Mesajul Comisiei Teologice Internaţionale cu ocazia Anului Credinţei

Mesajul Comisiei Teologice Internaționale
cu ocazia Anului Credinței

Fides quaerens intellectum, teologia nu există decât în relație cu darul credinței. Ea presupune adevărul credinței și-și propune să-i manifeste „bogățiile inefabile” (Ef 3,8) pentru bucuria spirituală a întregii comunități a credincioșilor și slujirea misiunii sale evanghelizatoare.

Comisia Teologică Internațională primește cu recunoștință invitația de a celebra un An al Credinței, pe care Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a exprimat-o în Scrisoarea Apostolică Porta fidei (11 octombrie 2011). Fiecare membru al Comisiei Teologice Internaționale se va face disponibil individual pentru diferitele inițiative care vor face din acest An al Credinței un semn puternic. Însă, fiind comunitate de credință, și Comisia Teologică Internațională, în ansamblul ei, dorește să semnifice atenția sa specială față de mesajul de convertire din acest An al Credinței, reînnoind și aprofundând angajarea sa în slujba Bisericii. În acest scop, la 6 decembrie 2012, cu ocazia sesiunii plenare anuale și sub conducerea președintelui său, E.S. Mons. Gerhard L. Müller, Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, Comisia Teologică Internațională va face un pelerinaj la Bazilica Papală Sfânta Maria Cea Mare, pentru a încredința propria muncă și pe cea a tuturor teologilor catolici Fecioarei credincioase, proclamată „fericită pentru că a crezut” (Lc 1,45), model al celor ce cred și bastionul adevăratei credințe.

Cu ocazia acestui An al Credinței, Comisia Teologică Internațională se angajează in medio Ecclesiae să aducă propria contribuție specifică la noua evanghelizare promovată de Sfântul Scaun. Asta înseamnă a scruta misterul revelat cu toate resursele rațiunii iluminate de credință, în folosul tuturor celor care cred: favorizând și receptarea sa în culturile actuale, deoarece „conținuturile esențiale care de secole constituie patrimoniul tuturor credincioșilor au nevoie să fie confirmate, înțelese și aprofundate în manieră mereu nouă cu scopul de a da mărturie coerentă în condiții diferite de cele din trecut” (Benedict al XVI-lea, Porta fidei, nr. 4).

Așa cum a putut afirma recent documentul Comisiei Teologice Internaționale intitulat Teologia astăzi: perspective, principii și criterii, teologia derivă în întregime din credință: și se exercită în dependență constantă de credința care este trăită în poporul lui Dumnezeu condus de Păstorii săi. De fapt, numai credința îi permite teologului să acceadă realmente la obiectul său: adică adevărul lui Dumnezeu, care luminează ansamblul realului cu lumina unei noi zile – sub ratione Dei. Tot credința, însuflețită caritate, trezește în el dinamismul spiritual care-l determină să exploreze fără încetare „înțelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri, după planul veșnic pe care l-a stabilit în Cristos Isus Domnul nostru” (Ef 3,10-11). Așa cum a scris sfântul Toma de Aquino, „un om care are pregătită voința de a crede, iubește adevărul pe care-l crede, reflectă asupra lui și îl îmbrățișează cu motivațiile pe care le poate găsi (cum enim homo habet promptam voluntatem ad credendum, diliget veritatem creditam et super ea excogitat et amplectitur si quas rationes ad hoc invenire potest)” (Toma de Aquino, Summa theologiae, IIa-IIae, q. 2, a. 10).

Așadar, teologul lucrează pentru „a încultura” în inteligența umană, sub formele unei științe autentice, conținuturile inteligibile ale „credinței, care a fost transmisă credincioșilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Însă el își îndreaptă o atenție cu totul specială și spre însuși actul de a crede. Teologia tinde să „înțeleagă în mod mai profund nu numai conținuturile credinței, ci împreună cu acestea și actul cu care decidem să ne încredințăm total lui Dumnezeu, în deplină libertate. De fapt, există o unitate profundă între actul cu care se crede și conținuturile cărora le dăm asentimentul nostru” (Benedict al XVI-lea, Porta fidei, nr. 10). Teologul elaborează consonanța antropologică de înalt profil a acestui act de credință – „conveniența” (cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, nr. 31-33); de aceea, se întreabă cu privire la modul în care harul prevenitor al lui Dumnezeu trezește, în însăși inima libertății omului, „da”-ul credinței; și arată cum credința constituie „fundamentul întregului edificiu spiritual (fundamentum totius spiritualis aedificii)” (Toma de Aquino, In III Sent., d. 23, q. 2, q. 1, a. 1, ad 1; cf. Summa theologiae, IIa-IIae, q. 4, a. 7), în sensul că dă formă tuturor dimensiunilor vieții creștine, personale, familiale și comunitare.

Munca teologului nu numai că este înrădăcinată în credința vie a poporului creștin, atentă la ceea ce „Duhul spune Bisericilor” (Ap 2,7), ci este în întregime finalizată spre creșterea credinței în poporul lui Dumnezeu și spre misiunea evanghelizatoare a Bisericii. De fapt, misiunea sa nu este oare tocmai aceea de a ținti spre o „cunoaștere care generează, hrănește, apără și întărește credința suprem salutară” (Augustin, De Trinitate, XIV, 1, 3)? Așadar, teologul, în colaborarea responsabilă cu Magisteriul, îmbrățișează slujirea credinței poporului lui Dumnezeu ca pe propria sa vocație (cf. Instrucțiunea Donum veritatis, 24 mai 1990).

În același timp, teologul este slujitor al bucuriei creștine, care este „bucuria adevărului (gaudium de veritate)” (Augustin, Confessiones, X, 23, 33). Sfântul Toma de Aquino distinge în actul credinței trei dimensiuni: „există diferință între a spune «îl cred pe Dumnezeu» [credo Deum] (unde îl înțeleg ca obiect al credinței) și a spune «cred lui Dumnezeu» [credo Deo] (unde îl indic ca pe acela care atestă), sau «cred în Dumnezeu» [credo in Deum] (unde îl indic ca destinația actului meu de credință). Dumnezeu poate să fie considerat obiectul, martorul și scopul credinței: dar dacă obiectul sau martorul credinței poate să fie și o creatură, scopul ultim al credinței nu poate să fie decât numai Dumnezeu, pentru că spiritul nostru nu poate să fie îndreptate spre altcineva decât spre Dumnezeu ca spre propriul scop” (Toma de Aquino, In Ioannem, c. 6, lectio 3). De aceea, a crede în Dumnezeu (credere in Deum) este trăsătura constitutivă esențială a dinamismului credinței. Asta înseamnă că, în adeziunea sa personală de credință la Cuvântul lui Dumnezeu, credinciosul este atras în mod suveran de acel Bine absolut care este Treimea fericită. Este, de fapt, dorința de fericire înrădăcinată în adâncul ființei noastre, care pune spiritul uman în tensiune, pentru a-l conduce la abandonarea încrezătoare a întregii sale vieți lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. În acest sens, se poate spune într-adevăr că credința – și însăși teologia, ca scientia fidei și înțelepciune – procură tuturor celor „îndrăgostiți de frumusețea spirituală” (Augustin, Regula ad servos Dei, 8, 1) o reală pregustare a bucuriei veșnice.

Autor: Comisia Teologică Internațională
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.10.2012
Publicarea pe acest sit: 16.10.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns