Mesajul Papei adresat plenarei Academiei Pontificale de Științe Sociale

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Sesiunea Plenară
a Academiei Pontificale de Științe Sociale

(28 aprilie – 2 mai 2017)

Stimată doamnă profesor Margaret Archer
Președinte al Academiei Pontificale de Științe Sociale

Cu ocazia sesiunii plenare a Academiei Pontificale de Științe Sociale, care are ca temă Spre o societate participativă: noi căi pentru integrarea socială și culturală, adresez salutul meu recunoscător dumneavoastră, stimată profesoară, Excelenței Sale Mons. Marcelo Sánchez Sorondo și fiecăruia dintre participanți.

Cu competența și profesionalitatea care vă sunt proprii, ați ales să studiați o chestiune care se află mult la inima mea: aceea a participării sociale. Putem spune foarte bine că societatea este în primul rând un proces de participare: de bunuri, de roluri, de statute, de avantaje și dezavantaje, de beneficii și de sarcini, de obligații și de îndatoriri. Persoanele sunt partner, adică ele „iau parte”, în măsura în care societatea distribuie părți. Din moment ce societatea este o realitate participativă prin interschimbul reciproc, trebuie să ne-o reprezentăm, în același timp, ca un tot ireductibil și ca un sistem de interrelație între persoane. Așadar dreptatea nu poate fi considerată virtutea indivizilor și a instituțiilor, care, respectând drepturile legitime, tind la promovarea binelui celor care iau parte la ele.

1. Un prim punct pe care doresc să-l aduc atenției voastre este lărgirea necesară astăzi a noțiunii tradiționale de dreptate, care nu poate fi restrânsă la judecata asupra momentului distributiv al bogăției, ci trebuie să meargă până la momentul producerii sale. Adică, nu e suficient a reclama „salariul just pentru muncitor” așa cum ne-a recomandat Rerum novarum (1891). Trebuie să ne întrebăm și dacă procesul productiv se desfășoară sau nu respectând demnitatea muncii umane; dacă primește sau nu drepturile umane fundamentale; dacă este compatibil sau nu cu norma morală. Deja în Gaudium et spes, la nr. 67, se citește: „Întreg procesul muncii productive trebuie așadar adaptat la necesitățile persoanei și la felul ei de viață”. Munca nu este un simplu factor al producției care, ca atare, trebuie să se adapteze la exigențele procesului productiv pentru a-i crește eficiența. Dimpotrivă, procesul productiv este cel care trebuie să fie organizat în așa fel încât să permită creșterea umană a persoanelor și armonia timpurilor de viață familială și de muncă.

Trebuie să ne convingem că un astfel de proiect, în perioada societății de astăzi, parțial post-industriale, este realizabilă, cu condiția să se vrea. Iată pentru ce Doctrina Socială a Bisericii (DSB) invită cu insistență să se găsească modurile pentru a aplica în practică fraternitatea ca principiu care reglementează ordinea economică. Acolo unde alte linii de gândire vorbesc numai despre solidaritate, DSB vorbește mai degrabă despre fraternitate, dat fiind că o societate fraternă este și solidară, în timp ce nu este mereu adevărat contrariul, așa cum ne confirmă atâtea experiențe. Așadar apelul este cel de a remedia eroarea culturii contemporane, care a făcut să se creadă că o societate democratică poate înainta ținând despărțite între ele codul eficienței – care ar fi suficient singur ca să reglementeze raporturile dintre ființele umane în cadrul sferei economicului – și codul solidarității – care ar reglementa raporturile intersubiective în cadrul sferei socialului. Această dihotomizare a sărăcit societățile noastre.

Cuvântul-cheie care exprimă astăzi mai bine decât oricare altul exigența de a depăși această dihotomie este „fraternitate”, cuvânt evanghelic, reluat în motoul Revoluției Franceze, dar pe care ordinea post-revoluționară l-a abandonat după aceea – pentru motivele cunoscute – până la ștergerea sa din lexicul politico-economic. Mărturia evanghelică a sfântului Francisc, cu școala sa de gândire, a fost cea care a dat acestui termen semnificația pe care el l-a păstrat în decursul secolelor; adică aceea de a constitui, în același timp, completarea și exaltarea principiului de solidaritate. De fapt, în timp ce solidaritatea este principiul de planificare socială care permite celor inegali să devină egali, fraternitatea este cel care permite celor egali să fie persoane diferite. Fraternitatea permite persoanelor care sunt egale în esența, demnitatea, libertatea lor și în drepturile lor fundamentale, să participe în mod diferit la binele comun conform capacităților lor, planului lor de viață, vocației lor, muncii lor sau carismei lor de slujire. De la începutul pontificatului meu am voit să indic „că în fratele se află prelungirea permanentă a Întrupării pentru fiecare dintre noi” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 179). De fapt, protocolul cu care vom fi judecați este bazat pe fraternitate: „Tot ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai mei, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).

Perioadele pe care le-am lăsat în urma noastră, secolul al XIX-lea și mai ales al XX-lea, au fost caracterizat de bătălii grele, fie culturale fie politice, în numele solidarității și al drepturilor, și acesta a fost lucru bun – să ne gândim la istoria mișcării sindicale și la lupta pentru cucerirea drepturilor civile și sociale – lupte oricum departe de a fi încheiate. Ceea ce este mai neliniștitor astăzi este excluderea și marginalizarea celor mai mulți de la o participare egală în distribuirea la scară națională și planetară a bunurilor fie de piață fie de non-piață, cum sunt demnitatea, libertatea, cunoașterea, apartenența, integrarea, pacea. În această privință, ceea ce face să sufere mai mult persoanele și duce la răzvrătirea cetățenilor este contrastul dintre atribuirea teoretică de drepturi egale pentru toți și distribuirea inegală și rea a bunurilor fundamentale pentru cea mai mare parte a persoanelor. Chiar dacă trăim într-o lume în care bogăția abundă, foarte multe persoane sunt încă victime ale sărăciei și excluderii sociale. Inegalitățile – împreună cu războaiele de predominare și cu schimbările climatice – sunt cauzele celei mai mari migrații forțate din istorie, care lovește peste 65 de milioane de ființe umane. Să ne gândim și la drama crescândă a noilor sclavii în formele muncii forțate, a prostituției, a traficului de organe, care sunt adevărate crime împotriva umanității. Este alarmant și simptomatic că astăzi corpul uman se cumpără și se vinde, ca și cum ar fi o marfă de schimb. Cu aproape o sută de ani în urmă, Pius al XI-lea prevedea afirmarea acestor inegalități și fărădelegi drept consecință a unei dictaturi economice globale pe care a numit-o „imperialism internațional al banului” (Enciclica Quadragesimo anno, 15 mai 1931, 109). Și Paul al VI-lea a fost cel care a denunțat, după aproape cincizeci de ani, „noua formă abuzivă de dominație economică asupra planului social, cultural și chiar politic” (Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 14 mai 1971, 44).

Punctul este că o societate participativă nu se poate mulțumi cu orizontul simplei solidarități și al asistențialismului, pentru că o societate care ar fi numai solidară și asistențială, și nu și fraternă, ar fi o societate de persoane nefericite și disperate de care fiecare ar încerca să fugă, în cazuri extreme chiar cu sinuciderea.

Nu este capabilă de viitor societatea în care se dizolvă adevărata fraternitate; adică nu este capabilă să înainteze acea societate în care există numai acel „a da pentru a avea” sau acel „a da pentru a trebui”. Iată pentru ce, nici viziunea liberal-individualistă a lumii, în care totul (sau aproape totul) este schimb, nici viziunea stat-centralizată a societății, în care totul (sau aproape totul) este necesitate, nu sunt călăuze sigure pentru a ne face să depășim acea inegalitate, nedreptate și excludere în care societățile noastre sunt împotmolite. E vorba de a căuta o cale de ieșire din alternativa sufocantă între teza neoliberalistă și acea teză neostatalistă. De fapt, tocmai pentru că activitatea piețelor și manipularea naturii – ambele mișcate de egoism, de aviditate, de materialism și de concurența necinstită – uneori nu cunosc limite, este urgent mai degrabă să se intervină asupra cauzelor acestor funcționări rele, mai ales în domeniul financiar, decât să se limiteze la corectarea efectelor.

2. Un al doilea aspect doresc să ating, conceptul de dezvoltare umană integrală. A lupta pentru dezvoltarea integrală înseamnă a se angaja pentru lărgirea spațiului de demnitate și de libertate a persoanelor: libertate înțeleasă, însă, nu numai în sens negativ ca lipsă de impedimente, și nici numai în sens pozitiv ca posibilitate de alegere. Trebuie adăugată libertatea „pentru”, adică libertatea de a urmări propria vocație de bine fie personală fie socială. Ideea-cheie este că libertatea merge în același pas cu responsabilitatea de a proteja binele comun și a promova demnitatea, libertatea și bunăstarea celorlalți, așa încât să se ajungă la cei săraci, excluși și generațiile viitoare. Aceasta este perspectiva care, în condițiile istorice actuale, dacă permite depășirea controverselor sterile la nivel cultural și a contrapozițiilor dăunătoare la nivel politic, ar permite găsirea consensului necesar pentru noi proiecte.

În cadrul acestui context se pune problema muncii. Limitele actualei culturi a muncii au devenit de acum evidente pentru cei mai mulți, chiar dacă nu există convergență de vederi cu privire la calea care trebuie parcursă pentru depășirea lor. Calea indicată de DSB începe de la constatarea că munca, mai înainte de a fi un drept este o capacitate și necesitate de nesuprimat a persoanei. Este capacitatea ființei umane de a transforma realitatea pentru a participa la opera de creație și de conservare realizată de Dumnezeu, și, făcând astfel, să se edifice pe sine însăși. A recunoaște că munca este o capacitate înnăscută și o necesitate fundamentală este o afirmație mult mai puternică decât a spune că ea este un drept. Și asta pentru că, așa cum învață istoria, drepturile pot fi suspendate sau chiar negate; capacitățile, aptitudinile și necesitățile, dacă sunt fundamentale nu pot fi suspendate.

În această privință ne putem referi la reflecția clasică, de la Aristotel la Toma de Aquino, despre a acționa. Această gândire distinge două forme de activități: a face tranzitiv și a acționa imanent. În timp ce primul caracterizează acțiunea care produce o operă în afara celui care acționează, al doilea face referință la o acțiune care își are capătul ultim în subiectul însuși care acționează. Primul schimbă realitatea în care trăiește cel care acționează; al doilea îl schimbă pe cel care acționează. Acum, pentru că în om nu există o activitate așa de tranzitivă încât să nu fie mereu și imanentă, rezultă că persoana are prioritatea față de acțiunea sa, deci față de munca sa.

Prima consecință este bine exprimată de afirmația clasică operari sequitur esse: persoana este cea care decide cu privire la acțiunea sa, auto-generarea este rod al auto-determinării persoanei. Când munca nu este mai expresivă decât persoana, pentru că ea nu mai înțelege sensul a ceea ce face, munca devine sclavie; persoana poate să fie înlocuită de o mașină.

A doua consecință cheamă în cauză noțiunea de dreptate a muncii. Munca dreaptă este aceea care nu numai că asigură o remunerație corectă, ci corespunde vocației persoanei și de aceea este în măsură să dea dezvoltare capacităților sale. Tocmai pentru că munca transformă persoana, procesul prin care sunt produse bunuri și servicii dobândește valență morală. Cu alte cuvinte, locul de muncă nu este pur și simplu locul în care anumite elemente sunt transformate, după reguli și proceduri determinate, în produse; ci este și locul în care se formează (sau se transformă) caracterul și virtutea lucrătorului.

Recunoașterea acestei dimensiuni mai puternic personaliste a muncii este o mare provocare care încă se află în fața noastră, și în democrațiile liberale unde și lucrătorii au făcut cuceriri însemnate.

În sfârșit, nu pot să nu amintesc de gravele riscuri legate de invazia, în nivelurile înalte ale culturii și în instruirea fie universitară fie școlară, a pozițiilor individualismului libertar. O caracteristică comună a acestei paradigme înșelătoare este că minimalizează binele comun, adică acel „a trăi bine”, „viața bună”, în cadrul comunitar, și exaltă acel ideal egoist care în mod înșelător inversează cuvintele și propune „viața frumoasă”. Dacă individualismul afirmă că numai individul este cel care dă valoare lucrurilor și relațiilor interpersonale, deci numai individul este cel care decide ce este bine și ce este rău, libertarismul, astăzi la mare modă, propovăduiește că pentru a întemeia libertatea și responsabilitatea individuală trebuie recurs la ideea de auto-cauzare. Astfel individualismul libertar neagă validitatea binelui comun, pentru că pe de o parte presupune că însăși ideea de „comun” implică forțarea măcar a câtorva indivizi, pe de altă parte că noțiunea de „bine” privează libertatea de esența sa.

Radicalizarea individualismului în termeni libertari, așadar antisociali, duce la concluzia că fiecare are „dreptul” să se extindă până acolo unde puterea sa îi permite chiar și cu prețul excluderii și marginalizării majorității celei mai vulnerabile. Pentru că ar limita libertatea, legăturile ar fi ceea ce trebuie desfăcut. Echivalând în mod eronat conceptul de legătură cu acela de legământ – cu esența libertății realizate, adică legăturile sau raporturile cu bunurile întocmai, de la cele familiale la cele interpersonale, de la cele ale celor excluși și marginalizați la cele ale binelui comun, și în sfârșit la Dumnezeu.

Secolul al XV-lea a fost secolul primului umanism; la începutul secolului al XXI-lea se simte tot mai puternică exigența unui nou umanism. Atunci a fost tranziția de la feudalism la societatea modernă motorul decisiv al schimbării; astăzi, este o trecere de epică la fel de radicală: cea de la societatea modernă la cea post-modernă. Creșterea endemică a inegalităților sociale, chestiunea migratoare, conflictele identitare, noile sclavii, chestiunea mediului, problemele de biopolitică și biodrept sunt numai câteva dintre chestiunile care vorbesc despre suferințele de astăzi. În fața acestor provocări, simpla actualizare a unor vechi categorii de gândire sau recurgerea la tehnici rafinate de decizie colectivă nu sunt suficiente; trebuie încercate căi noi inspirate de mesajul lui Cristos.

Propunerea Evangheliei: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33) a fost și încă este o energie nouă în istoria care tinde să provoace fraternitate, libertate, dreptate, pace și demnitate pentru toți. În măsura în care Domnul va reuși să domnească în noi și între noi, vom putea fi părtași de viața divină și vom fi unul pentru altul „instrumente ale harului său, pentru a revărsa milostivirea lui Dumnezeu și pentru a țese rețele de caritate și fraternitate” (Benedict al XVI-lea, Enciclica Caritas in veritate, 5). Aceasta este dorința pe care v-o adresez și pe care o însoțesc cu rugăciunea mea, pentru ca asupra Academiei de Științe Sociale să nu lipsească niciodată ajutorul dătător de viață al Duhului.

În timp ce vă încredințez aceste reflecții, vă încurajez să duceți înainte cu angajare reînnoită slujirea voastră prețioasă și, cerându-vă cu rugăminte să vă rugați pentru mine, din inimă vă binecuvântez.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.04.2017
Publicarea pe acest sit: 29.04.2017
Etichete:

Comments are closed