Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru cea de-a 51-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
11 mai 2014

Vocațiile, mărturie a adevărului

Iubiți frați și surori!

1. Evanghelia relatează că „Isus străbătea toate cetățile și satele… Văzând mulțimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite și părăsite ca niște oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: «Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini. Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul său»” (Mt 9,35-38). Aceste cuvinte ne surprind, pentru că știm cu toții că mai întâi trebuie arat, semănat și cultivat pentru a putea după aceea, la timpul potrivit, să se aibă un seceriș îmbelșugat. În schimb Isus afirmă că „secerișul este mare”. Dar cine a lucrat pentru ca rezultatul să fie acesta? Răspunsul este unul singur: Dumnezeu. Desigur ogorul despre care vorbește Isus este omenirea, suntem noi. Și acțiunea eficace care este cauză a „rodului mult” este harul lui Dumnezeu, comuniunea cu El (cf. In 15,5). Așadar, rugăciunea pe care Isus o cere Bisericii se referă la cererea de a mări numărul celor care sunt în slujba Împărăției sale. Sfântul Paul, care a fost unul dintre acești „colaboratori ai lui Dumnezeu”, în mod neobosit s-a dedicat pentru cauza Evangheliei și a Bisericii. Având conștiința celui care a experimentat personal cât de mult voința mântuitoare a lui Dumnezeu este de nepătruns și inițiativa harului său este originea oricărei vocații, Apostolul le amintește creștinilor din Corint: „Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu” (1Cor 3,9). De aceea, apare înlăuntrul inimii noastre mai întâi uimirea datorită unui seceriș îmbelșugat pe care numai Dumnezeu poate să-l dăruiască; după aceea recunoștința față de o iubire care mereu ne precede; în sfârșit adorația față de lucrarea îndeplinită de el, care cere adeziunea noastră liberă de a acționa cu el și pentru el.

2. De atâtea ori ne-am rugat cu cuvintele psalmistului: „El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul său și turma pășinii sale” (Ps 100,3); sau și: „Domnul l-a ales pe Iacob, pe Israel, ca să-i aparțină” (Ps 135,4). Ei bine, noi suntem „proprietate” a lui Dumnezeu nu în sensul posesiei care ne face sclavi, ci al unei legături puternice care ne unește cu Dumnezeu și între noi, conform unui pact de alianță care rămâne în veci „pentru că veșnică este îndurarea lui” (Ps 136). În relatarea chemării profetului Ieremia, de exemplu, Dumnezeu amintește că el veghează încontinuu asupra fiecăruia pentru ca să se realizeze cuvântul său în noi. Imaginea adoptată este aceea a ramurii de migdal care înflorește primul între toate plantele, anunțând renașterea vieții primăvara (cf. Ier 1,11-12). Totul provine de la el și este darul său: lumea, viața, moartea, prezentul, viitorul, însă – asigură apostolul – „voi sunteți ai lui Cristos și Cristos este al lui Dumnezeu” (1Cor 3,23). Iată explicată modalitatea de apartenență la Dumnezeu: prin raportul unic și personal cu Isus, pe care Botezul ni l-a conferit încă de la începutul renașterii noastre la viața nouă. Așadar, Cristos este cel care încontinuu ne interpelează cu Cuvântul său pentru ca să ne punem încrederea în el, iubindu-l „din toată inima, din tot cugetul și din toată puterea” (Mc 12,33). De aceea, orice vocație, chiar și în pluralitatea drumurilor, cere mereu un exod din noi înșine pentru a centra propria existență pe Cristos și pe Evanghelia sa. Fie în viața conjugală, fie în formele de consacrare călugărească, fie în viața sacerdotală, este nevoie să se depășească modurile de a gândi și de a acționa neconforme cu voința lui Dumnezeu. Este un „exod care ne duce la un drum de adorare a Domnului, de slujire a lui în frați și în surori” (Discurs la Uniunea Internațională a Superioarelor Generale, 8 mai 2013). De aceea suntem chemați cu toții să-l adorăm pe Cristos în inimile noastre (cf. 1Pt 3,15) pentru a ne lăsa cuceriți de impulsul harului conținut în sămânța cuvântului, care trebuie să crească în noi și să se transforme în slujire concretă față de aproapele. Nu trebuie să ne fie frică: Dumnezeu urmărește cu pasiune și competență lucrarea ieșită din mâinile sale, în fiecare perioadă a vieții. Nu ne părăsește niciodată! Are la inimă realizarea proiectului său cu privire la noi și, totuși, vrea să-l obțină cu asentimentul nostru și colaborarea noastră.

3. Și astăzi Isus trăiește și merge în realitățile noastre ale vieții obișnuite pentru a se apropia de toți, începând de la cei din urmă, și pentru a ne vindeca de infirmitățile și bolile noastre. Mă adresez acum celor care sunt bine dispuși să asculte glasul lui Cristos care răsună în Biserică, pentru a înțelege care este propria vocație. Vă invit să-l ascultați și să-l urmați pe Isus, să vă lăsați transformați în interior de cuvintele sale care „sunt duh și sunt viață” (In 6,62). Maria, Mama lui Isus și a noastră, ne repetă și nouă: „Faceți tot ce vă va spune!” (In 2,5). Vă va face bine să participați cu încredere la un drum comunitar care să știe să elibereze în voi și în jurul vostru energiile cele mai bune. Vocația este un rod care se coace în ogorul bine cultivat al iubirii reciproce care devine slujire reciprocă, în contextul unei vieți ecleziale autentice. Nicio vocație nu se naște de la sine sau nu trăiește pentru ea însăși. Vocația provine din inima lui Dumnezeu și încolțește în pământul bun al poporului credincios, în experiența iubirii fraterne. Oare nu a spus Isus: „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,35)?

4. Iubiți frați și surori, a trăi această „măsură înaltă a vieții creștine obișnuite” (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31), înseamnă uneori a merge împotriva curentului și comportă a întâlni și obstacole, în afara noastră și înlăuntrul nostru. Isus însuși ne avertizează: sămânța bună a Cuvântului lui Dumnezeu este adesea furată de Cel Rău, blocată de suferințe, sufocată de preocupări și seducții lumești (cf. Mt 13,19-22). Toate aceste dificultăți ar putea să ne descurajeze, făcându-ne să ne concentrăm asupra unor căi aparent mai comode. Însă adevărata bucurie a celor chemați constă în a crede și a experimenta că el, Domnul, este fidel, și cu el putem merge, putem fi discipoli și martori ai iubirii lui Dumnezeu, putem deschide inima la idealuri mari, la lucruri mari. „Noi, creștinii, nu suntem aleși de Domnul pentru lucrușoare mici, mergeți mereu mai departe, spre lucrurile mari. Jucați viața pentru idealuri mari!” (Omilie la Liturghia pentru cei care urmează să primească Mirul, 28 aprilie 2013). Vouă Episcopi, preoți, călugări, comunități și familii creștine vă cer să orientați pastorația vocațională în această direcție, însoțindu-i pe tineri pe parcursuri de sfințenie care, fiind personale, „cer o adevărată pedagogie a sfințeniei, care să fie capabilă să se adapteze la ritmurile fiecărei persoane. Ea va trebui să integreze bogățiile propunerii adresate tuturor cu formele tradiționale de ajutor personal și de grup și cu forme mai recente oferite în asociațiile și în mișcările recunoscute de Biserică” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31).

Așadar să dispunem inima noastră să fie „pământ bun” pentru a asculta, a primi și a trăi Cuvântul și astfel a aduce rod. Cu cât vom ști să ne unim mai mult cu Isus prin rugăciune, Sfânta Scriptură, Euharistie, sacramentele celebrate și trăite în Biserică, prin fraternitatea trăită, cu atât va crește mai mult în noi bucuria de a colabora cu Dumnezeu în slujba împărăției milostivirii și a adevărului, a dreptății și a păcii. Și recolta va fi îmbelșugată, proporționată cu harul pe care cu docilitate vom fi știut să-l primim în noi. Cu această dorință, și cerându-vă să vă rugați pentru mine, împart din inimă tuturor binecuvântarea mea apostolică.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.01.2014
Publicarea pe acest sit: 16.01.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns