Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
pentru cea de-a XLVIII-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
15 mai 2011

Iubiți frați și surori!

A XLVIII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, care va fi celebrată la 15 mai 2011, în duminica a patra a Paștelui, ne invită să reflectăm asupra temei: „A propune vocațiile în Biserica locală”. În urmă cu șaptezeci de ani, Venerabilul Pius al XII-lea a instituit Opera Pontificală pentru Vocațiile Sacerdotale. După aceea, opere asemănătoare au fost întemeiate de episcopi în multe dieceze, animate de preoți și de laici, ca răspuns la invitația Bunului Păstor, care, „văzând mulțimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite și părăsite, ca niște oi care nu au păstor”, și a spus: „Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini. Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui” (Mt 9,36-38).

Arta de a promova și de a îngriji vocațiile are un luminos punct de referință în paginile din Evanghelie în care Isus îi cheamă pe discipolii săi să-l urmeze și îi educă cu iubire și atenție. Obiect special al atenției noastre este modul în care Isus i-a chemat pe cei mai apropiați colaboratori ai săi ca să vestească împărăția lui Dumnezeu (cf. Lc 10,9). Înainte de toate, apare clar că primul act a fost rugăciunea pentru ei: înainte de a-i chema, Isus a petrecut noaptea singur, în rugăciune și în ascultarea voinței Tatălui (cf. Lc 6,12), într-o urcare interioară mai presus de lucrurile de toate zilele. Chemarea discipolilor se naște tocmai în colocviul intim al lui Isus cu Tatăl. Vocațiile la slujirea sacerdotală și la viața consacrată sunt în primul rând rod al unui contact constant cu Dumnezeul cel viu și al unei rugăciuni insistente care se înalță către „Domnul secerișului” fie în comunitățile parohiale, fie în familiile creștine, fie în cenacolele vocaționale.

Domnul, la începutul vieții sale publice, a chemat câțiva pescari, ocupați cu lucrul pe malurile lacului Galileii: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!” (Mt 4,19). Le-a arătat lor misiunea sa mesianică prin numeroase „semne” care indicau iubirea lui față de oameni și darul milostivirii Tatălui; i-a educat prin cuvânt și prin viață pentru a fi pregătiți ca să fie continuatori ai operei sale de mântuire; în sfârșit, „știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl” (In 13,1), le-a încredințat memorialul morții și învierii sale, și înainte de a fi înălțat la cer i-a trimis în toată lumea cu porunca: „Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile” (Mt 28,19).

Este o propunere, angajantă și exaltantă, aceea pe care Isus o face celui căruia îi spune „Urmează-mă!”: îi invită să intre în prietenia lui, să asculte îndeaproape cuvântul lui și să trăiască împreună cu el; îi învață dăruirea totală lui Dumnezeu și răspândirii Împărăției sale după legea Evangheliei: „Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24); îi invită să iasă din voința lor închisă, din ideea lor de autorealizare, pentru a se cufunda într-o altă voință, cea a lui Dumnezeu și a se lăsa conduși de ea; îi face să trăiască o fraternitate, care se naște din această disponibilitate totală față de Dumnezeu (cf. Mt 12,49-50), și care devine trăsătura distinctivă a comunității lui Isus: „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,35).

Și astăzi, urmarea lui Cristos este angajantă; înseamnă a învăța să ținem privirea îndreptată spre Isus, să-l cunoaștem intim, să-l ascultăm în Cuvânt și să-l întâlnim în Sacramente; înseamnă a învăța să conformăm propria voință cu a lui. E vorba de o adevărat școală de formare pentru cei care se pregătesc pentru slujirea sacerdotală și pentru viața consacrată, sub conducerea autoritățile ecleziale competente. Domnul continuă să cheme, în toate perioadele vieții, să împărtășim misiunea lui și să slujim Biserica în slujirea preoțească și în viața consacrată, și Biserica „este chemată să păstreze acest dar, să-l stimeze și să-l iubească: ea este responsabilă de nașterea și de maturizarea vocațiilor sacerdotale” (Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică post-sinodală Pastorem dabo vobis, 41). În special în acest timp al nostru în care glasul Domnului pare sufocat de „alte glasuri” și propunerea de a-l urma dăruind propria viață, poate să apară prea dificilă, fiecare comunitate creștină, fiecare credincios, ar trebui să asume cu conștiință angajarea de a promova vocațiile. Este important de a încuraja și de a susține pe cei care arată semne clare ale chemării la viața sacerdotală și la consacrarea călugărească, pentru ca să simtă căldura întregii comunități în a spune „da”-ul lor lui Dumnezeu și Bisericii. Eu însumi îi încurajez așa cum am făcut cu aceia care s-au decis să intre în seminar și cărora le-am scris: „Ați făcut bine să procedați așa. Pentru că oamenii mereu vor avea nevoie de Dumnezeu, chiar și în epoca dominării tehnice a lumii și a globalizării: de Dumnezeu care ni s-a arătat în Isus Cristos și care ne adună în Biserica universală, pentru a învăța cu el și prin intermediul lui adevărata viață și pentru a ține cont de criteriile adevăratei umanități și a le face eficace” (Scrisoare către seminariști, 18 octombrie 2010).

Este nevoie ca fiecare Biserică locală să devină tot mai sensibilă și atentă la pastorația vocațională, educând la diferitele nivele, familiar, parohial, asociativ, mai ales pe băieți, pe fete și pe tineri – așa cum a făcut Isus cu discipolii – să-și formeze o prietenie genuină și afectuoasă cu Domnul, cultivată în rugăciunea personală și liturgică; să învețe ascultarea atentă și rodnică a Cuvântului lui Dumnezeu, printr-o familiaritate crescândă cu Sfintele Scripturi; să înțeleagă că a intra în voința lui Dumnezeu nu elimină și nu distruge persoana, ci permite să se descopere și să se urmeze adevărul cel mai profund despre ei înșiși; să trăiască gratuitatea și fraternitatea în raporturile cu alții, pentru că numai deschizându-se iubirii lui Dumnezeu găsesc adevărata bucurie și realizarea deplină a propriilor aspirații. „A propune vocațiile în Biserica locală”, înseamnă a avea curajul de a indica, printr-o pastorație vocațională atentă și adecvată, această cale angajantă a urmării lui Cristos, care, fiind bogată de sens, este capabilă să implice întreaga viață.

Mă adresez în mod deosebit vouă, dragi confrați întru episcopat. Pentru a da continuitate și răspândire misiunii voastre de mântuire în Cristos, este important „să favorizați cât mai mult vocațiile preoțești și călugărești și în mod deosebit pe cele misionare” (Decretul Christus Dominus, 15). Domnul are nevoie de colaborarea voastră pentru ca să poată ajunge chemările lui la inimile celor pe care i-a ales. Aveți grijă în alegerea lucrătorilor pentru Centrul Diecezan Vocații, instrument prețios de promovare și organizare a pastorației vocaționale și a rugăciunii care o susține și îi garantează eficacitatea. Aș vrea să vă amintesc, dragi confrați episcopi, și de grija față de Biserica universală pentru o distribuire egală a preoților în lume. Disponibilitatea voastră față de dieceze care au puține vocații devine o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru comunitățile voastre și este pentru credincioși mărturia unei slujiri sacerdotale care se deschide cu generozitate la necesitățile întregii Biserici.

Conciliul al II-lea din Vatican a amintit în mod explicit că „promovarea vocațiilor preoțești este o îndatorire a întregii comunități creștine și ea trebuie să urmărească acest scop în primul rând printr-o viață pe deplin creștină” (Decretul Optatam totius, 2). Doresc deci să adresez un salut fratern și special și încurajare celor care colaborează în diferite moduri în parohii cu preoții. În mod deosebit, mă adresez celor care pot să-și ofere propria contribuție la pastorația vocațiilor: preoții, familiile, cateheții, animatorii. Preoților le recomand să fie capabili să dea o mărturie de comuniune cu episcopul și cu ceilalți confrați, pentru a garanta humusul vital noilor muguri de vocații sacerdotale. Familiile să fie „însuflețite de spiritul credinței, iubirii și evlaviei” (ibidem), capabile să-i ajute pe fii și pe fiice să primească cu generozitate chemarea la preoție și la viața consacrată. Cateheții și animatorii asociațiilor catolice și ai mișcărilor ecleziale, convinși de misiunea lor educativă, să caute „să-i educe astfel pe tinerii încredințați lor încât aceștia să poată percepe chemarea divină și să-i răspundă din toată inima” (ibidem).

Iubiți frați și surori, angajarea voastră în promovarea și în îngrijirea vocațiilor capătă plinătate de sens și de eficacitate pastorală atunci când se realizează în unitatea Bisericii și este îndreptată spre slujirea comuniunii. Pentru aceasta, orice moment al vieții comunității ecleziale – cateheza, întâlnirile de formare, rugăciunea liturgică, pelerinajele la sanctuare – este o oportunitate prețioasă pentru a trezi în poporul lui Dumnezeu, îndeosebi în cei mai mici și în tineri, simțul de apartenență la Biserică și responsabilitatea răspunsului la chemarea la preoție și la viața consacrată, făcut cu alegere liberă și conștientă.

Capacitatea de a cultiva vocațiile este semn caracteristic al vitalității unei Biserici locale. Invocăm cu încredere și insistență ajutorul sfintei Fecioare Maria, pentru ca, prin exemplul primirii planului divin al mântuirii din partea ei și prin mijlocirea ei eficace, să se poată răspândi în cadrul fiecărei comunități disponibilitatea de a spune „da” Domnului, care cheamă mereu noi lucrători în secerișul său. Cu această dorință, împart din inimă tuturor Binecuvântarea mea Apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.11.2010
Publicarea pe acest sit: 11.02.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns