,17), căruia îi revine să o ducă la „plinătatea adevărului” (cf. In 16,13).

Acest principiu este la baza nu numai a permanentei aprofundări teologice a adevărului creștin, ci și a dialogului creștin cu filozofiile, culturile, religiile. Adesea Duhul lui Dumnezeu, care „suflă unde vrea” (In 3,8), suscită în experiența umană universală, în ciuda multiplelor sale contradicții, semnele prezenței sale, care-i ajută pe ucenicii lui Cristos să înțeleagă mai profund mesajul pe care îl poartă. Oare nu prin această umilă și încrezătoare deschidere Conciliul Vatican II s-a angajat să citească „semnele timpurilor?”[41]. Îndeplinind un discernământ activ și vigilent, pentru a surprinde „adevăratele semne ale prezenței sau ale planului lui Dumnezeu”[42], Biserica recunoaște nu numai că a dat, ci că a și „primit din istoria și din dezvoltarea neamului omenesc”[43]. Această atitudine de deschidere și în același timp de discernământ atent, Conciliul a inițiat-o și față de celelalte religii. Este rândul nostru ca să-i urmăm învățătura și planul cu mare fidelitate.

În lumina Conciliului

57. Câte bogății, preaiubiți frați și surori, nu sunt în orientările pe care Conciliul Vatican II le-a dat! De aceea, în pregătirea marelui jubileu, am cerut Bisericii să se întrebe asupra receptării Conciliului[44]. S-a făcut? Congresul care a avut loc la Vatican a fost un moment al acestei reflecții, și îmi place să cred că s-a făcut la fel, într-un fel sau altul, în toate Bisericile particulare. O dată cu trecerea anilor, aceste texte nu-și pierd din valoare și nici din strălucire. Este necesar ca ele să fie citite într-o manieră corespunzătoare, să fie cunoscute și asimilate ca texte calificate și normative ale magisteriului, în interiorul tradiției Bisericii. La încheierea jubileului am simțit mai mult ca oricând datoria de a considera Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: el ne-a oferit o busolă sigură pentru a ne orienta pe drumul secolului care se deschide.

Concluzie – Duc in altum!

58. Să mergem înainte cu speranță! Un nou mileniu se deschide înaintea Bisericii, asemenea unui ocean vast în care să ne aventurăm, contând pe ajutorul lui Cristos. Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat acum două mii de ani din iubire pentru om, împlinește și astăzi lucrarea sa: trebuie să avem ochi pătrunzători pentru a-l vedea, și, mai ales, o inimă mare pentru a deveni noi înșine instrumentele lui. Faptul că am celebrat anul jubiliar nu a fost oare pentru a relua contactul cu acest izvor de apă vie al speranței noastre? Acum Cristos, contemplat și iubit, ne invită încă o dată să mergem pe cale: „Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Acest mandat misionar ne introduce în al treilea mileniu, invitându-ne la același entuziasm care a fost propriu creștinilor de la începuturi: putem să contăm pe puterea aceluiași Duh, care a fost revărsat la Rusalii și care ne îndeamnă astăzi să plecăm din nou, susținuți de speranța „care nu înșală” (Rom 5,5).

Pasul nostru, la începutul acestui nou secol, trebuie să fie mai sprinten pentru a străbate din nou cărările lumii. Căile pe care fiecare dintre noi și fiecare dintre Bisericile noastre trebuie să meargă sunt multe, dar nu există distanță între aceia care sunt strâns uniți prin comuniunea unică prin care, în fiecare zi, se hrănesc la masa pâinii euharistice și a cuvântului vieții. În fiecare duminică, Isus Cristos cel înviat revine printre noi ca la întâlnirea din Cenacol, unde în seara „aceleiași zile, prima a săptămânii” (In 20,19) s-a prezentat la ai săi pentru „a sufla” asupra lor darul plin de viață al Duhului și a-i lansa în marea aventură a evanghelizării.

Ne însoțește în acest drum Fecioara Preasfântă, căreia, acum câteva luni, împreună cu mulți episcopi veniți la Roma din toate părțile lumii, i-am încredințat cel de-al treilea mileniu. De multe ori, în acești ani, am prezentat-o și am invocat-o ca „stea a noii evanghelizări”. Am indicat-o și ca auroră luminoasă și călăuză sigură a drumului nostru. Făcându-mă ecoul vocii însăși a lui Isus (cf. In 19,26), îi repet: „Femeie, iată fiii tăi!” și îi prezint afecțiunea filială a întregii Biserici.

59. Preaiubiți frați și surori! Simbolul porții sfinte se închide în spatele nostru, dar pentru a lăsa larg deschisă, mai mult ca niciodată, poarta vie care este Cristos. După entuziasmul jubileului, nu ne întoarcem la monotonia cotidiană. Dimpotrivă, dacă pelerinajul nostru a fost autentic, el ne-a pregătit pentru drumul care ne așteaptă. Trebuie să imităm elanul apostolului Paul: „Uit cele din urma mea și mă avânt către cele de dinainte. Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Fil 3,13-14). Trebuie să imităm împreună contemplația Mariei, care, după pelerinajul în cetatea sfântă din Ierusalim, se reîntorcea la casa din Nazaret păstrând în inima sa misterul Fiului (cf. Lc 2,51).

Isus cel înviat, care ne însoțește pe cărările noastre, așa cum i-a însoțit pe discipolii din Emaus, lăsându-se recunoscut „la frângerea pâinii” (Lc 24,35), să ne găsească vigilenți și pregătiți pentru a recunoaște chipul său și a alerga spre frații noștri pentru a le duce marea veste: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,25).

Acestea sunt roadele fericite ale marelui jubileu al anului 2000, jubileu care a readus în ochii noștri misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu și Răscumpărătorul omului. În timp ce el se încheie și ne deschide spre un viitor de speranță, să se înalțe spre Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt, lauda și mulțumirea întregii Biserici.

Cu această urare trimit tuturor din adâncul inimii binecuvântarea mea.

Vatican, 6 ianuarie, solemnitatea Epifaniei Domnului, 2001, al douăzeci și treilea an de pontificat.

Ioan Paul al II-lea

Note
[1] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, 11.
[2] Bula Incarnationis mysterium (29 noiembrie 1998), 3: AAS, 91, 1999, pag. 132.
[3] Ibid., 4: l.c., pag. 133.
[4] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8.
[5] De civ. Dei, XVIII, 51, 2: PL, 41, 614; cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8.
[6] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 55: AAS, 87, 1995, pag. 38.
[7] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.
[8] Ignoratio enim Scripturarum ignoratio Christi est: Com. in Is, Prol.: PL, 24, 17.
[9] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, 19.
[10] “După sfinții părinți, în unanimitate, noi învățăm să ne încredințăm unui singur și același Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, perfect în divinitatea sa și perfect în umanitatea sa, om adevărat și Dumnezeu adevărat […] unul și același Cristos Domnul, unul-născut, recunoscut în două naturi, fără îndoială, neschimbate, indivizibile, inseparabile […] el nu este divizat sau separat în două persoane, dar este un unic și același Fiu, unul-născut, Dumnezeu, Cuvânt și Domn Isus Cristos”: DS, pag. 301-302.
[11] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[12] Sfântul Atanasie observă această țintă: “Omul nu putea să fie divinizat rămânând unit cu o creatură, dacă Fiul nu ar fi fost Dumnezeu adevărat”, Discorso II contro gli ariani 70: PG, 26,425 B.
[13] Nr. 78.
[14] Ultimi colloqui. Quaderno giallo, 6 iulie 1897: Opere complete, Vatican, 1997, pag. 1003.
[15] SFÂNTUL CIPRIAN, De orat. Dom. 23: PL, 4, pag. 553; cf. Lumen gentium, 4.
[16] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 40.
[17] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 10.
[18] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoare despre unele aspecte ale meditației creștine Orationis formas (15 octombrie 1989): AAS, 82, 1990, pag. 362-379.
[19] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 10.
[20] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dies Domini (31 mai 1998), 19: AAS, 90, 1998, pag. 724.
[21] Ibid., 2: l.c., pag. 714.
[22] Cf. ibid., 35: l.c., pag. 734.
[23] Cf. nr. 18: AAS, 77, 1985, pag. 224.
[24] Ibid., 31: l.c., pag. 258.
[25] TERTULIAN, Apol., 50, 13: PL, 1, pag. 534.
[26] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.
[27] Ms B 3v, Opere complete, Vatican, 1997, pag. 223.
[28] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, cap. III.
[29] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER și altele, Instrucțiunea interdicasterială despre unele probleme referitoare la colaborarea laicilor la ministerul preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997): AAS, 89, 1997, pag. 852-877, art. 5: Organismele de colaborare în Bisericile particulare.
[30] Regula III,3: Ideo autem omnes ad consilium vocari diximus, quia saepe iuniori Dominus revelat quod melius est.
[31] De omnium fidelium ore pendeamus, quia in omnem fidelem Spiritus Dei spirat: Epist., 23,26 către Sulpicio Severo: CSEL, 29, pag. 193.
[32] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 31.
[33] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul despre apostolatului laicilor Apostolicam actuositatem, 2.
[34] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8.
[35] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[36] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 34.
[37] SF. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Scrisoare către romani, Pref., Ed. Funk, I, pag. 252.
[38] Astfel, de exemplu, sfântul Augustin: Luna intellegitur Ecclesia, quod suum lumen non habeat, sed ab unigenito Dei Filio, qui multis locis in Sanctis Scripturis allegorice sol appellatus est: Enarr. in Ps 10,3: CCL, 38, pag. 42.
[39] Cf. Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate.
[40] CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU DIALOGUL INTERRELIGIOS ȘI CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, Instrucțiunea despre proclamarea evangheliei și dialogului interreligios Dialog și proclamare: reflecții și orientări (19 mai 1991), 82: AAS, 84, 1992, pag. 444.
[41] Cf. Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 4.
[42] Ibid., 11.
[43] Ibid., 44.
[44] Cf. Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 36: AAS, 87, 1995, pag. 28.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Mariana Ghergu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 06.01.2001
Publicarea pe acest sit: 20.01.2001
Etichete: ,

Lasă un răspuns