Mesajul Papei pentru Întâlnirea de la Rimini

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat Episcopului Francesco Lambiasi
pentru Întâlnirea pentru prietenia dintre popoare
Rimini, 19-25 august 2012

Venerabilului frate
Monseniorul Francesco Lambiasi
episcop de Rimini

Doresc să adresez salutul meu cordial Dumneavoastră, organizatorilor și tuturor participanților la Meeting pentru Prietenia dintre Popoare, ajunsă de acum la a XXXIII-a ediție. Tema aleasă pentru acest an – „Natura omului este raport cu infinitul” – este deosebit de semnificativă în vederea începutului iminent al „Anului Credinței”, pe care am voit să-l convoc cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican.

A vorbi despre om și despre dorința sa de infinit înseamnă înainte de toate a recunoaște raportul său constitutiv cu Creatorul. Omul este o creatură a lui Dumnezeu. Astăzi acest cuvânt – creatură – pare aproape demodat: se preferă să se gândească la om ca la o ființă împlinită în ea însăși și artizan absolut al propriului destin. Considerarea omului drept creatură apare „incomodă” deoarece implică o referință esențială la altceva sau mai bine zis la Altcineva – care nu poate fi gestionat de om – care intră să definească în mod esențial identitatea sa; o identitate relațională, a cărei primă realitate este dependența originară și ontologică de Cel care ne-a voit și ne-a creat. Și totuși această dependență, de care omul modern și contemporan încearcă să se despartă, nu numai că nu ascunde sau diminuează, ci revelează în mod luminos măreția și demnitatea supremă a omului, chemat la viață pentru a intra în raport cu Viața însăși, cu Dumnezeu.

A spune că „natura omului este raport cu infinitul” înseamnă deci a spune că orice persoană a fost creată pentru ca să poată intra în dialog cu Dumnezeu, cu Infinitul. La începutul istoriei lumii, Adam și Eva sunt rod al unui act de iubire al lui Dumnezeu, făcuți după chipul și asemănarea sa, și viața lor și raportul lor cu Creatorul coincideau: „Și l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27). Și păcatul strămoșesc își are rădăcina ultimă chiar în faptul că primii noștri părinți s-au sustras de la acest raport constitutiv, că au voit să fie în locul lui Dumnezeu, că au crezut că pot reuși fără El. Chiar și după păcat, însă, rămâne în om dorința arzătoare după acest dialog, aproape o semnătură imprimată cu foc în sufletul său și în trupul său de Creatorul însuși. Psalmul 63 [62] ne ajută să intrăm în inima acestui discurs: „Dumnezeule, tu ești Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineață. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te dorește trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat și fără apă” (v. 2). Nu numai sufletul meu, ci orice fibră a trupului meu este făcută pentru a-și găsi pacea sa, realizarea sa în Dumnezeu. Și această tensiune este de neșters în inima omului: chiar și atunci când Dumnezeu este refuzat, este negat, nu dispare setea de infinit care locuiește în om. În schimb începe o căutare anevoioasă și sterilă de „infinituri false” care pot satisface măcar pentru un moment. Setea sufletului și dorința trupului despre care vorbește Psalmistul nu se pot elimina, astfel omul, fără a ști, se îndreaptă spre căutarea Infinitului, dar în direcții greșite: în droguri, într-o sexualitate trăită în mod dezordonat, în tehnologiile totalizatoare, în succesul cu orice preț, chiar în forme înșelătoare de religiozitate. Chiar și lucrurile bune, pe care Dumnezeu le-a creat ca drumuri care conduc la El, adesea riscă să fie absolutizate și să devină astfel idoli care iau locul Creatorului.

A recunoaște că suntem făcuți pentru infinit înseamnă a parcurge un drum de purificare de cele pe care le-am numit „infinituri false”, un drum de convertire a inimii și a minții. Este necesară dezrădăcinarea tuturor promisiunilor false de infinit care-l seduc pe om și-l fac sclav. Pentru a se regăsi cu adevărat pe sine însuși și propria identitate, pentru a trăi la înălțimea propriei ființe, omul trebuie să se recunoască din nou creatură, dependent de Dumnezeul. De recunoașterea acestei dependențe – care în profunzime este descoperirea fericită că suntem fii ai lui Dumnezeu – este legată posibilitatea unei vieți cu adevărat libere și depline. Este interesant de notat cum sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, vede contrariul sclaviei nu atât în libertate, ci în filiație, în faptul de a fi primit pe Duhul Sfânt care ne face fii adoptivi și care ne permite să strigăm lui Dumnezeu: „Abba! Tată!” (cf. 8,15). Apostolul neamurilor vorbește despre o sclavie „rea”: aceea a păcatului, a legii, a patimilor trupului. Însă el nu contrapune acesteia autonomia, ci „sclavia lui Cristos” (cf. 6,16-22), ba chiar el însuși se definește: „Paul, slujitor al lui Isus Cristos” (1,1). Deci, punctul fundamental nu este a elimina dependența, care este constitutivă pentru om, ci a o îndrepta spre Cel care singur ne poate face cu adevărat liberi.

În acest moment apare o întrebare. Oare nu este imposibil din punct de vedere structural pentru om să trăiască la înălțimea propriei naturi? Și oare nu este o condamnare această dorință de infinit pe care el o simte fără a putea vreodată s-o satisfacă în mod complet? Această întrebare ne duce direct la inima creștinismului. De fapt, Infinitul însuși, pentru a deveni răspuns pe care omul să-l poată experimenta, a asumat o formă finită. De la Întrupare, din momentul în care Cuvântul s-a făcut trup, este ștearsă distanța implacabilă dintre finit și infinit: Dumnezeul veșnic și infinit a lăsat Cerul său și a intrat în timp, s-a cufundat în finitudinea umană. Așadar nimic nu este banal sau nesemnificativ în drumul vieții și al lumii. Omul este făcut pentru un Dumnezeu infinit care a devenit trup, care a asumat omenitatea noastră pentru a o atrage la înălțimile ființei sale divine.

Descoperim astfel dimensiunea cea mai adevărată a existenței umane, aceea la care făcea referință încontinuu slujitorul lui Dumnezeu Luigi Giussani: viața ca vocație. Orice lucru, orice raport, orice bucurie, precum și orice dificultate, își are motivația ultimă în faptul de a fi ocazie de raport cu Infinitul, glas al lui Dumnezeu care încontinuu ne cheamă și ne invită să ne ridicăm privirea, să descoperim în adeziunea la El realizarea deplină a omenității noastre. „Ne-ai făcut pentru tine – scria Augustin – și inima noastră este neliniștită până când nu se odihnește în tine” (Confesiuni I, 1, 1). Nu trebuie să ne fie frică de ceea ce Dumnezeu ne cere prin împrejurările vieții, fie și dăruirea de noi înșine în întregime într-o formă specială de a-l urma și de a-l imita pe Cristos în preoție sau în viața călugărească. Domnul, chemându-i pe unii să trăiască total din El, îi cheamă pe toți să recunoască esența propriei naturi de ființe umane: făcute pentru infinit. Și Dumnezeu are la inimă fericirea noastră, realizarea noastră umană deplină. Așadar, să cerem să intrăm și să rămânem în privirea credinței care i-a caracterizat pe Sfinți, pentru a putea descoperi semințele de bine pe care Domnul le aruncă de-a lungul drumului vieții noastre și să aderăm cu bucurie la vocația noastră.

Dorind ca aceste scurte gânduri să poată fi de ajutor pentru cei care iau parte la Meeting, vă asigur de apropierea mea în rugăciune și doresc ca reflecția din aceste zile să-i poată introduce pe toți în certitudinea și în bucuria credinței.

Dumneavoastră, Venerabil Frate, responsabililor și organizatorilor manifestării, precum și tuturor celor prezenți, cu plăcere vă împart o Binecuvântare Apostolică specială.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.08.2012
Publicarea pe acest sit: 28.08.2012
Etichete:

Lasă un răspuns