Notă doctrinară despre câteva aspecte ale evanghelizării

Notă doctrinară despre câteva aspecte ale evanghelizării

I. Introducere

1. Trimis de Tatăl ca să vestească evanghelia, Isus Cristos i-a invitat pe toți oamenii la convertire și la credință (cf. Mc 1,14-15), încredințând apostolilor, după învierea sa, continuarea misiunii sale evanghelizatoare (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15; Lc 24,4-7; Fap 1,3): „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (In 20,21; cf. 17,18). Prin intermediul Bisericii, de fapt, el vrea să ajungă la orice epocă a istoriei, în orice loc de pe pământ și în orice domeniu al societății, să ajungă la fiecare persoană, pentru ca toți să devină o singură turmă și un singur păstor (cf. In 10,16): „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura. Cine va crede și va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Mc 16,15-16).

Apoi apostolii, „impulsionați de Duhul Sfânt, îi invitau pe toți să-și schimbe viața, să se convertească și să primească Botezul”[1], pentru că „Biserica peregrină este necesară pentru mântuire”[2]. Același Domn Isus Cristos, prezent în Biserica sa, precedă opera evanghelizatorilor, o însoțește și o urmează, făcând să rodească munca lor: ceea ce s-a întâmplat la începuturi continuă de-a lungul întregului curs al istoriei.

La începutul celui de-al treilea mileniu a răsunat iarăși în lume invitația pe care Petru, împreună cu fratele său Andrei și cu primii ucenici, a auzit-o de la Isus: „Înaintează în larg și aruncați-vă năvoadele pentru pescuit” (Lc 5,4)[3]. Iar după minunea unei mari pescuiri, Domnul i-a vestit lui Petru că va deveni „pescar de oameni” (Lc 5,10).

2. Termenul evanghelizare are o semnificație foarte bogată[4]. În sens larg, el rezumă întreaga misiune a Bisericii: de fapt toată viața ei constă în realizarea acelei traditio evangelii, vestirea și transmiterea evangheliei, care este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui [om] care crede” (Rom 1,16) și care, în ultimă esență, se identifică cu Isus Cristos (cf. 1Cor 1,24). De aceea, înțeleasă astfel, evanghelizarea are ca destinatară întreaga omenire. În orice caz, a evangheliza nu înseamnă numai a învăța o doctrină, ci și a-l vesti pe Domnul Isus prin cuvinte și acțiuni, adică a deveni instrument al prezenței și acțiunii sale în lume.

„Orice persoană are dreptul să audă «vestea cea bună» a lui Dumnezeu care se revelează și se dăruiește în Cristos, pentru a realiza în mod deplin propria vocație”[5]. Este vorba de un drept conferit de către Domnul fiecărei persoane umane, prin care fiecare bărbat și fiecare femeie pot, într-adevăr, să spună împreună cu sfântul Paul: Isus Cristos „m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Gal 2,20). Acestui drept îi corespunde obligația de a evangheliza: „Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16; cf. Rom 10,14). Se înțelege deci că orice activitate a Bisericii are o dimensiune evanghelizatoare ce ține de esență, iar aceasta nu trebuie separată niciodată de angajarea în sensul de a-i ajuta pe toți să-l întâlnească pe Cristos în credință, acesta fiind obiectivul primar al evanghelizării: „Faptul social și evanghelia sunt pur și simplu inseparabile între ele. Acolo unde le ducem oamenilor numai cunoștințe, abilități, capacități tehnice și instrumente, acolo ducem prea puțin”[6].

3. Totuși, astăzi are loc o confuzie crescândă care-i induce pe mulți să lase neascultată și inactivă porunca misionară a Domnului (cf. Mt 28,19). Adesea se consideră că orice tentativă de a-i convinge pe alții în chestiuni religioase este o limită pusă libertății. Ar fi permis numai a expune propriile idei și a invita persoanele să acționeze conform conștiinței, fără a favoriza o convertire a lor la Cristos și la credința catolică: se spune că e suficient a-i ajuta pe oameni să fie mai oameni sau mai fideli față de propria religie, că e suficient a construi comunități capabile să lucreze pentru dreptate, libertate, pace, solidaritate. În afară de aceasta, unii susțin că nu ar trebui vestit Cristos celui care nu-l cunoaște, nici nu ar trebui favorizată adeziunea la Biserică, deoarece există posibilitatea de a fi mântuiți atât fără o cunoaștere explicită a lui Cristos, cât și fără o încorporare formală în Biserică.

În fața acestor problematici, Congregația pentru Doctrina Credinței a considerat necesar să publice prezenta Notă. Ea, presupunând ansamblul învățăturii catolice despre evanghelizare, tratată pe larg în magisteriul lui Paul al VI-lea și al lui Ioan Paul al II-lea, are scopul de a clarifica unele aspecte ale raportului dintre mandatul misionar al Domnului și respectarea conștiinței și a libertății religioase a tuturor. Este vorba de aspecte care au importante implicații antropologice, ecleziologice și ecumenice.

II. Câteva implicații antropologice

4. „Viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3): Dumnezeu le-a dăruit oamenilor inteligența și voința pentru a-l putea căuta, cunoaște și iubi în mod liber. De aceea, libertatea umană nu este o resursă, ci o provocare oferită omului de cel care l-a creat. O ofertă adresată capacității sale de a cunoaște și a iubi ceea ce este bun și adevărat. Nimic nu pune în joc libertatea umană mai mult decât căutarea binelui și a adevărului, solicitând-o la o atare adeziune încât să implice aspectele fundamentale ale vieții. Acesta este în mod deosebit cazul adevărului mântuitor, care nu este numai obiect al gândirii, ci și eveniment care cuprinde întreaga persoană – inteligență, voință, sentimente, activități și proiecte – atunci când ea aderă la Cristos. În această căutare a binelui și a adevărului este deja în acțiune Duhul Sfânt, care deschide și dispune inimile la primirea adevărului evanghelic, conform cunoscutei afirmații a sfântului Toma de Aquino: „Omne verum a quocumque dicatur a Spiritu Sancto est”[7]. De aceea, este important a valoriza această acțiune a Duhului, care creează afinitate și apropie inimile de adevăr, ajutând cunoașterea umană să crească în înțelepciune și în abandonarea încrezătoare în adevăr[8].

Totuși astăzi sunt formulate, cu frecvență tot mai mare, întrebări chiar asupra legitimității de a le propune altora – ca să poată adera la rândul lor – ceea ce se consideră adevărat pentru sine. Această propunere este văzută adesea ca un atentat la adresa libertății celuilalt. Această viziune a libertății umane, eliberată de inseparabila sa referință la adevăr, este una dintre expresiile „acelui relativism care, nerecunoscând nimic ca definitiv, lasă ca ultimă măsură numai propriul eu cu voințele sale, și, sub aparența libertății, devine pentru fiecare o închisoare”[9]. În diferitele forme de agnosticism și relativism prezente în gândirea contemporană, „legitima pluralitate de poziții a cedat locul unui pluralism nediferențiat, fundamentat pe teza că toate pozițiile sunt echivalente: acesta este unul dintre cele mai răspândite simptome ale neîncrederii în adevărul care se verifică în contextul contemporan. De la această rezervă nu scapă nici unele concepții despre viață care provin din Orient; de fapt, în ele i se neagă adevărului caracterul său exclusiv, pornind de la prezumția că el se manifestă în mod egal în doctrine diferite, chiar și contradictorii între ele”[10]. Dacă omul neagă capacitatea lui fundamentală de adevăr, dacă devine sceptic cu privire la facultatea lui de a cunoaște realmente ceea ce este adevărat, el ajunge să piardă ceea ce, în mod unic, îi poate captiva inteligența și fascina inima.

5. În această privință, în căutarea adevărului, cel care crede că se poate încrede numai în propriile forțe, fără a recunoaște nevoia pe care o are oricine de ajutorul altuia, se înșală. Omul, „încă de la naștere, este cufundat în diferite tradiții, de la care primește nu numai limbajul și formarea culturală, ci și numeroasele adevăruri în care, aproape instinctiv, crede. […] În viața omului, adevărurile crezute pur și simplu rămân mai numeroase decât cele pe care el le dobândește printr-o verificarea personală”[11]. Necesitatea de a se încrede în cunoștințele transmise de propria cultură, sau obținute de la alții, îl îmbogățește pe om fie cu adevărul pe care nu-l putea obține singur, fie cu acele raporturi interpersonale și sociale pe care le dezvoltă. În schimb, individualismul spiritual izolează persoana, împiedicând-o să se deschidă față de alții cu încredere – și astfel să primească și să dăruiască din belșug acele bunuri care îi hrănesc libertatea – și punându-i în pericol dreptul de a-și manifesta propriile convingeri și opinii în mod social[12].

Îndeosebi, adevărul care este în măsură să lumineze sensul propriei vieți și s-o conducă este obținut și prin abandonarea încrezătoare în cei care pot garanta certitudinea și autenticitatea adevărului însuși: „Capacitatea și alegerea de a se încredința pe sine însuși și propria viață unei alte persoane constituie, cu siguranță, unul dintre cele mai semnificative și expresive acte antropologice”[13]. Primirea revelației care se realizează în credință, deși are loc la un nivel mai profund, face parte din acea dinamică a căutării adevărului: „Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinței (cf. Rom 16,26; 1,5; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu, care revelează, supunerea deplină a minții și a voinței și dându-și de bună voie adeziunea la revelația făcută de el”[14]. Conciliul al II-lea din Vatican, după ce a afirmat obligația și dreptul fiecărui om de a căuta adevărul în materie religioasă, adaugă: „Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnității persoanei umane și naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul învățământului sau al educației, al discuției și dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau consideră că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului”[15]. În orice caz, adevărul „nu se impune decât în virtutea adevărului însuși”[16]. De aceea, a solicita cu onestitate înțelegerea și libertatea unei persoane în vederea întâlnirii cu Cristos și cu evanghelia sa nu este un amestec necuvenit în treburile sale, ci o ofertă legitimă și o slujire care poate face mai rodnice raporturile dintre oameni.

6. În afară de aceasta, evanghelizarea constituie o posibilitate de îmbogățire nu numai pentru destinatarii ei, ci și pentru acela care îi este înfăptuitor, ca și pentru întreaga Biserică. De exemplu, în procesul de înculturare, „însăși Biserica Universală se îmbogățește cu expresii și valori în diferitele sectoare ale vieții creștine […]; cunoaște și exprimă și mai bine misterul lui Cristos, în timp ce este stimulată spre o reînnoire continuă”[17]. Biserica, de fapt, care încă din ziua de Rusalii a manifestat universalitatea misiunii sale, asumă, în Cristos, nenumăratele bogății ale oamenilor din toate timpurile și locurile istoriei umane[18]. În afară de valoarea ei antropologică intrinsecă, orice întâlnire cu o persoană sau o cultură concretă poate dezvălui aspecte ale potențialului evangheliei prea puțin explicate anterior, dar care pot îmbogăți viața concretă a creștinilor și a Bisericii. Grație și acestui dinamism, „tradiția care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt”[19].

De fapt, Duhul, după ce a realizat întruparea lui Isus Cristos în sânul feciorelnic al Mariei, dă viață acțiunii materne a Bisericii în evanghelizarea culturilor. Deși evanghelia este independentă de toate culturile, ea este capabilă să le impregneze pe toate, dar fără a se lăsa aservită lor[20]. În acest sens, Duhul Sfânt este și protagonistul înculturării evangheliei, este cel care prezidează în mod rodnic dialogul dintre cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Cristos, și întrebările cele mai profunde care provin de la multitudinea de oameni și culturi. Continuă astfel în istorie, în unitatea aceleiași și unice credințe, evenimentul Rusaliilor, care se îmbogățește prin diversitatea limbajelor și a culturilor.

7. Activitatea cu care omul comunică altora evenimente și adevăruri semnificative din punct de vedere religios, favorizând primirea lor, nu numai că este în sintonie profundă cu natura procesului uman de dialog, de vestire și de învățare, ci corespunde și unei alte realități antropologice importante: este specifică omului dorința de a-i face părtași pe alții de bunurile proprii. A primi vestea cea bună în credință, constituie de la sine un stimulent spre această comunicare. Adevărul ce mântuiește viața aprinde inima, în cazul celui care îl primește, cu iubire față de aproapele, o iubire care determină libertatea să redăruiască ceea ce a primit în mod gratuit.

Deși necreștinii se pot mântui prin harul pe care Dumnezeu îl dăruiește pe „căile cunoscute de el”[21], Biserica nu poate să nu țină cont de faptul că lor le lipsește un bine foarte important în această lume: cunoașterea adevăratului chip al lui Dumnezeu și a prieteniei lui Isus Cristos, Dumnezeu cu noi. De fapt, „nu este nimic mai frumos decât a fi atinși, surprinși de evanghelie, de Cristos. Nu este nimic mai frumos decât a-l cunoaște pe el și a comunica altora prietenia cu el”[22]. Pentru orice om este un mare bine revelarea adevărurilor fundamentale[23] despre Dumnezeu, despre sine însuși și despre lume; pe de altă parte, a trăi în întuneric, fără adevărul cu privire la cele din urmă lucruri, este un rău, care adesea se află la originea suferințelor și sclaviilor uneori dramatice. Iată de ce sfântul Paul nu ezită să descrie convertirea la credința creștină ca o eliberare „din împărăția întunericului” și o intrare „în împărăția Fiului iubirii sale, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col 1,13-14). De aceea, adeziunea deplină la Cristos, care este adevărul, și intrarea în Biserica sa nu diminuează, ci exaltă libertatea umană și o îndreaptă spre împlinire printr-o iubire gratuită și plină de grijă față de binele tuturor oamenilor. Este un dar inestimabil a trăi în îmbrățișarea universală a prietenilor lui Dumnezeu, care provine din împărtășirea cu trupul dătător de viață al Fiului său, a primi de la el certitudinea iertării păcatelor și a trăi în caritatea care se naște din credință. Biserica vrea să-i facă părtași de aceste bunuri pe toți, ca astfel să aibă plinătatea adevărului și a mijloacelor de mântuire, „pentru a intra în libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21).

8. Evanghelizarea presupune și dialogul sincer, care caută să înțeleagă motivațiile și sentimentele celuilalt. De fapt, la inima omului nu se ajunge fără gratuitate, caritate și dialog, așa încât cuvântul vestit să nu fie numai rostit, ci și atestat corespunzător în inima destinatarilor săi. Aceasta cere să se țină cont de speranțele și de suferințele, de situațiile concrete ale celor cărora le este adresat. În afară de aceasta, tocmai prin intermediul dialogului, oamenii de bunăvoință își deschid inima în mod mai liber și își împărtășesc în mod sincer experiențele lor spirituale și religioase. Această împărtășire, caracteristică pentru prietenia adevărată, este o ocazie prețioasă în favoarea mărturiei și a vestirii creștine.

Ca, de altfel, în orice domeniu al activității umane, și în cadrul dialogului în materie religioasă poate să intre păcatul. Se poate întâmpla uneori ca acest dialog să nu fie orientat spre scopul său natural, ci să fie supus înșelăciunii, intereselor egoiste sau aroganței, și astfel să nu respecte demnitatea și libertatea religioasă a interlocutorilor. De aceea, „Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influențat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrățișeze credința, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credință prin vreun mijloc de presiune”[24].

Motivul originar al evanghelizării este iubirea lui Cristos pentru mântuirea veșnică a oamenilor. Evanghelizatorii autentici doresc numai să dăruiască în mod gratuit ceea ce ei înșiși au primit în mod gratuit: „Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de evanghelie, ci, mai presus de toate, prin puterea cuvântului lui Dumnezeu”[25]. Misiunea apostolilor și continuarea ei în misiunea Bisericii antice rămâne modelul fundamental al evanghelizării pentru toate timpurile: o misiune adesea marcată de martiriu, așa cum demonstrează și istoria secolului care abia a trecut. Tocmai martiriul dă credibilitate martorilor, care nu caută putere sau câștig, ci își dăruiesc viața pentru Cristos. Ei manifestă lumii forța neînarmată și plină de iubire față de oameni, forță care îi este dăruită celui care-l urmează pe Cristos până la dăruirea totală a existenței sale. Astfel, creștinii, de la începuturile creștinismului până în zilele noastre, au îndurat persecuții din cauza evangheliei, așa cum prevestise Isus: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi” (In 15,20).

III. Câteva implicații ecleziologice

9. Încă din ziua de Rusalii, cine primește pe deplin credința este încorporat în comunitatea credincioșilor: „Cei care au primit cuvântul lui [Petru] au fost botezați. Și în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete” (Fap 2,41). Încă de la început, evanghelia, în puterea Duhului, este vestită tuturor oamenilor, pentru ca ei să creadă și să devină discipoli ai lui Cristos și membri ai Bisericii sale. Și în literatura patristică sunt constante îndemnurile de a împlini misiunea încredințată de Cristos ucenicilor[26]. În general se folosește termenul convertire cu referință la exigența de a-i aduce pe păgâni la Biserică. Cu toate acestea, convertirea (metanoia), în semnificația sa propriu-zis creștină, este o schimbare de mentalitate și de acțiune, ca expresie a vieții noi în Cristos proclamată de credință: este vorba de o continuă reformare a gândirii și a faptelor spre o identificare mai intensă cu Cristos (cf. Gal 2,20), la care sunt chemați înainte de toate cei botezați. Aceasta este, în primul rând, semnificația invitației formulate de Isus: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” (Mc 1,15; cf. Mt 4,17).

Spiritul creștin a fost mereu animat de pasiunea de a conduce întreaga omenire la Cristos în Biserică. De fapt, încorporarea de noi membri în Biserică nu este extinderea unui grup de putere, ci intrarea în rețeaua de prietenie cu Cristos, care leagă cerul și pământul, continentele și epocile diferite. Este intrarea în darul comuniunii cu Cristos, care este „viață nouă” animată de caritate și de angajarea pentru dreptate. Biserica este instrument – „germen și început”[27] – al împărăției lui Dumnezeu, nu este o utopie politică. Este deja prezență a lui Dumnezeu în istorie și poartă în ea și adevăratul viitor, cel definitiv în care el va fi „totul în toți” (1Cor 15,28); o prezență necesară, deoarece numai Dumnezeu poate aduce lumii pacea și dreptatea autentice. Împărăția lui Dumnezeu nu este – așa cum susțin unii astăzi – o realitate generică ce se află deasupra tuturor experiențelor sau tradițiilor religioase și la care ele ar trebui să tindă ca la o universală și indistinctă comuniune a tuturor celor care-l caută pe Dumnezeu, ci este înainte de toate o persoană, care are chipul și numele lui Isus din Nazaret, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut[28]. De aceea, orice tendință liberă a inimii umane spre Dumnezeu și spre împărăția lui nu poate decât să conducă, prin natura sa, la Cristos și să fie orientată spre intrarea în Biserica sa, care este semn eficace al acelei împărății. Așadar, Biserica este vehiculul prezenței lui Dumnezeu și, de aceea, instrument al unei adevărate umanizări a omului și a lumii. Lărgirea Bisericii în istorie, care constituie finalitatea misiunii, este o slujire adusă prezenței lui Dumnezeu prin împărăția sa: de fapt nu se poate „despărți împărăția de Biserică”[29].

10. Totuși astăzi vestirea misionară a Bisericii este „pusă în pericol de teorii de tip relativist, care vor să justifice pluralismul religios, nu numai de facto, ci și de iure (sau de principiu)”[30]. De mult timp s-a creat o situație în care, pentru mulți credincioși, nu este clară însăși motivația de a fi a evanghelizării[31]. Ba chiar se afirmă că pretenția de a fi primit în dar plinătatea revelației lui Dumnezeu ascunde o atitudine de intoleranță și un pericol pentru pace.

Cine raționează astfel ignoră faptul că plinătatea darului adevărului, pe care Dumnezeu îl face omului revelându-i-se, respectă acea libertate pe care el însuși a creat-o ca și caracteristică de neșters a naturii umane: o libertate care nu înseamnă indiferență, ci tendință spre bine. Acest respect este o exigență proprie a Bisericii Catolice și a carității lui Cristos, un constitutiv al evanghelizării și deci un bine ce trebuie promovat în mod inseparabil de angajarea în sensul de a face cunoscută și a îmbrățișa în mod liber plinătatea de mântuire pe care Dumnezeu o oferă omului în Biserică.

Respectul cuvenit față de libertatea religioasă[32] și promovarea ei „nu trebuie să ne facă, desigur, indiferenți față de adevăr și bine. Dimpotrivă, însăși iubirea îi îndeamnă fără răgaz pe ucenicii lui Cristos să vestească tuturor oamenilor adevărul mântuitor”[33]. Această iubire este pecetea prețioasă a Duhului Sfânt care, ca protagonist al evanghelizării[34], nu încetează să determine inimile spre a vesti evanghelia, deschizându-le totodată spre primirea ei. O iubire care trăiește în inima Bisericii și, de acolo, ca un foc de caritate, se iradiază până la marginile pământului, până la inima oricărui om. De fapt, orice inimă umană așteaptă să-l întâlnească pe Isus Cristos.

Se înțelege deci urgența invitației lui Cristos de a evangheliza și că misiunea încredințată apostolilor de către Domnul îi privește pe toți cei botezați. Cuvintele lui Isus, „mergeți și învățați toate națiunile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească tot ceea ce v-am poruncit” (Mt 28,19-20), îi interpelează pe toți din Biserică, pe fiecare după propria vocație. Și, în ora prezentă, în fața atâtor persoane care trăiesc în diferitele forme de deșert, mai ales în „deșertul obscurității lui Dumnezeu, al golirii sufletelor de acum fără conștiința demnității și a drumului omului”[35], papa Benedict al XVI-lea a amintit lumii că „Biserica, în ansamblul ei, și păstorii în cadrul ei, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum, pentru a-i conduce pe oameni afară din deșert, spre locul vieții, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre cel care ne dăruiește viața, viața în plinătate”[36]. Această angajare apostolică este o obligație și un drept la care nu se poate renunța, expresie a propriei libertăți religioase, care își are dimensiunile sale etico-sociale și etico-politice corespunzătoare[37]. Un drept care, din păcate, în unele părți ale lumii, încă nu este legitim recunoscut, iar în altele nu este respectat în fapte[38].

11. Cine vestește evanghelia participă la caritatea lui Cristos, care ne-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru noi (cf. Ef 5,2), este ambasadorul lui și imploră în numele lui Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu! (cf. 2Cor 5,20). O caritate care este expresie a acelei recunoștințe care se revarsă din inima umană atunci când se deschide iubirii dăruite de Isus Cristos, acea iubire „care pentru univers se decopertează”[39]. Acest lucru explică ardoarea, încrederea și libertatea cuvântului (parrhesia) care se manifestau în predica apostolilor (cf. Fap 4,31; 9,27-28; 26,26 etc.) și pe care regele Agripa a experimentat-o ascultându-l pe Paul: „Încă puțin și mă convingeai să mă fac creștin” (Fap 26,28).

Evanghelizarea nu se realizează numai prin predicarea publică a evangheliei, nici numai prin fapte de relevanță publică, ci și prin intermediul mărturiei personale, care este mereu o cale de mare eficacitate evanghelizatoare. De fapt, „alături de proclamarea evangheliei făcută în formă generală, cealaltă formă a transmiterii ei, de la persoană la persoană, rămâne valabilă și importantă. […] Nu ar trebui să se întâmple ca urgența de a anunța vestea cea bună maselor de oameni să facă să se uite că această formă de vestire, prin care se ajunge la conștiința personală a unui om, este atinsă de un cuvânt cu totul extraordinar pe care îl primește de la un alt om”[40].

În orice caz, trebuie amintit că, în transmiterea evangheliei, cuvântul și mărturia vieții trebuie să meargă împreună[41]; pentru ca lumina adevărului să fie iradiată la toți oamenii, este necesară înainte de toate mărturia sfințeniei. Dacă cuvântul este dezmințit de conduită, atunci este primit cu greu. Dar nici nu e suficientă numai mărturia, pentru că „și cea mai frumoasă mărturie se va dovedi pe parcurs neputincioasă, dacă nu este luminată, justificată – ceea ce Petru numea «a da răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră» (1Pt 3,15) – și explicată de o vestire clară și incontestabilă a Domnului Isus”[42].

IV. Câteva implicații ecumenice

12. Încă de la începuturile sale mișcarea ecumenică a fost intim legată de evanghelizare. De fapt, unitatea este sigiliul credibilității misiunii și Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat cu mâhnire că scandalul dezbinării „constituie chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei”[43]. Însuși Isus în ajunul morții sale s-a rugat: „Ca toți să fie una… pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).

Misiunea Bisericii este universală și nu este limitată la regiuni determinate ale pământului. Totuși, evanghelizarea se realizează diferit, în funcție de diferitele situații în care are loc. În sens propriu, există „missio ad gentes” față de cei care nu-l cunosc pe Cristos. În sens larg, se vorbește de „evanghelizare”, pentru aspectul obișnuit al pastorației, și de „noua evanghelizare” cu referire la cei care nu mai urmează practica creștină[44]. În afară de aceasta, există evanghelizarea în țări unde trăiesc creștini necatolici, mai ales în țări de veche tradiție și cultură creștină. Aici se cere atât un adevărat respect față de tradiția lor și față de bogățiile lor spirituale cât și un spirit sincer de colaborare. Catolicii, „eliminând orice formă de confuzie și de emulație nesănătoasă, să colaboreze frățește cu frații despărțiți, conform normelor decretului despre ecumenism, pe cât posibil printr-o profesiune de credință comună în Dumnezeu și în Isus Cristos înaintea neamurilor și prin colaborare atât în domeniul social și tehnic, cât și cultural și religios”[45].

În angajarea ecumenică se pot distinge diferite dimensiuni: înainte de toate ascultarea, ca o condiție fundamentală a oricărui dialog; este apoi discuția teologică, în care, încercând să se înțeleagă confesiunile, tradițiile și convingerile celuilalt, se poate ajunge la găsirea înțelegerii, uneori ascunsă în discordie. De asemenea, în mod inseparabil de toate acestea, nu poate lipsi o altă dimensiune esențială a angajării ecumenice: mărturia și vestirea elementelor care nu sunt tradiții particulare sau nuanțe teologice, ci aparțin tradiției credinței însăși.

Dar ecumenismul nu are numai o dimensiune instituțională care tinde la „creșterea comuniunii parțiale existentă între creștini spre comuniunea deplină în adevăr și în caritate”[46]: ea este misiunea oricărui credincios, înainte de toate prin rugăciune, pocăință, studiu și colaborare. Peste tot și întotdeauna, fiecare credincios catolic are dreptul și obligația de a da mărturia și vestirea deplină a propriei credințe. Cu creștinii necatolici, catolicul trebuie să intre într-un dialog respectuos, în spiritul carității și al adevărului: un dialog care este nu numai un schimb de idei, ci și de daruri[47], ca să li se poată oferi plinătatea mijloacelor de mântuire[48]. Astfel sunt conduși la o convertire tot mai profundă la Cristos.

În acest sens, trebuie notat că dacă un creștin necatolic, din motive de conștiință și convingere a adevărului catolic, cere să intre în comuniunea deplină a Bisericii Catolice, acest lucru trebuie respectat ca lucrare a Duhului Sfânt și ca expresie a libertății de conștiință și de religie. În acest caz, nu este vorba de prozelitism, în sensul negativ atribuit acestui termen[49]. Așa cum a recunoscut în mod explicit decretul despre ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican, „este evident că lucrarea de pregătire și de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica Catolică se deosebește, prin natura sa, de inițiativa ecumenică; totuși nu există nici o opoziție între ele, deoarece și una și alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu”[50]. De aceea, această inițiativă nu privează de drept și nici nu scutește de responsabilitatea de a vesti în mod deplin credința catolică celorlalți creștini, care acceptă în mod liber să o primească.

Această perspectivă cere, desigur, să se evite orice presiune necuvenită: „În răspândirea credinței religioase și în introducerea unor practici, ele trebuie să se abțină întotdeauna de la orice fel de acțiune care ar aduce a constrângere sau a atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse”[51]. Mărturia adusă adevărului nu vrea să impună nimic cu forța, nici cu o acțiune de constrângere, nici cu artificii contrare evangheliei. Însăși exercitarea carității este gratuită[52]. Iubirea și mărturia adusă adevărului tind să convingă înainte de toate cu forța cuvântului lui Dumnezeu (cf. 1Cor 2,3-5; 1Tes 2,3-5)[53]. Misiunea creștină se află în puterea Duhului Sfânt și a adevărului însuși proclamat.

V. Concluzie

13. Acțiunea evanghelizatoare a Bisericii nu poate dispărea niciodată pentru că niciodată nu-i va lipsi prezența Domnului Isus, în puterea Duhului Sfânt, conform promisiunii sale: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Relativismele de astăzi și irenismele în domeniul religios nu sunt un motiv valabil pentru a nu împlini această împovărătoare dar și fascinantă angajare, care aparține naturii însăși a Bisericii și este „misiunea ei primară”[54]. „Caritas Christi urget nos – iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14): o mărturisește viața unui mare număr de credincioși care, impulsionați de iubirea față de Isus, au întreprins, de-a lungul întregii istorii, inițiative și opere de tot felul pentru a vesti evanghelia întregii lumi și în toate domeniile societății, iar aceasta, ca avertisment și invitație perenă adresată oricărei generații creștine de a-și îndeplini cu generozitate mandatul lui Cristos. De aceea, așa cum amintește papa Benedict al XVI-lea, „vestirea și mărturia evangheliei sunt prima slujire pe care creștinii pot să o aducă oricărei persoane și întregului neam omenesc, chemați cum sunt să comunice tuturor iubirea lui Dumnezeu, care s-a manifestat în mod deplin în unicul răscumpărător al lumii, Isus Cristos”[55]. Iubirea care vine de la Dumnezeu ne unește cu el și „ne transformă într-un noi care depășește dezbinările noastre și ne face să devenim una, până când, la sfârșit, Dumnezeu să fie «totul în toți» (1Cor 15,28)”[56].

Suveranul pontif Benedict al XVI-lea, în audiența acordată subsemnatului cardinal prefect în ziua de 6 octombrie 2007, a aprobat această Notă doctrinară, decisă în sesiunea obișnuită a acestei congregații, și a poruncit publicarea ei.

Roma, în sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 3 decembrie 2007, comemorarea liturgică a sfântului Francisc Xaveriu, patron al misiunilor.

William Card. Levada, prefect

Angelo Amato, arhiepiscop titular de Sila, secretar

Note
[1] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 47: AAS 83 (1991), 293.
[2] Conciliul al II-a din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 14; cf. Decretul Ad gentes, 7; Decretul Unitatis redintegratio, 3. Această învățătură nu se opune voinței mântuitoare universale a lui Dumnezeu, care „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2, 4); de aceea „este necesar să se țină unite aceste două adevăruri, adică posibilitatea reală a mântuirii în Cristos pentru toți oamenii și necesitatea Bisericii în ceea ce privește mântuirea” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 9: AAS 83 [1991], 258).
[3] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 1: AAS 93 (2001), 266.
[4] Cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 24: AAS 69 (1976), 22.
[5] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 46: AAS 83 (1991), 293; cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 53 și 80: AAS 69 (1976), 41-42, 73-74.
[6] Benedict al XVI-lea, Omilie în timpul sfintei Liturghii pe esplanada Neue Messe (10 septembrie 2006): AAS 98 (2006), 710.
[7] Toma De Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 109, a. 1, ad 1.
[8] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 44: AAS 91 (1999), 40.
[9] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la Întâlnirea eclezială a Diecezei de Roma despre „Familia și comunitatea creștină: formarea persoanei și transmiterea credinței” (6 iunie 2005): AAS 97 (2005), 816.
[10] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio, 5: AAS 91 (1999), 9-10.
[11] Ibidem, n. 31: AAS 91 (1999), 29; cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 12.
[12] Acest drept a fost recunoscut și afirmat și în Declarația universală a drepturilor omului din 1948 (art. 18-19).
[13] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio, 33: AAS 91 (1999), 31.
[14] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei verbum, 5.
[15] Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Dignitatis humanae, 3.
[16] Ibidem, 1.
[17] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 52: AAS 83 (1991), 300.
[18] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli (2 iunie 1985), 18: AAS 77 (1985), 800.
[19] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei verbum, 8.
[20] Cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 19-20: AAS 69 (1976), 18-19.
[21] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 7; cf. Constituția dogmatică Lumen gentium, 16; Constituția pastorală Gaudium et spes, 22.
[22] Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 711.
[23] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei Filius, 2: „Grație acestei revelații divine, toți oamenii pot, în condiția prezentă a neamului omenesc, să cunoască cu ușurință, cu absolută certitudine și fără nici o greșeală ceea ce în lucrurile divine nu este în sine inaccesibil rațiunii (cf. Toma de Aquino, Summa theologiae, I, 1,1)” (DH 3005).
[24] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 13.
[25] Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Dignitatis humanae, 11.
[26] Cf., de exemplu, Clement de Alexandria, Protreptic IX, 87,3-4 (Sources chrétiennes, 2,154); Aureliu Augustin, Sermo 14, D [= 352 A], 3 (Nuova Biblioteca Agostiniana, XXXV/1, 269-271).
[27] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 5.
[28] Cf. în această privință Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Enciclică Redemptoris missio, 18: AAS 83 (1991), 265-266: „Dacă se dezlipește împărăția de Isus, nu mai avem împărăția lui Dumnezeu revelată de el și se ajunge la denaturarea fie a sensului împărăției, care riscă să se transforme într-un obiectiv pur uman sau ideologic, fie a identității lui Cristos, care nu mai apare Domnul, căruia trebuie să-i fie supuse toate” (cf. 1Cor 15, 27)”.
[29] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Enciclică Redemptoris missio, 18: AAS 83 (1991), 266. Despre raportul dintre Biserică și împărăție, cf. și Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația Dominus Iesus (6 august 2000), 18-19: AAS 92 (2000), 759-761.
[30] Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația Dominus Iesus, 4: AAS 92 (2000), 744.
[31] Cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 80: AAS 69 (1976), 73: „De ce să vestim evanghelia din moment ce toți sunt mântuiți prin corectitudinea inimii? Dacă, pe de altă parte, lumea și istoria sunt pline de «germenii Cuvântului» nu este o iluzie a pretinde să ducem evanghelia în acele locuri unde se află deja prin semințele pe care le-a aruncat acolo însuși Domnul?”
[32] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat membrilor Curiei Romane și ai Prelaturii Romane pentru prezentarea urărilor de Crăciun (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 50: „Dacă libertatea religiei este considerată ca expresie a incapacității omului de a găsi adevărul și, prin urmare, devine canonizare a relativismului, atunci ea, din necesitate socială și istorică, este ridicată în mod impropriu la nivel metafizic și astfel este privată de adevăratul său sens, cu consecința că nu poate fi acceptată de cel care crede că omul este capabil să cunoască adevărul lui Dumnezeu și, pe baza demnității interioare a adevărului, este legată de această cunoaștere. Un lucru complet diferit este, în schimb, a considera libertatea religiei ca o necesitate ce derivă din conviețuirea umană, ba mai mult ca o consecință intrinsecă a adevărului care nu poate fi impus din exterior, ci trebuie însușit de om numai prin procesul de convingere”.
[33] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 28 ; cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 24: AAS 69 (1976), 21-22.
[34] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 21-30: AAS 83 (1991), 268-276.
[35] Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710.
[36] Ibidem.
[37] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Dignitatis humanae, 6.
[38] De fapt, acolo unde este recunoscut dreptul la libertatea religioasă, de obicei este recunoscut oricărui om și dreptul de a-i face părtași pe alții la propriile convingeri, cu respectarea deplină a conștiinței celuilalt, și pentru a favoriza intrarea lor în propria comunitate de apartenență religioasă, așa cum este stabilit, la fel, de numeroase orânduiri juridice de astăzi și de o jurisprudență deja răspândită în această privință.
[39] Dante Alighieri, La divina commedia, Paradisul, XXXIII, 87.
[40] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 46: AAS 69 (1976), 36.
[41] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 35.
[42] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 22: AAS 69 (1976), 20.
[43] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Unitatis redintegratio, 1; cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 1, 50: AAS 83 (1991), 249, 297.
[44] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 34: AAS 83 (1991), 279-280.
[45] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 15.
[46] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 14: AAS 87 (1995), 929.
[47] Cf. ibidem, 28: AAS 87 (1995), 939.
[48] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Unitatis redintegratio, 3,5.
[49] La origine, termenul „prozelitism” se naște în ambientul ebraic, unde „prozelit” îl indica pe cel care, provenind dintre „păgâni”, a trecut în rândul „poporului ales”. Astfel, și în ambientul creștin termenul prozelitism a fost adesea folosit ca sinonim al activității misionare. Recent, termenul a luat o conotație negativă ca publicitate pentru propria religie cu mijloace și motive contrare spiritului evangheliei și care nu ocrotesc libertatea și demnitatea persoanei. În acest sens, termenul „prozelitism” este înțeles în contextul mișcării ecumenice: cf. The Joint Working Group between the Catholic Church and the World Council of Churches, „The Challenge of Proselytism and the Calling to Common Witness” (1995).
[50] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Unitatis redintegratio, 4.
[51] Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Dignitatis humanae, 4.
[52] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 31 c: AAS 98 (2006), 245.
[53] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Dignitatis humanae, 11.
[54] Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul vizitei la bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor” (25 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 745.
[55] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la Întâlnirea internațională cu ocazia a 40 de ani de la decretului conciliar (11 martie 2006): AAS 98 (2006), 334.
[56] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 18: AAS (2006), 232.

Autor: Congregația pentru Doctrina Credinței
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 03.12.2007
Publicarea pe acest sit: 29.01.2008
Etichete: ,

Lasă un răspuns