Misericordia Dei

Misericordia Dei

Scrisoare apostolică în formă de „motu proprio” Misericordia Dei
despre anumite aspecte ale celebrării sacramentului Pocăinței
a papei Ioan Paul al II-lea

Prin îndurarea lui Dumnezeu Tatăl care reconciliază, Cuvântul s-a făcut trup în sânul preacurat al preafericitei Fecioare Maria pentru a salva „poporul său de păcatele lor” (Mt 1,21) și pentru a-i deschide „calea mântuirii veșnice”[1]. Sfântul Ioan Botezătorul confirmă această misiune arătându-l pe Isus ca „Mielul lui Dumnezeu”, „cel ce ridică păcatul lumii” (In 1,29). Întreaga activitate și predicare a Înaintemergătorului constituie o chemare energică și călduroasă la pocăință și convertire, al căror semn este botezul administrat în apele Iordanului. Însuși Isus s-a supus acestui ritual penitențial (cf. Mt 3,13-17), nu pentru că păcătuise, ci pentru că „se lasă să fie socotit între cei păcătoși; este de acum „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29); de pe acum anticipă „botezul” morții sale sângeroase”[2]. Astfel, și înainte de toate, mântuirea este răscumpărare din păcatul care împiedică prietenia cu Dumnezeu și eliberare din starea de sclavie în care se găsește omul, care a cedat în fața ispitei Celui Rău și a pierdut libertatea de fiu al lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21).

Misiunea încredințată de Cristos apostolilor este vestirea împărăției lui Dumnezeu și predicarea evangheliei pentru convertire (cf. Mc 16,15; Mt 28,18-20). În seara zilei Învierii sale, când este aproape începutul misiunii apostolice, Isus le dă apostolilor, prin puterea Duhului Sfânt, puterea de a-i împăca cu Dumnezeu și cu Biserica pe păcătoșii care s-au căit: „Primiți pe Duhul Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20,22-23)[3].

De-a lungul istoriei și în practica neîntreruptă a Bisericii, „ministerul reconcilierii” (2Cor 5,18), conferit prin sacramentele Botezului și Pocăinței, a fost întotdeauna o îndatorire pastorală extraordinară, împlinită în ascultare față de porunca lui Isus, ca parte esențială a ministerului sacerdotal. Celebrarea sacramentului Pocăinței a avut de-a lungul secolelor o evoluție care a cunoscut diferite forme de expresie, păstrându-și totuși aceeași structură fundamentală, care cuprinde în mod necesar, pe lângă intervenția unui ministru – doar un episcop sau un preot, care judecă și dezleagă, care îngrijește și vindecă în numele lui Cristos – actele penitentului: părerea de rău, mărturisirea și îndestularea.

În scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte scriam: „Vă cer un reînnoit curaj pastoral pentru ca pedagogia cotidiană a comunităților creștine să propună într-o manieră convingătoare și eficientă practica sacramentului Reconcilierii. Așa cum vă amintiți, în anul 1984, am intervenit asupra acestei probleme prin exortația postsinodală Reconciliatio et paenitentia, care aduna roadele reflecției unei Adunări a Sinodului Episcopilor, consacrată acestei probleme. Invitam atunci la depunerea tuturor eforturilor posibile pentru a face față crizei „sensului păcatului” […]. Atunci când am înfruntat problema la Sinodul menționat, toți erau conștienți de criza sacramentului, mai ales în unele regiuni ale lumii. Motivele care se aflau la originea acestei crize nu au dispărut în acest scurt interval de timp. Dar anul jubiliar, care a fost în mod special caracterizat prin recurgerea la Pocăința sacramentală, ne-a oferit un mesaj încurajator, care nu trebuie lăsat să se piardă: dacă mulți dintre credincioși, și printre ei mulți tineri, s-au apropiat de acest sacrament cu rezultate benefice, este probabil necesar ca păstorii să se înarmeze cu mare încredere, creativitate și perseverență în a-l prezenta și a-l valorifica”[4].

Cu aceste cuvinte intenționam și intenționez să îi încurajez și să le adresez o invitație fermă fraților mei episcopi – și, prin ei, tuturor preoților – să dea un nou impuls sacramentului Reconcilierii, și ca exigență a carității autentice și a adevăratei justiții pastorale[5], amintindu-le că fiecare credincios care are dispoziția interioară necesară are dreptul de a primi personal darul sacramental.

Pentru ca să se poată face discernământul asupra dispoziției interioare a penitenților în vederea dezlegării sau nu a păcatelor și a impunerii unei penitențe corespunzătoare din partea ministrului sacramentului, trebuie ca toți credincioșii, pe lângă conștientizarea păcatelor comise și pe lângă părerea de rău pentru ele și hotărârea de a nu mai cădea din nou[6], să își și mărturisească propriile păcate. În acest sens, Conciliul Tridentin declara că este necesară, „prin drept divin, mărturisirea tuturor și a fiecărui păcat de moarte”[7]. Biserica a văzut întotdeauna o legătură esențială între justiția încredințată preoților în acest sacrament și necesitatea ca penitenții să își declare propriile păcate[8], mai puțin în cazurile de imposibilitate. Din moment ce mărturisirea completă a păcatelor grave este prin instituire divină parte constitutivă a sacramentului, ea nu este lăsată sub nici o formă la liberul arbitru al păstorilor (dispensă, interpretare, obiceiuri locale etc.). Autoritatea competentă ecleziastică specifică în mod unic – în normele disciplinare corespunzătoare – criteriile pentru a distinge imposibilitățile reale de a mărturisi păcatele de alte situații în care imposibilitatea este doar aparentă sau poate fi depășită.

În circumstanțele pastorale actuale, venind în întâmpinarea cererilor numeroșilor frați întru episcopat, consider oportună reamintirea unor legi canonice în vigoare privind celebrarea acestui sacrament, clarificând anumite aspecte pentru a favoriza, în spirit de comuniune, cu responsabilitatea proprie întregului episcopat[9], o mai bună administrare a lui. Este vorba despre a asigura o celebrare tot mai fidelă, și astfel tot mai rodnică, a darului încredințat Bisericii de Domnul Isus după Învierea sa (cf. In 20,19-23). Aceasta apare cu atât mai necesar cu cât în unele regiuni se observă tendința de a abandona mărturisirea individuală, precum și recurgerea în mod abuziv la „dezlegarea generală” sau „colectivă”, care astfel nu mai apare ca un mijloc extraordinar pentru situații cu totul excepționale. Pe baza unei extinderi arbitrare a condițiilor de gravă necesitate[10], apare în practică o slăbire a fidelității față de aspectul divin al sacramentului, și în mod concret se pierde din vedere necesitatea mărturisirii individuale, cu consecințe grave pentru viața spirituală a credincioșilor și pentru sfințenia Bisericii.

Astfel, după ce m-am consultat în această problemă cu Congregația pentru Doctrina Credinței, cu Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, precum și cu Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative, și după ce am ascultat părerile venerabililor frați cardinali din dicasteriile Curiei Romane, reafirmând doctrina catolică asupra sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii, expus în mod sintetic în Catehismul Bisericii Catolice[11], conștient de responsabilitatea mea pastorală și de necesitatea și eficacitatea mereu actuale a acestui sacrament, dispun următoarele:

1. Ordinarii să le reamintească tuturor miniștrilor sacramentului Penitenței că legea universală a Bisericii, prin aplicarea doctrinei catolice în acest domeniu, a stabilit că:

a. „Mărturisirea, individuală și completă, și dezlegarea constituie unicul mod obișnuit în care un credincios, conștient de păcatul grav, se împacă cu Dumnezeu și cu Biserica; numai o imposibilitate fizică sau morală scutește de la această mărturisire, în care caz reconcilierea poate fi dobândită și în alte moduri”[12].

b. De aceea, „toți cei cărora li s-a încredințat, în virtutea funcției, grija față de suflete, au obligația de a lua măsuri ca să fie ascultate mărturisirile credincioșilor încredințați lor, care cer în mod rațional să fie ascultate, și ca să li se ofere posibilitatea să vină la mărturisirea individuală în zilele și la orele stabilite după felul în care le convine credincioșilor înșiși”[13].

Pe lângă aceasta, toți preoții care au facultatea de a administra sacramentul Pocăinței trebuie să fie întotdeauna și pe deplin disponibili să îl administreze de fiecare dată când credincioșii îl cer în mod rezonabil[14]. Lipsa disponibilității de a primi oile rănite, și chiar de a merge în întâmpinarea lor pentru a le aduce înapoi în staul, constituie un semn dureros de carență în simțul pastoral la cei care, prin hirotonirea preoțească, trebuie să poarte în ei imaginea bunului păstor.

2. Ordinarii locului, precum și parohii și rectorii bisericilor și ai sanctuarelor trebuie să verifice periodic că sunt asigurate toate facilitățile posibile pentru mărturisirea credincioșilor. Se recomandă în special prezența vizibilă a confesorilor în locurile de cult la orele prevăzute, adaptarea orarelor la situația reală a penitenților și disponibilitatea specială de a mărturisi înainte de Liturghii și, pentru a răspunde nevoilor credincioșilor, chiar și în timpul sfintelor Liturghii, dacă sunt alți preoți disponibili[15].

3. Deoarece „credinciosul are obligația de a mărturisi, după specie și numărul lor, toate păcatele grave săvârșite după Botez și încă neiertate direct prin puterea cheilor Bisericii și nici acuzate într-o mărturisire individuală”[16], trebuie dezaprobată orice practică ce limitează mărturisirea la o acuzare de ordin general a păcatului sau doar a unuia sau a câtorva păcate considerate mai importante. Pe de altă parte, ținând cont de chemarea tuturor credincioșilor la sfințenie, le este recomandat să mărturisească și păcatele veniale[17].

4. În lumina și în contextul normelor de mai sus, trebuie înțeleasă și administrată corect dezlegarea comună a mai multor penitenți, fără o mărturisire individuală prealabilă, în conformitate cu prevederile canonului 961 din Codul de drept canonic. O astfel de dezlegare „are un caracter excepțional”[18] și „nu poate fi dată în mod general decât dacă:

1o. există un iminent pericol de moarte, iar preotul sau preoții nu au timpul necesar pentru a asculta mărturisirea fiecărui penitent;

2o. există o necesitate gravă, adică în cazul când, existând un număr mare de penitenți, nu sunt la dispoziție suficienți confesori pentru a asculta după rânduială mărturisirea fiecăruia într-un timp adecvat, astfel încât penitenții ar fi constrânși, fără vina lor, să rămână mult timp lipsiți de harul sacramental sau de sfânta Împărtășanie; necesitatea însă nu se consideră că este suficientă în cazul în care nu se poate dispune de confesori numai datorită unei mari afluențe de pelerini, cum s-ar putea întâmpla cu ocazia unor sărbători sau a unui pelerinaj[19]„.

Cu privire la cazurile de necesitate gravă, trebuie precizate următoarele:

a. Este vorba despre situații care sunt în mod obiectiv excepționale, precum cele care pot apărea în teritorii de misiune sau în comunități izolate de credincioși, unde preotul poate ajunge doar o dată sau de câteva ori pe an, sau când războiul, condițiile meteorologice sau alți factori similari o impun.

b. Cele două condiții stabilite de canon pentru a determina situațiile de necesitate gravă sunt inseparabile, deoarece nu este suficientă simpla imposibilitate de a asculta „după rânduială” mărturisirile individuale „într-un timp adecvat”, din cauza lipsei de preoți; această imposibilitate trebuie să fie dublată de faptul că altfel penitenții vor fi constrânși să rămână „mult timp”, nu din vina lor, lipsiți de harul sacramental. Trebuie deci să se țină cont de circumstanțele generale ale penitenților și ale diecezei, în ceea ce privește organizarea pastorală a acesteia și posibilitatea de acces a credincioșilor la sacramentul Pocăinței.

c. Prima condiție, a imposibilității ascultării mărturisirilor „după rânduială […] într-un timp adecvat”, se referă doar la timpul rezonabil cerut pentru o administrare esențială validă și demnă a sacramentului, nefiind vorba aici despre un colocviu pastoral mai lung, care poate fi amânat până când circumstanțele vor fi mai favorabile. Acest timp rezonabil potrivit pentru a asculta mărturisirile depinde de posibilitățile reale ale confesorului sau ale confesorilor, precum și de penitenții înșiși.

d. În ceea ce privește a doua condiție, este necesară o judecată prudentă pentru evaluarea duratei de timp în care penitenții vor fi lipsiți de harul sacramental, pentru a se verifica imposibilitatea reală prevăzută în can. 960, atunci când nu este vorba de un pericol iminent de moarte. O astfel de judecată nu este prudentă dacă denaturează sensul imposibilității fizice sau morale, cum ar fi dacă s-ar considera de exemplu că un timp mai mic de o lună ar implica rămânerea pentru „mult timp” într-o stare de privare de harul sacramental.

e. Nu este admisibilă crearea sau permiterea creării de situații de aparentă necesitate gravă, rezultate din lipsa administrării obișnuite a sacramentului din cauza nerespectării normelor amintite mai sus[20], și cu atât mai puțin ca urmare a preferinței penitenților pentru dezlegare generală, ca și cum ar fi vorba de o opțiune normală și echivalentă față de două forme obișnuite descrise de Ritual.

f. Simplul fapt că există o mare afluență de penitenți nu constituie o necesitate suficientă, nici chiar în cazul unei sărbători mari sau al unui pelerinaj, și nici din motive turistice sau din alte cauze similare datorate creșterii mobilității masei de oameni.

5. A judeca dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de can. 961, ? 1, 2o nu este o problemă care îl privește pe confesor, ci „este de datoria episcopului diecezan să aprecieze condițiile cerute […], ținând cont de criteriile fixate împreună cu ceilalți membri ai conferinței episcopale”[21]. Aceste criterii pastorale trebuie să fie expresia căutării fidelității totale, în circumstanțele teritoriilor respective, față de criteriile fundamentale indicate de disciplina universală a Bisericii, criterii care de altfel se bazează pe exigențele care derivă din însuși sacramentul Pocăinței ca instituție divină.

6. Dată fiind importanța fundamentală a deplinei armonii între diferitele conferințe episcopale din lume într-o problemă esențială pentru viața Bisericii, acestea, conform can. 455 ? 2 al Codului de drept canonic, trebuie să trimită cât mai rapid Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor textul normelor pe care ele intenționează să le decreteze sau să le actualizeze în lumina acestui motu proprio în ceea ce privește aplicarea can. 961. Aceasta va favoriza o comuniune tot mai mare între episcopii întregii Biserici, îndemnându-i pe credincioșii de pretutindeni să își astâmpere setea la izvorul îndurării divine care țâșnește neîncetat din sacramentul Reconcilierii.

În această perspectivă a comuniunii ar fi de asemenea oportun ca episcopii diecezani să informeze respectivele conferințe episcopale dacă în jurisdicțiile lor au apărut sau nu cazuri de necesitate gravă. Va fi apoi sarcina fiecărei conferințe să informeze mai sus amintita congregație despre situația de fapt din teritoriul lor și despre eventualele schimbări care s-au înregistrat în timp.

7. În ceea ce privește dispoziția personală a penitenților, trebuie reamintit că:

a. „Pentru ca un credincios să beneficieze în mod valid de dezlegarea sacramentală dată simultan mai multor credincioși, este necesar nu numai să fie dispus cum se cuvine, dar totodată să se și hotărască să facă la timpul potrivit mărturisirea individuală a păcatelor grave, pe care deocamdată nu a putut să o facă[22]„.

b. În măsura în care este posibil, inclusiv în cazul unui iminent pericol de moarte, credincioșii trebuie „să fie îndemnați ca fiecare să facă un act de căință înainte de dezlegarea generală[23]„.

c. Este evident că penitenții care trăiesc într-o stare obișnuită de păcat grav și nu intenționează să își schimbe situația nu pot primi în mod valid dezlegarea.

8. Obligația „de a-și mărturisi păcatele grave, cel puțin o dată pe an”[24] rămâne, și de aceea „persoana căreia i se iartă păcatele grave prin dezlegare generală, când se ivește ocazia, [trebuie] să meargă îndată să facă mărturisirea individuală, înainte de a primi o altă dezlegare generală, dacă nu intervine un motiv just[25]„.

9. În ceea ce privește locul și confesionalul pentru celebrarea sacramentului, trebuie amintit că:

a. „Locul specific pentru ascultarea mărturisirilor sacramentale este biserica sau oratoriul”[26], rămânând însă evident că motive de ordin pastoral pot să justifice celebrarea sacramentului și în alte locuri[27].

b. Confesionalele sunt reglementate de normele date de conferințele episcopale respective, care vor asigura ca acestea să fie amplasate „în locuri vizibile” și de asemenea să aibă „grilaje fixe”, pentru a le permite credincioșilor și înșiși confesorilor care doresc să le folosească, să o facă în mod liber[28].

Tot ceea ce am stabilit prin această scrisoare apostolică în formă de motu proprio decretez să aibă valoare deplină și durabilă, și să fie respectat de acum înainte, în pofida oricărei dispoziții contrare. Ceea ce am stabilit prin această scrisoare are valoare, prin natura sa, și pentru venerabilele Biserici Catolice Orientale, în conformitate cu respectivele canoane din Codul lor propriu.

Roma, Scaunul Sfântului Petru, 7 aprilie, Duminica Octavei Pascale sau a Îndurării Divine, în anul Domnului 2002, al douăzeci și patrulea al pontificatului nostru.

Ioan Paul al II-lea

Note
[1] Misalul Roman, Prefața pentru Advent I.
[2] Catehismul Bisericii Catolice, 536.
[3] Cf. CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, sesiunea XIV, De sacramento paenitentiae, can. 3: DS 1703.
[4] Nr. 37: AAS 93 (2001) 292.
[5] Cf. CIC, can. 213 și 843, § 1.
[6] Cf. CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, sesiunea XIV, Doctrina de sacramento paenitentiae, cap. 4: DS 1676.
[7] Ibid., can. 7: DS 1707.
[8] Cf. Ibid., cap. 5: DS 1679; CONCILIUL ECUMENIC DIN FLORENȚA, Decr. pro armeniis: DS 1323.
[9] Cf. can. 392; CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23,27; Decretul despre ministerul pastoral al episcopilor Christus Dominus, 16.
[10] Cf. can. 961, § 1,20.
[11] Cf. nr. 980-987; 1114-1134; 1420-1498.
[12] Can. 960.
[13] Can. 986, § 1.
[14] Cf. CONCILIULUI ECUMENIC VATICAN II, Decretul privind ministerul și viața preoților Presbyterorum ordinis, 13; Ordo paenitentiae, Praenotanda, 10b, Editio typica, 1974.
[15] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Responsa ad dubia proposita: Notitiae, 37 (2001) 259-260.
[16] Can. 988, § 1.
[17] Cf. can. 988, § 2; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 32: AAS 77 (1985) 267; Catehismul Bisericii Catolice, 1458.
[18] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 32: AAS 77 (1985) 267.
[19] Can. 961, § 1.
[20] Cf. supra nr. 1 și 2.
[21] Can. 961, § 12.
[22] Can. 962, § 1.
[23] Can. 962, § 2.
[24] Can. 989.
[25] Can. 963.
[26] Can. 964, § 1.
[27] Cf. can. 964, § 3.
[28] Cf. can. 964, § 2; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Responsa ad propositum dubium: de loco excipiendi sacramentales confessiones (7 iulie 1998): AAS 90 (1998) 711.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Oana și Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 07.04.2002
Publicarea pe acest sit: 02.05.2002
Etichete: ,

Lasă un răspuns