Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
pentru cea de-a XLIX-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
29 aprilie 2012

Iubiți frați și surori!

A XLIX-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, care va fi celebrată la 29 aprilie 2012, a patra duminică a Paștelui, ne invită să reflectăm asupra temei: Vocațiile – dar al carității lui Dumnezeu.

Izvorul oricărui dar perfect este Dumnezeu Iubire – Deus caritas est -: „cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Sfânta Scriptură relatează istoria acestei legături originare dintre Dumnezeu și omenire, care precede însăși creația. Sfântul Paul, scriind creștinilor din orașul Efes, înalță un imn de recunoștință și de laudă Tatălui, care cu bunăvoință infinită dispune de-a lungul secolelor realizarea planului său universal de mântuire, care este plan de iubire. În Fiul Isus – afirmă Apostolul – El „ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și fără prihană în fața lui în dragoste” (Ef 1,4). Noi suntem iubiți de Dumnezeu încă „înainte” de a veni la existență! Mișcat exclusiv de iubirea sa necondiționată, El ne-a „creat din nimic” (cf. 2Mac 7,28) pentru a ne conduce la comuniunea deplină cu El.

Cuprins de mare uimire în fața operei providenței lui Dumnezeu, Psalmistul exclamă: „Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: ce este omul că te gândești la el, sau fiul omului că-l iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Adevărul profund al existenței noastre este cuprins, așadar, în acest mister surprinzător: orice creatură, îndeosebi orice persoană umană, este rod al unei gândiri și al unui act de iubire a lui Dumnezeu, iubire imensă, fidelă, veșnică (cf. Ier 31,3). Descoperirea acestei realități este ceea ce schimbă cu adevărat viața noastră în profunzime. Într-o celebră pagină din Confesiuni, sfântul Augustin exprimă cu mare intensitatea descoperirea lui Dumnezeu frumusețe supremă și iubire supremă, un Dumnezeu care i-a fost mereu aproape, dar căruia în sfârșit îi deschidea mintea și inima pentru a fi transformat: „Târziu te-am iubit, frumusețe, atât de veche, și totuși, atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci, iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine și, în urâțenia mea, mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu glasul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta!” (X, 27.38). Cu aceste imagini, sfântul din Hippona încearcă să descrie misterul inefabil al întâlnirii cu Dumnezeu, cu iubirea Sa care transformă toată existența.

Este vorba de o iubire fără rezerve care ne precede, ne susține și ne cheamă de-a lungul drumului vieții și își are rădăcina în gratuitatea absolută a lui Dumnezeu. Referindu-se îndeosebi la slujirea sacerdotală, predecesorul meu, fericitul Ioan Paul al II-lea, afirma că „orice gest ministerial, în timp ce conduce la iubirea și la slujirea Bisericii, stimulează la maturizarea tot mai mare în iubirea și în slujirea lui Isus Cristos Capul, Păstorul și Mirele Bisericii, o iubire care se configurează mereu ca răspuns la iubirea prevenitoare, liberă și gratuită a lui Dumnezeu în Cristos” (Exortația apostolică Pastores dabo vobis, 25). De fapt, orice vocație specifică se naște din inițiativa lui Dumnezeu, este dar al Carității lui Dumnezeu! El e cel care face „primul pas” și nu din cauza unei bunătăți deosebite găsite în noi, ci în virtutea prezenței iubirii sale însăși „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom 5,5).

În orice timp, la izvorul chemării divine este inițiativa iubirii infinite a lui Dumnezeu, care se manifestă pe deplin în Isus Cristos. Așa cum am scris în prima mea Enciclică Deus caritas est, „de fapt există o multiplă vizibilitate a lui Dumnezeu. În istoria de iubire pe care Biblia ne-o relatează, El ne vine în întâmpinare, încearcă să ne cucerească – până la Ultima Cină, până la Inima străpunsă pe cruce, până la aparițiile Celui Înviat și la marile opere prin care El, prin intermediul acțiunii Apostolilor, a condus drumul Bisericii de la începuturi. Și în istoria succesivă a Bisericii Domnul nu a rămas absent: mereu din nou ne vine în întâmpinare – prin oameni în care El transpare; prin Cuvântul său, în Sacramente, în special în Euharistie” (nr. 17).

Iubirea lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna, este fidelă față de ea însăși, față de „cuvântul dat pentru o mie de generații” (Ps 105,8). De aceea, trebuie vestită din nou, în special noilor generații, frumusețea care invită a acestei iubiri divine, care precede și însoțește: ea este impulsul secret, este motivația care nu dispare, chiar și în cele mai dificile circumstanțe.

Iubiți frați și surori, acestei iubiri trebuie să deschidem viața noastră și la perfecțiunea iubirii Tatălui (cf. Mt 5,48) ne cheamă Isus Cristos în fiecare zi! Măsura înaltă a vieții creștine constă, de fapt, în a iubi „ca” Dumnezeu; este vorba de o iubire care se manifestă în dăruirea totală de sine fidelă și rodnică. Priorei mănăstirii din Segovia, în suferință datorită situației dramatice de suspendare în care se afla în anii aceia, sfântul Ioan al Crucii îi răspunde invitând-o să acționeze conform lui Dumnezeu: „Nu vă gândiți la altceva decât la faptul că totul este stabilit de Dumnezeu; și unde nu este iubire, puneți iubire și veți culege iubire” (Epistolar, 26).

Pe acest teren oblativ, în deschidere față de iubirea lui Dumnezeu și ca rod al acestei iubiri, se nasc și cresc toate vocațiile. Și luând din acest izvor în rugăciune, cu frecventarea asiduă a Cuvântului și a Sacramentelor, îndeosebi a Euharistiei, este posibil de a trăi iubirea față de aproapele în care se învață să se descopere fața lui Cristos Domnul (cf. Mt 25,31-46). Pentru a exprima legătura indisolubilă care există între aceste „două iubiri” – iubirea față de Dumnezeu și cea față de aproapele – care provin din același izvor divin și orientate spre el, sfântul papă Grigore cel Mare folosește exemplul plantei mici: „În terenul inimii noastre [Dumnezeu] a plantat mai întâi rădăcina iubirii față de El și apoi s-a dezvoltat, ca o coroană, iubirea fraternă” (Moralium Libri, sive expositio in Librum B. Job, Lib. VII, cap. 24, 28: PL 75, 780D).

Aceste două expresii ale unicei iubiri divine trebuie să fie trăite cu deosebită intensitate și curăție a inimii de aceia care au decis să întreprindă un drum de discernământ vocațional spre slujirea sacerdotală și viața consacrată; ele constituie elementul calificator. De fapt, iubirea față de Dumnezeu, ale cărei imagini – deși mereu imperfecte – devin preoții și călugării, este motivația răspunsului la chemarea de consacrare specială Domnului prin Hirotonirea prezbiterală sau profesiunea sfaturilor evanghelice. Vigoarea răspunsului sfântului Petru dat Învățătorului divin: „Tu știi că te iubesc” (In 21,15) este secretul unei existențe dăruite și trăite în plinătate și pentru aceasta se revarsă de bucurie profundă.

Cealaltă exprimare concretă a iubirii, aceea față de aproapele, mai ales față de cei mai nevoiași și suferinzi, este stimulentul decisiv care face din preot și din persoana consacrată un provocator de comuniune între oameni și un semănător de speranță. Raportul celor consacrați, în special al preotului, cu comunitatea creștină este vital și devine și parte fundamentală a orizontului lor afectiv. În această privință, sfântului paroh de Ars îi plăcea să repete: „Preotul nu este preot pentru sine; este preot pentru voi” (Le curé d’Ars. Sa pensée – Son cœur, Foi Vivante, 1966, pag. 100).

Iubiți Frați întru episcopat, dragi preoți, diaconi, consacrați și consacrate, cateheți, lucrători pastorali și voi toți cei angajați în domeniul educării noilor generații, vă îndemn cu mare grijă să aveți o atitudine de ascultare atentă a celor care în cadrul comunităților parohiale, al asociațiilor și al mișcărilor simt manifestarea semnelor unei chemări la preoție sau la o consacrare specială. Este important ca în Biserică să se creeze condițiile favorabile pentru ca să poată îmboboci atâția „da”, ca răspunsuri generoase la chemarea de iubire a lui Dumnezeu.

Va fi misiunea pastorației vocaționale să ofere punctele de orientare pentru un parcurs rodnic. Element central va fi iubirea față de Cuvântul lui Dumnezeu, cultivând o familiaritate crescândă cu Sfânta Scriptură și o rugăciune personală și comunitară atentă și constantă, pentru a fi capabili să simtă chemarea divină în mijlocul atâtor glasuri care umplu viața zilnică. Dar mai ales Euharistia să fie „centrul vital” al oricărui drum vocațional: aici iubirea lui Dumnezeu ne atinge în jertfa lui Cristos, exprimare perfectă a iubirii și aici învățăm mereu din nou să trăim „măsura înaltă” a iubirii lui Dumnezeu. Cuvânt, rugăciune și Euharistie sunt comoara prețioasă pentru a înțelege frumusețea unei vieți dedicate total pentru Împărăție.

Doresc ca Bisericile locale, în diferitele lor componente, să devină „loc” de discernământ atent și de verificare vocațională profundă, oferind tinerilor și tinerelor o însoțire spirituală înțeleaptă și viguroasă. În felul acesta comunitatea creștină devine ea însăși manifestare a Carității lui Dumnezeu care păstrează în sine orice chemare. Această dinamică ce răspunde la instanțele poruncii noi a lui Isus poate să găsească realizare elocventă și singulară în familiile creștine, a căror iubire este exprimare a iubirii lui Cristos care s-a dat pe sine însuși pentru Biserica sa (cf. Ef 5,32). În familii, „comunități de viață și de iubire” (Gaudium et spes, 48), noile generații pot avea experiența minunată a acestei iubiri oblative. De fapt, ele nu sunt numai locul privilegiat al formării umane și creștine, ci pot reprezenta „primul și cel mai bun seminar al vocației la viața de consacrare pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Familiaris consortio, 53), făcând să se redescopere, chiar în interiorul familiei, frumusețea și importanța preoției și a vieții consacrate. Păstorii și toți credincioșii laici să știe mereu să colaboreze pentru ca în Biserică să se înmulțească aceste „case și școli de comuniune” după modelul Sfintei Familii de la Nazaret, reflexie armonioasă pe pământ a vieții Preasfintei Treimi.

Cu aceste dorințe, împart din inimă binecuvântarea apostolică vouă, venerați frați întru episcopat, preoților, diaconilor, călugărilor, călugărițelor și tuturor credincioșilor laici, îndeosebi tinerilor și tinerelor care cu inimă docilă sunt în ascultarea glasului lui Dumnezeu, gata să-l primească cu adeziune generoasă și fidelă.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.10.2011
Publicarea pe acest sit: 14.02.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns