Mesajul Papei adresat preşedintelui Academiei Pontificale pentru Viaţă

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat președintelui Academiei Pontificale
pentru Viață cu ocazia Întâlnirii Regionale Europene
a Asociației Medicale Mondiale despre
chestiunile așa numitului „sfârșit al vieții”
Vatican, 7 noiembrie 2017

Veneratului frate
Mons. Vincenzo Paglia
președinte al Academiei Pontificale pentru Viață

Trimit salutul meu cordial dumneavoastră și tuturor participanților la Meeting-ul Regional European al World Medical Association despre chestiunile așa-numitului „sfârșit al vieții”, organizat în Vatican împreună cu Academia Pontificală pentru Viață.

Întâlnirea voastră se va concentra asupra întrebărilor care se referă la sfârșitul vieții pământești. Sunt întrebări care au interpelat mereu omenirea, dar astăzi asumă forme noi prin evoluția cunoștințelor și a instrumentelor tehnice făcute disponibile de măiestria umană. Într-adevăr, medicina a dezvoltat o capacitate terapeutică tot mai mare, care a permis să se înfrângă multe boli, să se îmbunătățească sănătatea și să se prelungească timpul vieții. Așadar, ea a desfășurat un rol foarte pozitiv. Pe de altă parte, astăzi este posibil să se prelungească viața în condiții care în trecut nici nu se puteau imagina. Intervențiile asupra corpului uman devin tot mai eficace, dar nu întotdeauna sunt rezolutive: pot susține funcții biologice devenite insuficiente sau chiar să le înlocuiască, însă asta nu echivalează cu promovarea sănătății. Deci este nevoie de un supliment de înțelepciune, pentru că astăzi este mai periculoasă tentația de a insista cu tratamente care produc efecte puternice asupra corpului, dar uneori nu folosesc binelui integral al persoanei.

Papa Pius al XII-lea, într-un discurs memorabil adresat în urmă cu 60 de ani anesteziștilor și reanimatorilor, a afirmat că nu există obligație de a folosi mereu toate mijloacele potențial disponibile și că, în cazuri bine determinate, este permis să se abțină de la ele (cf. Acta Apostolicae Sedis XLIX [1957], 1027-1033). Așadar, este permis din punct de vedere moral să se renunțe la aplicarea de mijloace terapeutice sau de a le suspenda, când folosirea lor nu corespunde acelui criteriu etic și umanist care va fi după aceea definit „proporționalitate a îngrijirilor” (cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație despre eutanasie, 5 mai 1980, IV: Acta Apostolicae Sedis LXXII [1980], 542-552). Aspectul deosebit al acestui criteriu este că el ia în considerație „rezultatul care ne poate aștepta, ținând cont de condițiile bolnavului și ale forțelor sale fizice și morale” (ibid.). Deci permite să se ajungă la o decizie care se califică moral ca renunțare la „îndârjirea terapeutică”.

Este o alegere care asumă responsabil limita condiției umane muritoare, în momentul în care își dă seama că n-o mai poate contrasta. „În acest fel, nu se dorește moartea; se acceptă faptul că nu poate fi împiedicată”, cum specifică Catehismul Bisericii Catolice (nr. 2278). Această diferență de perspectivă restituie umanitate însoțirii morții, fără a deschide justificări suprimării trăirii. De fapt, vedem bine că a nu activa mijloace disproporționate sau a suspenda folosirea lor echivalează cu a evita îndârjirea terapeutică, adică a îndeplini o acțiune care are o semnificație etică total diferită de eutanasie, care este mereu ilicită, deoarece își propune să întrerupă viața, provocând moartea.

Desigur, atunci când ne cufundăm în concretețea conjuncturilor dramatice și în practica clinică, factorii care intră în joc sunt adesea greu de evaluat. Pentru a stabili dacă o intervenție medicală corespunzătoare clinic este efectiv proporționată nu este suficient a aplica în mod mecanic o regulă generală. Este nevoie de un discernământ atent, care să ia în considerare obiectul moral, circumstanțele și intențiile subiecților indicați. Dimensiunea personală și relațională a vieții – și a morții însăși, care este mereu un moment extrem al vieții – trebuie să aibă, în îngrijirea și în însoțirea bolnavului, un spațiu adecvat demnității ființei umane. În acest parcurs, persoana bolnavă ocupă rolul principal. Spune asta cu claritate Catehismul Bisericii Catolice: „Deciziile trebuie să fie luate de pacient, dacă are competența și capacitatea” (ibid.). El este înainte de toate cel care are titlu, desigur în dialog cu medicii, să evalueze tratamentele care îi sunt propuse și să judece cu privire la proporționalitatea lor efectivă în situația concretă, făcându-le necesară renunțare atunci când această proporționalitate s-ar recunoaște că lipsește. Este o evaluare care nu e ușoară în activitatea medicală actuală, în care relația terapeutică devine tot mai fragmentată și actul medical trebuie să asume multiple medieri, cerute de contextul tehnologic și organizator.

Apoi trebuie notat faptul că aceste procese evaluatoare sunt supuse condiționării diferenței crescânde de oportunitate, favorizate de acțiunea combinată a puterii tehnico-științifice și a intereselor economice. Tratamente progresiv mai sofisticate și scumpe sunt accesibile la zone tot mai restrânse și privilegiate de persoane și de populații, punând întrebări serioase cu privire la sustenabilitatea serviciilor sanitare. O tendință ca să spunem așa generală spre creșterea inegalității terapeutice. Ea este foarte vizibilă la nivel global, mai ales comparând diferitele continente. Dar este prezentă și în cadrul țărilor mai bogate, unde accesul la îngrijiri riscă să depindă mai mult de disponibilitatea economică a persoanelor decât de exigențele efective de îngrijire.

În complexitatea determinată de incidența acestor factori diferiți asupra practicii clinice, dar și asupra culturii medicinii în general, este nevoie, așadar, să se țină cont în mod absolut de porunca supremă a proximității responsabile, așa cum apare clar în pagina evanghelică a samariteanului (cf. Lc 10,25-37). S-ar putea spune că imperativul categoric este acela de a nu abandona niciodată bolnavul. Angoasa condiției care ne duce în pragul limitei umane supreme și alegerile dificile care trebuie asumate ne expun la tentația de a ne sustrage de la relație. Însă acesta este locul în care ne sunt cerute iubirea și apropierea, mai mult decât orice alt lucru, recunoscând limita care ne unește pe toți și chiar acolo făcându-ne solidari. Fiecare să dea iubire în modul care-i este propriu: ca tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră, medic sau infirmier. Dar s-o dea! Și dacă știm că nu putem garanta mereu vindecarea de boală, putem și trebuie mereu să ne îngrijim de persoana vie: fără a scurta noi înșine viața sa, dar și fără a ne îndârji în mod inutil împotriva morții sale. În această linie se mișcă medicina paliativă. Ea are o mare importanță și pe planul cultural, angajându-se să combată tot ceea ce face moartea mai neliniștitoare și dureroasă, adică durerea și singurătatea.

În sânul societăților democratice, teme delicate ca acestea sunt înfruntate cu seninătate: în mod serios și reflexiv și bine dispuși de a găsi soluții – chiar normative – cât mai mult capabile de a fi împărtășite. De fapt, pe de o parte trebuie ținut cont de diversitatea viziunilor din lume, de convingerile etice și de apartenențele religioase, într-un climat de reciprocă ascultare și primire. Pe de altă parte, statul nu poate renunța să ocrotească toți subiecții implicați, apărând egalitatea fundamentală prin care fiecare este recunoscut de către drept ca ființă umană care trăiește împreună cu ceilalți în societate. O atenție deosebită trebuie rezervată celor mai slabi, care nu pot să-și susțină singuri propriile interese. Dacă acest nucleu de valori esențiale pentru conviețuire dispare, cade și posibilitatea de a se înțelege cu privirea la acea recunoaștere a celuilalt care este fundamentul oricărui dialog și înseși vieții asociate. Și legislația în domeniul medical și sanitar cere această viziune amplă și o privire de ansamblu asupra a ceea ce promovează mai mult binele comun în situațiile concrete.

În speranța că aceste reflecții pot să vă fie de ajutor, vă urez din inimă ca întâlnirea voastră să se desfășoare într-un climat senin și constructiv; să puteți găsi căile cele mai adecvate pentru a înfrunta aceste chestiuni delicate, în vederea binelui tuturor celor pe care-i întâlniți și cu care colaborați în profesia voastră exigentă.

Domnul să vă binecuvânteze și sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.11.2017
Publicarea pe acest sit: 18.11.2017
Etichete:

Comments are closed